Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "6084"

Personalitatea lui Sţefan cel Mare şi Sfânt (Gelu Gheorghe Clitnovici)

„Personalitatea lui Sţefan cel Mare şi Sfânt”

Prof. Clitnovici Gelu-Gheorghe

Dintre calităţile excepţionale cu care a fost dotat Ştefan cel Mare trebuie remarcate în special puterea de muncă, spiritul organizatoric, energia şi geniul militar. Iubirea de ţară a fost ideea de forţă care l-a călăuzit în întreaga sa activitate, exercitând în felul acesta o influenţă conştientă şi hotărâtoare asupra destinelor poporului său. Ştefan cel Mare a dat dovadă de o profundă cunoaştere a oamenilor, reuşind astfel să-i domine în situaţii foarte grele cu care s-a confruntat. Pentru aceste calităţi a fost mult lăudat şi apreciat de scriitorii epocii sau de mai târziu, cronicarul maghiar Nicolae Istvanfi, referindu-se la conflictul dintre Moldova şi regatul Ungariei, încheiat cu lupta de la Baia, a scris: „Pe regele Matia, deşi mai mult prin viclenie de care (Ştefan), obişnuia să se folosească decât cu adevărata putere, l-a pus pe fugă într-o luptă de noapte la Baia… şi l-a rănit cu o săgeată… şi l-a depărtat de hotarele sale. Pe cetele nenumărate ale lui Mehmed, care pustiau Moldova… le-a bătut şi le-a silit să se întoarcă de unde au venit omorând peste 30000 de turci. Asupra tătarilor a obţinut victorii strălucite în mai multe rânduri, atât asupra celor care locuiesc în Chersonesul tracic şi în Nigai cât şi asupra celor ce-şi au locuinţele prin Asia. În sfârşit regele Albert al Poloniei… l-a zdrobit într-o luptă crâncenă în pădurea Bucovinei”. După cronicarul Matei Miechowski, Ştefan trebuie „socotit printre eroii secolului” său. Bernard Wapowski a scris că Ştefan „de bună seamă a fost viteaz, viclean şi războinic norocos, căci a învins pe Matia, regele Ungariei într-o luptă de noapte la Moldobania(Baia), rănindul cu trei săgeţi. Pe tătari de multe ori i-a alungat. Pe Mohamed sultanul turcilor, care după luarea Constantinopolului trecuse Dunărea cu 120000 de ostaşi şi jefuia Moldova l-a învins, iar oştile cele mari ale duşmanilor le-a risipit şi le-a pus pe fugă… la râul Bârlad… l-a înfrânt şi pe regele Albert”. Deci Ştefan cel Mare a fost „înzestrat cu virtuţi de erou şi socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războiului”. Matei Strykowski, care a trecut prin Moldova în 1574 – 1575, a scris despre Ştefan că „fiecare istoric trebuie să laude mare virtute a unui principe cu o ţară atât de mică care, cu o mână de oameni a reuşit să înfrângă o sută de mii de turci şi tătari şi arzându-le cadavrele a făcut din oase movile mari şi înalte pe care le-am văzut eu însumi în călătoria mea din 1575, împreună cu trei cruci de piatră ridicate în amintire victoriei”. Acest scriitor polon, aflat în trecere prin Bucureşti, a văzut în palatul domnesc „portretul” lui Ştefan cel Mare, înfăţişat ca „un bărbat de statură înaltă(!?) cu coroana pe cap şi cu sceptru în mână”. Matei Strykowski a rămas surprins auzindu-i pe români cântând, acompaniaţi de lăută, următoarele versuri:
Ştefan, Ştefan Vodă!
Ştefan, Ştefan Vodă!
Bătea turcii,
Bătea pe tătari,
Bătea pe unguri
Pe galiţieni, pe poloni
O baladă de 21 versuri, referitoare la cucerirea Chiliei în 1465 de către Ştefan cel Mare, care circula în Moldova secolului al XVI-lea, a fost tradusă în limba ucraineană şi se cânta în Veneţia de slavii aflaţi aici, unde a ajuns fiind adusă de emigranţii ucraineni.
