Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Pupa russa – de la excitaţia rostirii la voluptatea cuvântului (Daniela Ceredeev)

Pupa russa – de la excitaţia rostirii la voluptatea cuvântului

de Daniela Ceredeev

„Cred în experienţa de viaţă, în limbaj şi în puterea imaginativă a celui ce scrie” (Gheorghe Crăciun)

Romanul lui Gheorghe Crăciun este o invitaţie la reconsiderarea cuvântului, la revalorizarea sa din perspectiva încărcăturii semantico-afective. E o poveste a cuvântului ce comunică despre realităţi şi identităţi ce se comunică prin ele însele. Se înşiruie nestăvilit în discursul său, cu o savoare a rostirii ce antrenează resorturile cele mai adânci ale fiinţei, cuvinte – idee, cuvinte – realităţi, cuvinte – identităţi, cuvinte – manifest, cuvinte – protest, cuvinte – joc, cuvinte – mister, cuvinte – himeră, cuvinte – obsesie.
Disponibilitatea majoră a autorului de a explora şi exploata resursele limbii române este proiectată şi asupra personajului său, pentru care fiecare cuvânt „era mai mult decât un lucru sau o fiinţă” şi care descoperă necontenit „că între cuvinte şi lucruri există o distanţă pe care nimic n-o poate vindeca”. Leontina Guran „simţea imediat dacă cuvintele semănau sau nu cu ceea ce ele arătau” şi acest conflict perpetuu între formă şi conţinut avea să-i răvăşească întreaga existenţă, s-o facă să-şi trăiască viaţa „dintr-o dată” asemeni jocului preferat în copilărie când „trebuia să spui în mare viteză, fără să tragi aer în piept, cuvinte care aveau aceeaşi muzică […]. IZVOR, striga un copil şi tu trebuia să spargi digul acestui cuvânt şi să laşi apa lui să curgă repede la vale: IZVOR ZĂPOR ZĂPOD PRIDVOR VIZOR AZOR RĂZOR HRISOV RIZOM şi aşa mai departe”.
Numele ei, însuşi, e un cuvânt rupt în două „ca noaptea şi ziua, ca lumina şi umbra […] două suflete şi două respiraţii şi două porniri: Leon şi Tina” ca o lentilă de contact între eu şi non-eu; „Leon – nume de copil răsfăţat în transparenţa transcendentă a sunetului E unde zac înzecite golul abstract şi nobleţea, spiritul şi răceala” şi „Tina – numele ei ca tina străzilor tinere din cartierele proletare”, bocet şi cântec, păcat şi virtute, moarte şi înviere, Tina Thanatos.
Formula pentru care optează autorul este menită a nedumeri: Pupa russa – un echivalent romanic pentru o „păpuşă rusească”. Escaladând această şaradă lingvistică, interesant este simbolismul foarte bogat şi foarte ambiguu al „păpuşii”, înţeleasă ca realitate distinctă şi manevrabilă.
Conştiinţa personajului, asemeni unei construcţii plastice, este supusă de timpuriu unui drastic proces de formatare: „trebuie să-ţi iubeşti ţara trebuie să faci totul adică să-ţi iubeşti casa grădina mistria lopata sondele spicele munţii apele şi barajele abatajele şi furnalele secera şi ciocanul brazii şi holdele. Tu trebuie s-o iubeşti pe bunica pentru că şi bunica e ţara ta. Trebuie să iubeşti cartea şi caietul şi cravata roşie de pionier care şi ele sunt ţara ta. Iar plutonierul Ioviţă care îţi dă la palme cu bastonul e şi el ţara ta şi tovarăşa învăţătoare care te pune la colţ pentru că n-ai fost cuminte e şi ea ţara ta” (p. 152).
