Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "6084"

Dostoievski -sau mentalul colectiv rusesc şi salvarea prin ortodoxie (Dragos Hutuleac)

Dostoievski -sau mentalul colectiv rusesc şi salvarea prin ortodoxie
Dragos Hutuleac
„În celebrul roman al lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Koroviev-Fagot, cadrilatul excentric, din nu mai puţin excentrica suită a lui Woland, recurge, pentru a obţine accesul în restaurantul Casei Griboedov, la un subterfugiu: la somaţiile funcţionarei cu registru, care nu catadicseşte să lase pe nimeni înăuntru înainte de a-i fi verificat legitimaţia de scriitor, Koroviev aduce în discuţie numele lui Dostoievski; secondat de motanul Behemoth, se angajează într-o demonstraţie aiuritoare, în sprijinul căreia aduce, la început, argumente de bun-simţ (‹‹Ca să te convingi că Dostoievski e scriitor trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata, la întîmplare, cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie că ai de-a face cu un scriitor!), pentru ca apoi să insinueze că, el însuşi ar putea fi, la urma urmelor, Feodor Mihailovici în persoană. Replica ezitantă a funcţionarei (‹‹Dostoievski a murit››), provoacă reacţia promptă a lui Koroviev: ‹‹Protestez! Dostoievski e nemuritor!››" . Am decis să folosesc acest fragment, oarecum anecdoctic în introducere, pentru că mi se pare de un firesc ieşit din comun şi de o aşezare în spiritualitate autentic rusească de-a dreptul curioasa. Pentru ruşi nu numai Dostoievski e nemuritor, ci şi maica Rusie e nemuritoare, Ţarevniciul e nemuritor, Stalin deasemenea, cat despre votcă…ne îngăduim numai un paşnic şi nevinovat surâs. Fireşte că mai sunt şi alte multe momente în istoria biografică a ruşilor care relevă un popor complex, puternic şi simplu, de caracter nordic, dar schimbător şi instabil precum culorile stepei asiatice. Un popor care are darul de a crede cu uşurinţă totul şi a pune patos în ceea ce crede. Credeau că pot face comerţ cu bizantinii şi chiar reuşeau, credeau că pot stăpâni fără luptă şi au încercat (dar aici nu cred că au avut parte neapărat de o reuşită). Nici o raţiune nu le stătea înainte. Ei cred că sunt o mare putere şi chiar se menţin. Poate acest spirit e cel care impune azi, mai mult decât meschine aranjamente politice. A crede că eşti cineva e uneori la fel de important cu a fi cineva.
„În mod esenţial un scriitor mitic, Dostoievski a creat un opus de opere de o imensă putere hipnotică, având următoarele trăsături: scene dramatizate în care personajele, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, se angajează în dialoguri socratice à la Russe; căutarea lui Dumnezeu, problema Răului şi suferinţele celor inocenţi. Tipologia personajelor sale e una extrem de simplă: creştini umili (prinţul Mîşkin, Sonia Marmeladova, Alioşa Karamazov), nihilişti autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavrogin), cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov); personajele sale acţionează sub impulsul unor idei, şi nu al unor instincte, deşi, în anumite cazuri, şi acestea pot juca un rol semnificativ. Personajele sale sunt de fapt niste traduceri ale unor idei spirituale şi ies din acest motiv în afara timpului, sunt atemporale. Alte teme care reapar obsedant sunt: suicidul, mândria rănita, colapsul valorilor familiei, regenerarea spirituală cu ajutorul suferinţei (cel mai important motiv), respingerea culturii vestice şi afirmarea valorilor ortodoxiei ruse şi ţarismului. Criticii literari ruşi, cum ar fi Mihail Bahtin, au caracterizat opera sa drept „polifonică”: spre deosebire de alti romancieri, Dostoievski nu este interesat de o „unică viziune” , ci prezintă situaţia sub forma unei suite de unghiuri foarte diferite, din acest motiv romanele sale sunt extrem de dramatice, sunt romane de idei, în care punctele de vedere conflictuale şi personajele se dezvoltă adesea într-un crescendo insuportabil.” Pornind de la acest paragraf, vom face referire la cartea Fraţii Karamazov şi vom încerca să facem o analiză a mentalului colectiv rusesc, intuind în personajele cărţii acea alchimie intrisecă care defineşte personalitatea unui popor implicit mentalitatea sa.