Cronicarul ioachim Cureus, cu studii făcute la Padua şi Bologna, a fost de părere că în vremea sa nu se găsea un comandant de oaste mai vrednic şi mai capabil decât Ştefan cel Mare. În anul 1561 a participat la înscăunarea lui Ioan Despot ca domn al Moldovei, viteazul şi cititul general ungur Prepostvári (1540 – 1597), care era în serviciul Habsburgilor. Acest general, bine apreciat de împăratul Rudolf al II-leal, care l-a numit „consiliarius bellicus” şi membru al „Kriegsrat”-ului, a declarat că cunoştea „stările Moldovei şi Munteniei… la fel de bine ca împrejurimile Vienei”. La 23 decembrie 1593 Prepostvári i-a scris domnitorului Aron Vodă, îndemnându-l să participe la lupta împotriva turcilor, fiindcă în felul acesta putea „trece la nemurire, rămânându-i pe vecie acelaşi nume bun ca al înaintaşului său, Ştefan Vodă de odinioară, a cărei slavă de viteaz, mai trăieşte şi numele lui nu se va şterge cât va fiinţa lumea”. Aprecierile acestui general sunt deosebit de semnificative, fiindcă dovedesc că spre sfârşitul secolului al XVI-lea amintirea lui Ştefan cel Mare era atât de vie şi puternică, încât i-a rămas adânc întipărită în minte, ca peste treizeci de ani s-o evoce atât de elogios, pentru al determina pe Aron Vodă să-i urmeze exemplu.
Chiar cronicarii turci, foarte părtinitori în scrisul lor, au remarcat eroismul fără margini al moldovenilor conduşi de Ştefan cel Mare în lupta de la Războieni, afirmând că era „un bărbat mare şi nebiruit nici de turci nici de creştini”. Kodja Hussein considera că Ştefan cel Mare era versat în lupte, avusese multe războaie şi că „era vestit printre regii ghiauri prin şiretenia sa”.
Cronicarul turc contemporan Azik paşa Zade i-a închinat următoarele versuri:
El(Ştefan) atacase
Pe craiul Ungariei
Tot el înfânse
Şi arcul lui Süleyman bei
Şi valahul(Domnul Ţării Româneşti) la fel
Se speriase de el,
Căci pentru a multa oară
El călcase acea ţară
Chiar şi cu Mahomed sultanul
El s-a măsurat;
Oastea i s-a sfărâmat
Dar de bine s-a luptat
De duşmanul tare
El capul şi-a salvat
Acesta-i ghiaurul care
Multe oşti a împrăştiat.
Şi un alt cronicar turc Mehmed Nesri a scris despre Ştefan cel Mare că a învins multe oşti, ca cele comandate de regele Ungariei, de domnul Ţării Româneşti şi de Süleyman Paşa. „A fost un ghiaur foarte orgolios, dizgraţios şi grosolan”.
Luptele duse de românii conduşi de Ştefan cel Mare împotriva turcilor au ferit Moldova, Ţara Românească şi Transilvania de a trece prin criza statelor balcanice şi a Ungariei, transformarea în paşalâcuri. Ţările române, în tot cursul evului mediu, şi-au păstrat o libertate de mişcare şi chiar o oarecare independenţă politică recunoscută de turci. Datorită liniştii şi siguranţei întronate în Moldova în special după înţelegerea cu turcii, numărul populaţiei a crescut, ca şi starea ei materială. Comerţul şi relaţiile culturale cu Transilvania, Polonia, Ungaria, Italia şi chiar cu alte state mai îndepărtate, a luat amploare deosebită. Numărul satelor a crescut mult fiind populate şi cu români veniţi din Polonia atacată din ce în ce mai des de turci, tătari şi alţi duşmani. Ţăranii Moldovei şi-au amestecat sudoarea frunţilor şi sângele cu sucul brazdelor pământului răscolit de ei, pe care au ştiut să-l apere atât de bine sub conducerea marelui domn. Datorită conducerii înţelepte a lui Ştefan cel Mare, Moldova – cum menţionau străinii care-o vizitau – era bine populată şi „plină cu toate bogăţiile roadelor pământului”, avea oraşe în care comerţul şi meseriile luaseră o amploare nemaipomenită.