Înlănţuirea torenţială a cuvintelor devine manifest împotriva tiraniei convenţionalului social şi estetic promovat în aceeaşi măsură de conceptele socialismului ideal, cât şi de atrocităţile reale ale unui sistem totalitar. Menirea catarctică a cuvântului este aici evidentă. Rostirea sacadată a vorbelor, înlănţuirea lor eliberată de orice constrângere ortoepică, ortografierea specială a unor cuvinte, reluarea obsesivă a ideilor şi a numelor, devin tot atâtea forme de protest la adresa rigorismului ilogic, a despotismului ideatic şi a opresiunii psihologice. Precepte iraţionale, fără conţinut, incapabile să se susţină în realitatea imediată. Omniprezenţa lui TREBUIE evocă un spaţiu şi un timp al „dogmelor” ce pângăreau mintea şi sufletul: „Cuvântul TREBUIE face parte din cuvântul război, face parte din cuvântul soldat, face parte din cuvântul copil. Cuvântul TREBUIE este un bici de foc pedepsitor care pluteşte deasupra capetelor tuturor” (p. 153).
Articularea repetată a acestui cuvânt accentuează neputinţa şi revolta şi frustrarea şi nedreptatea şi neîmpăcarea şi intoleranţa faţă de tot ceea ce era non-conform ideologiei atât de radical impuse. Un TREBUIE stăpân peste individ şi peste ţară, peste idee şi peste cuvânt, peste raţiune şi peste suflet, biciuind conştiinţa şi secunda şi viaţa. Bariera dintre gândire şi corporalitate dispare, eul putând fi recuperat cu precădere din senzaţii, din relaţia acestora cu limbajul. Întregul discurs e o reconfirmare a unui crez existenţial: „ adun la întâmplare propoziţii, gânduri, fapte, cu speranţa că ele se pot alcătui, pentru un ochi din afară, într-o reţea de date semnificative care spun ceva despre mine. Şi nici n-aş vrea ca ele să spună altceva decât că eu sunt o fiinţă normală” (Trupul ştie mai mult, p. 167).
Ceea ce Gheorghe Crăciun încearcă este să ne facă să percepem lumea textului său cu toate simţurile deodată, să percepem şi cuvintele ca şi lucrurile, să le auzim, să le vedem, să le gustăm, să le mirosim, să le pipăim într-o sinestezie firească. Aşa cum nici simţurile noastre nu reacţionează separat, nici existenţa noastră nu poate fi concepută independent de cuvinte. Este o formulă personală de discurs narativ în care se intersectează limbaje diverse, ce trădează o preocupare constantă faţă de dialogul dintre literatură, fotografie şi grafică, o disponibilitate picturală de raportare a scriitorului la realitatea lumii, o explorare temerară a lumii printr-o „limbă torenţială de miere, limbă de oameni cu patru urchi muzicale şi privire colmatată de sfinx” (p. 299). Accentul cade pe cum este lumea şi prea puţin pe ce este ea; trăirile individului glisează între angoasa izolării şi furia tăcerii asumate ca formă majoră de protest: „tu nu puteai să te gândeşti la Dumnezeu şi pentru că El nu putea face parte din gândirea ta era dincolo de tine şi peste tine şi departe de tine într-un loc care era numai al Lui şi nu deasupra norilor cum îţi spunea bunica Anuţa săraca însă toţi oamenii vorbeau despre El cu frică îi spuneau rugăciuni şi li se părea mai uşor să trăiască aşa bunica ta se ruga în fiecare seară se închidea într-o tăcere ca o cămară de oţel se închidea în tăcerea aceea ca o armură şi se ruga îi era frică şi credea în frica ei se ruga şi credea că cele o mie de milioane de urechi ale lui Dumnezeu o vor auzi” (p. 42).