Cartea în sine, este, din punctul meu de vedere mai mult oglinda unor tipologii decât istorisirea unei crime. Din contră, în multe privinţe acţiunea trece pe planul doi şi ideea, redată de mâna unui scriitor mai puţin talentat, ar fi putut fi rezumată fără mari dificultăţi: Feodor Pavlovici, tată a trei copii este asasinat. Toate dovezile par a-l indica drept principal suspect pe Dmitri Feodorovici (Mitea), primul fiu al lui Feodor Pavlovici. Urmeză un proces în cadrul căruia Mitea, deşi nevinovat, este condamnat, finalul cărţii surprinzând încercările celorlalţi doi fraţi (Alioşa şi Ivan Feodorovici) de a-i facilita lui Mitea evadarea.
Ceea ce individualizează romanul este analiza detalitată a unor caractere, s-ar putea spune definitorii pentru o anumită epocă. Astfel îl avem pe Mitea, pradă unui puternic zbucium interior, principiile morale cu care personajul ar vrea să se identifice intrând deseori în conflict cu latura sa impulsivă, care îl indeamnă să facă gesturi necugetate, ce în final se dovedesc a-i fi fatale.

Aleoşa, pe care autorul îl consideră personajul principal al romanului este opusul lui Mitea. Dotat cu un caracter deosebit, Aleoşa împrumută darul scriitorului de a „citi în suflete” şi se dovedeşte cel mai temperat caracter. Feodor Pavlovici apare în ipostaza de tată denaturat, dedat viciilor, dar şi în cea de „măscărici”, cum se autocaracterizează. Prin construcţia lui, el ilustreză în mod strălucit efectele pe care banul şi un mod de viaţă pus sub semnul plăcerilor le pot avea asupra unui om.
Restul personajelor, pe care scriitorul le introduce gradual în roman, contribuie atât la definirea unor tipologii cât şi la schiţarea imaginii orăşelului tipic rusesc , la evidenţierea unor probleme de ordin moral pe care societatea este deseori tentată să le ignore.
Dostoievski simte această această ignoranţă şi încearcă să o sancţioneze făcând apel la natura ortodoxă a poporului din care se trage. Din punctul său de vedere şi nu numai, destinul poporului rus este definitiv legat de ortodoxie. În această privinţă fiind cu desăvârşire anacronice reflecţii de genul: cum ar fi fost cursul istoriei şi a culturii ruseşti dacă ar fi îmbrăţişat catolicismul sau protestantismul în una din variaţiile acestuia.
Rolul unei religii este deosebit de importantă în dezvoltarea unui popor. Prin religie omul ia primul contact cu întrebările esenţiale ale existenţei şi, tot aici, găseşte primele răspunsuri. Aceste răspunsuri îi trasează nişte coordonate spirituale, pe care omul trebuie să le urmeze şi în final să le asimileze, ca pe o componentă a personalităţii sale. Specificul fiecării religii, determină specificul fiecărui popor în parte, prin apartenenţa acestuia la una din religiile lumii. Unele religii sunt mai stricte, altele mai permisive, iar poporul gravitează în jurul acestei calităţi modelându-şi personalitatea în conformitate cu regurile impuse de religia respectivă. Perspectiva oferită de către ortodoxism raportată la realitatea rusească din carte, este una de mântuire, figura stareţului Zosima fiind edificatoare în acest sens. Dar tot greul acestui demers iniţiatic pică pe umerii lui Aleoşa.
Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura acestuia. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Alioşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea.
Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Alioşa tot un copil rămase. „Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritate naturală în acest personaj” .
Alioşa este omul lui Dumnezeu, discret până la autoanulare. Toţi îl iubesc şi ţin la el – bătrânul tată îi spunea adesea: „Pe tine te iubesc şi fără coniac”. În el autorul a turnat virtuţi pierdute: seriozitate, lipsă de orgoliu şi de răzbunare, curajul cel bun. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte care se numeşte karamazovism, Alioşa, unul de-al lor, aplanează tensiunile şi aduce pacea. El este forţa binelui pe pământ. Necultivând antipatiile şi ripostele, reuşeşte să-i aducă la stareţul Zosima pe tatăl lui şi pe fratele Dmitri, pentru a-i împăca. Politeţea lui nativă rămâne chiar şi în disputele intelectuale pierdute în faţa fratelui Ivan, liber-cugetător de o inteligenţă demonică.