Prin luptele şi tratativele diplomatice pe care le-a dus cu statele vecine dar şi cu altele mai îndepărtate, în ultima parte a domniei, Ştefan cel Mare a reuşit să obţină pentru Moldova o pace clară în hotarele ei naturale. Datorită politicii sale şi Transilvania s-a bucurat de linişte şi prosperitate. Datorită acestei politici continuată şi de urmaşii săi, ambele ţări n-au avut soarta regatului maghiar, care în prima jumătate a secolului al XVI-lea a ajuns paşalâc. Pentru vitejia şi dragoste sa de ţară, poporul român l-a iubit ca pe nimeni altul. La munte, pe văi, în câmpii, pretutindeni, pe întregul cuprins al patriei noastre, poporul i-a păstrat o vie şi neştearsă amintire.
Nu numai românii, dar şi popoarele vecine i-au atribuit lui Ştefan cel Mare „tot ce pare mai ciudat, mai vitejesc şi chiar de neînţeles. Pe pământul nostru orice cetate, orice zid, orice şanţ… întreabă-l cine le-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare … Orce legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan Vodă le-a urzit… În sfârşit acest domn, pentru moldoveni, cuprinde toate faptele istorice, toate momentele, toate isprăvile şi aşezămintele făcute în timp de cinci veacuri de atâţia stăpânitori”.
În amintirea poporului nostru, în special a ţăranilor, s-au păstrat despre Ştefan cel Mare surprinzătoare fapte istorice, verificabile documentar. Astfel ei ştiau că tatăl lui Ştefan cel Mare a fost „omorât la o petrecere de Aron, care ajunsese în urmă Vodă”. Acesta după ce s-a urcat pe tron a trimis ucigaşi „să-i aducă capul” lui Ştefan, care informat „de una ca asta se făcu nevăzut”. Oamenii lui Petru Aron au aflat „că Ştefan o pornise spre Ţara de Jos şi că nişte drumeţi au văzut un băieţandru ca de 12 ani alergând pe drumuri”. Ştefan cum „simţi că ostaşii cu porunca domnească se apropie, pe nebăgate de seamă” s-a ascuns într-o căruţă cu saci acoperiţi cu paie. Deşi ostaşi lui Petru Aron au băgat suliţele printre saci şi l-au lovit, Ştefan nu a spus nimic, nu a „ţipat”. După plecarea lor căruţaşul a văzut picurând sânge din carul său. Scos dintre saci Ştefan a primit îngrijire de la cărăuşi după care a spus cine este. Ţăranii afirmau că până şi limba vorbită de români ar fi fost „cea veche de la Ştefan cel Mare”.