Într-o lume în care cuvintele de ordine erau tovarăşi, muncitorime, fruntaşi, producţie, planuri cincinale, magistrale industriale, programe de dezvoltare, şantiere, viitor de aur şi vom trăi mai bine, tăcerea devenea unica şansă de expiere a pietrişului de vorbe, a ruginei propoziţiilor, a zgurii de sens. Oamenii şi lucrurile par clişee de film ce se succed într-un ritm delirant şi în faţa cărora nu poţi închide ochii, de care nu se poate fugi pentru că lumea întreagă e un imens ecran. De aici şi furia personajului, exponent al unei societăţi condamnate să-şi pângărească sufletul şi trupul şi mintea în marasmul declamaţiilor, al vorbelor prea mari golite de sens şi al coloranţilor sintetici de partid şi de stat. „O enervau răsfăţul lăcuit al cuvintelor, strălucirea polizată a formulelor, balamalele sintactice ale ordinii verbale imanente. O etalare frigidă de propoziţii corecte, precise, definitive ca nişte directive istorice, inestimabile. […] Înţelesese de la bun început. Lumea de care trebuia să se ocupe nu exista în realitate” (p. 193). Demascarea acestei lumi putea fi făcută numai prin sfidarea rigorilor, a programărilor excesive şi a prizonieratului într-o existenţă guvernată de fals şi falsificatori.
Abia când cuvintele par a fi lipsite de sens, mesajul îşi recapătă adevărata încărcătură: „Noi trebuie să muncim. Trebuie să tresărim. Trebuie să trambulină trimbulindă. Trebuie să trepidăm să transpirăm să elev silitor viitor fericit realizări sacrificii” (p. 199). Revolta şi depersonalizarea personajului transpar din arhitectura structurilor pleonastice ca o încercare de negare a tuturor negărilor pentru a găsi calea de afirmare a individului, de recunoaştere a identităţii sale şi de valorizare a fiinţei: „Aşa se ocupa ea de îndrumarea drumului şi de coordonarea coordonării. Mărea prin munca ei măreţia măreţelor urmărea elevarea elevilor elevaţi edificarea unor noi edificii edificatoare progresia progresului progresist. Le prezenta principii principiale cauze cauzale programe programatice planuri planificate probleme problematice” (p. 200).
Puţinele momente de evadare din acest labirint blestemat dau prilejul rememorării nostalgice a jocurilor de cuvinte din copilărie care păreau a-i pune la adăpost fragilitatea sufletească şi-i prilejuiau o tainică înfiorare a minţii, devenită instantaneu stăpână peste mistere naiv nepătrunse. Jocul face parte din viaţă, e o formă specială de viaţă trăită la intensităţi diferite în momente diferite, de oameni atât de diferiţi şi totuşi atât de semeni. Şi acest joc converteşte toate trăirile în cuvinte şi suferinţele în silabe distorsionate şi emoţiile în sunete, răsturnând nu numai scrisul pe dos, ci şi întreaga ordine uneori prea-pretins etică şi socială: „Nu-ţi era greu să foloseşti limba asta, ai fi fost în stare să vorbeşti toată viaţa numai în cuvinte răsturnate. Nu erai încă la şcoală, dar tu ştiai deja să desenezi, căznindu-te la fiecare literă, propoziţia următoare: .” (p. 74)
Farmecul acestor de-toţi-ştiute jocuri ale copilăriei anticipa satisfacţiile extatice pe care lumea cuvântului le poate oferi minţii şi sufletului fonofag şi mângâia cu o amăgire balsamică rănile sufletului ciuntit de lipsa de afecţiune: „Pentru că părinţii ei n-au iubit-o […] Şi ea plimba mai departe propoziţia prin cotloanele creierului aşa cum plimbi uneori prin gură o bomboană care se topeşte încet şi care-ţi loveşte din când în când dinţii cu zgomot” (p. 169).
Textul este o provocare la asumarea unui act de mare îndrăzneală intelectuală, aceea de a surmonta limitele pretinselor canoane estetice, de a pătrunde în hăţişurile cuvintelor, de a gusta din voluptatea lor, de a privi înăuntru, de a găsi ceva dedesubt, de a atinge dedesubtul şi înlăuntrul lucrurilor, de a nu accepta „ceea ce e închis îngropat tăinuit întunecat acoperit ascuns ferecat încuiat pecetluit pitit strâns grămadă”.
02/23/2010 23:08:49
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one