Pe Alioşa îl întâlneşti în mai toate scenele romanului, fiind emisarul de pace al lui Dostoievski în infernul familiei Karamazov. „Sunt sigur că cititorii mei, la sfârşitul acestui roman, vor găsi că Aleoşa Karamazov nu e eroul principal. Şi, totuşi, eu stărui să le atrag atenţia că Alioşa este eroul principal al romanului meu ”.Respirând natural iubirea faţă de aproapele, Alioşa reuşeşte în final de roman să se pună în lanţurile fratelui Dmitri, acuzat pe nedrept de moartea bătrânului. Judecat la rându-i, Aleoşa este găsit nevinovat şi este lăsat liber. Se pune întrebarea: Este Alioşa Karamazov un personaj credibil? A creat Dostoievski un om real sau unul ideal? Este cu putinţă existenţa unui homo christianus? S-a spus că Alioşa este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. La aceste critici autorul – pentru care aşteptarea nu era o profesiune, ci un crez – a răspuns spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist” . Subscriem, din moment ce Sfinţii Părinţi învaţă că realismul nu-l găseşti la omul obişnuit, ci la sfânt. Alioşa Karamazov nu este deloc o redută a ridicolului, ci este realismul creştin pe două picioare. Poate fi posibil Alioşa Karamazov? Poate, din punct de vedere creştin. Şi, după cum ştim, posibilul este una dintre provinciile adevărului.
Pentru a te apropia de mentalitatea ruşilor trebuie ca, în primul rând, să te apropii de sufletul lor. graniţa dintre suflet şi raţiune este aproape indescifrabilă în mentalul colectiv rusesc. Ei filtrează totul prin trăiri asimilate în decursul timpului ca şi elemente ale realităţii. De aceea nu trebuie să ne mire atitudinea lor vis-a-vis de idealurile vestului, pe care le privesc ca pe nişte eresuri artificiale. Ei nu pot asimila realităţi străine de ei înşişi. Adică nu cochetează cu o lume asupra căreia nu pot aplica matriţa istorico-ortodoxă intrisec asumată de personalitatea propriului popor. Ei nu se pot dezvolta decât pe două coordonate: cea religioasă şi cea istorică, înafara lor, ruşii nu există, devin automat un neam fără individualitate şi, implicit, fără prezenţă în catalogul marilor popoare ale lumii.
Dostoievski cunoaşte această realitate şi şi-o asumă în scrierile sale. La fel ca românul Ţuţea, el se mişcă între Dumnezeu şi neamul său. În afară de aceşti doi termeni nu vede nimic semnificativ între cer şi pământ.
Cum ni se descoperă nouă Dostoievski? Ca un personaj inter-textual. El se află în text, face parte din dânsul, se confundă cu propria scriitură. Dacă, prin absurd, am lua la fugă textul acesta, îl va transpira pe Dostoievski. Evident, afirmaţiile conform cărora autorul ar fi omniescient şi omniprezent nu sunt lipsite de adevăr, dar sunt perimate şi e de preferat a nu se ajunge la ele...
Luând contact cu textul, putem observa că autorul nu se dezice de el însuşi, nu problematizează din afară ci este, dacă vreţi, prizonierul Karamazovilor. Numai ei îi pot acorda libertatea de a spera la o Rusie fără păcat, compatibilă cu matricea existenţială a spiritului slavon. Intuind în religie izbăvirea neamului său, Dostoievski, dă viaţă în Aleoşa unui nou model uman. De ce? Pentru că societatea de atunci, se confrunta cu problema societăţii contemporane unde lipseşte cu desăvârşire un individ cu vocaţie de model. Prin literatura sa, Dostoievski asta încearcă să ne ofere, o alternativă.. Ceea ce ne rămâne de făcut, este să găsim în personajele sale acel model şi să ni-l asumăm ca pe o realitate lipsită de concesii cotidiene. Iar asta pentru că, să nu uităm, iadul „e suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”.
03/25/2010 20:23:51
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one