S-ar părea că şi această afirmaţie e verificabilă pentru că privilegiul comercial dat în anul 1489 de sultanul Baiazid al II-lea unor negustori poloni ar fi fost în „idiomate valachico scriptus”. Totuşi unii cercetători au afirmat că a fost scris în limba italiană, care se confundă uşor cu limba română. Textul tratatului de la Colomeea, încheiat între Ştefan cel Mare şi regele polon Cazimir al IV-lea, la 15 septembrie 1485, s-a păstrat în trei exemplare, două în limba latină şi unul în limba slavă. Pe unul din exemplarele latine se află următoarea însemnare: „Haec inscripcio ex Valahico in latinum versa est sed rex Ruthenica lingua scriptam accepta”, adică: „Acest act a fost tradus din limba română în limba latină, dar regele a primit exemplarul scris în slavoneşte”. S-a presupus just de către I. C. Chiţimia că a fost posibil ca limba română să fi fost folosită în cancelaria lui Ştefan cel Mare. S-au mai adus şi alte dovezi care ar demonstra că limba română se folosea în cancelaria de stat a Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea. S-ar părea că traducerea Bibliei făcută de husiţi în limba ungară în Trotuş în jurul anului 1440 şi copierea ei în anul 1466 a putut avea o influenţă la folosirea limbii române în corespondenţa şi instituţiile politice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
Pentru a şi-l apropia mai mult şi explica ataşamentul domnului faţă de ţărani, ei l-au considerat ca fiul unei văduve sărace, adăugând: „Ştefan a fost fecior de ţăran de-ai noştri, de aceea era aşa de cuminte şi ne-a ajutat atât de mult”. El umbla prin ţară „îmbrăcat în haine de ţăran” ca să vadă cum trăiesc ţăranii. Mai „avea obiceiul de a cerceta ţara în lung şi lat ca să poată cunoaşte păsurile locuitorilor” şi să-i „ajute pe cei nevoiaşi şi ca să mai şadă când şi când la pilde şi tâlcuri cu uncheşii”. Pe cât era de „amarnic în război, pe atât era de bun, de blând şi cu dreptate în vreme de pace”. Ţăranii primeau deseori bani de la el „ca să-şi împace nevoile”. Îi cununa pe cei ce se căsătoreau, le boteza copii şi petrecea la cumetrii şi jucând alături de ei striga:
„Geoacă nurcă
Lângă burcă
Şi papuc lângă opincă”.
De când era copil umbla prin păduri, se lupta cu fiarele sălbatice, dormea pe unde putea, prin colibe, mânca cu ţăranii ce aveau. Este surprinzător şi faptul că portretul literar făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare, ca şi figura lui păstrată în frescele bisericilor şi pe evanghelia de la Humor, seamănă cu cele din povestirile păstrate de ţăranii noştri, care spuneau că Ştefan cel Mare fusese un bărbat „mic de statură, dar iute şi puternic” … „încât se bătea cu 30 oameni deodată fără a se teme că va fi bătut”, fiind copil a prins „doi lupi mari şi puternici cât doi urşi, care urlau în mâinile lui”. Ştefan era „bălan, cu ochii albaştri gânditori”, „mărunt de stat, iute la căutătură, aprig la mânie, viteaz mare la război”, însă „foarte chibzuit”… şi mai avea o „minte şi o vrednicie fără seamăn”.
Alţi ţărani povesteau că Ştefan era un bărbat „voinic, nu de tot înăltuţ, ci un bunducuş de român, cam răsăriţel, da colea învălit la trup şi aşezat la minte, dar şi dezgheţat” şi „cu multă învăţătură… mândru şi frumos de să te tot uiţi la el”, totodată, mai „ era blajin şi cu tâlc în cuvântul lui, neobraznic … primea şi ospăta pe toată lumea”. Săracii îl socoteau ca „tătuţul lor cel bun, la toţi le intra în voie, pe toţi îi primea tot cu cuvântul bun”. În plus era şi „prea învăţat, mare la minte, cu chibzuială… la sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el. Toţi se mirau de înălţata lui minte. Aşa era Ştefan Vodă… înţelept, isteţ, inimos şi viteaz, cum n-a mai fost altul pe timpul său de ai fi umblat să cauţi lumea în lung şi în curmeziş”. În acelaşi timp avea „o fire de om glumeţ şi ca oricărui român, îi plăcea petrecerile şi vânătorile”.
Se povestea că Ştefan cel Mare a purtat şi folosit arme fermecate şi avea cai năzdrăvani, mai „iuţi ca vântul”, că îşi chema ostaşii la luptă suflând „într-un bucium de aur, ce răsuna peste dealuri şi munţi”. Românilor care-şi căutau un conducător, care să-i înveţe cum să lupte împotriva turcilor, Ştefan li s-a înfăţişat ca „un voinic frumos, ca o floare şi viteaz ca un leu, venind din jos, de la răsărit, pe un cal alb ca spuma şi iute ca fulgerul”. De el nu îndrăzneau să se apropie nici fiarele pădurii. De obicei, spuneau alţii, Ştefan călărea „un cal sprinten ca şoimul”, se învârtea cu sabia printre duşmani „ca Făt Frumos din poveste”. În luptele sale – cum scriu cronicile – ţăranii afirmau că Ştefan era ajutat de sfinţi şi de forţele naturii. Astfel, într-o luptă cu turcii „a dat Dumnezeu un nour şi o negură deasă şi foarte întunecoasă, că nu se vedeau de fel uni cu alţi şi din nor curgea ploaie de foc asupra lor şi în zăpăceala mare au început a se bate şi tăia între ei”, dar în partea în care se aflau moldovenii era „senin şi frumos şi oastei sale nimeni nu-i făcea nemica”. Potrivit unei legende, cât timp a domnit Ştefan cel Mare, „numai de duşmani a avut parte, când intrau turcii în ţară, pe la Mare, când veneau leşii prin pădurile şi dealurile dinspre miază-noaptea Moldovei, când năvăleau tătarii de la răsărit, ori ungurii dinspre asfinţit”.
Pe vremea sa, Ştefan a fost „vestit şi lăudat de toată lumea”, fiind „un viteaz mare, un năzdrăvan, nu alta” şi de aceea „faima lui s-a dus peste nouă mări şi nouă ţări”. Întreaga lume a rămas uimită de nenumăratele războaie purtate de Ştefan, iar veştile despre victoriile lui au „ajuns până la Veneţia şi Roma, unde Patriarhul cel mare catolic – papa – l-a scris în cartea aurită şi l-a numit sabia creştinătăţii”. După ţăranii noştri, un conducător de stat cu asemenea calităţi nu putea fi decât împărat şi de aceea în unele legende se vorbeşte că în Ţara Moldovei „a fost un împărat vestit şi curajos şi lăudat de oameni pentru hărnicia şi tragerea de inimă ce avea către ţară”. Ştefan cel Mare, deşi era fiul unei ţărănci „sărace şi necăjite”, a ajuns să fie „un împărat ca cei din basme – mare şi vestit”. Ţara lui „pe cât era de mică pe atât era de bogată” şi cu ţăranii săi pe care-i înarma cu buzdugane şi arcuri cu săgeţi, a învins „peste douăzeci de împăraţi vestiţi” şi chiar pe „toate neamurile pământului”. Ştefan cel Mare a venit în fruntea Moldovei, se menţionează într-o legendă, „ca un împărat înţelept ca să-i scoată locuitorii din sclavia şi jugul străinilor”.
Oricâte lupte a avut cu duşmanii, susţine poporul, Ştefan cel Mare găsea timp suficient să se îngrijească de supuşii săi, „ca să le meargă bine, să fie fericiţi şi îndestulaţi”. Fiind sprijinit de toţi ţăranii, Ştefan nu a fost biruit de nimeni şi „ce zicea el o dată era zis”, dar faţă de cei răi şi nedrepţi „era mânia lui Dumnezeu” şi mai rău de cât atât „un leu stârnit din culcuş”. De la urcarea pe tron „şi până ce a pus mâinile pe piept, Ştefan cel Mare n-a avut nici o zi de pace şi odihnă, ca alţi oameni, ci tot numai războaie. Nu apuca bine să se bată cu un împărat, crai, voievod sau ce era şi iarăşi trebuia să meargă împotriva altuia”.
Toate caracterizările făcute lui Ştefan cel Mare, cuprinse în legendele populare, concordă surprinzător cu cele furnizate de izvoarele istorice contemporane. Ţăranii au reţinut adevărul şi au spus numai adevărul despre domnul lor iubit, care înainte de toate era decent şi nobil.
Potrivit credinţei masei ţăranilor, Ştefan cel Mare a rămas „giu (viu) ca toţi giii (vii)” deci fără de moarte, „că doar nu-i sfânt degeaba” şi chiar „are să mai vie odată… ca să-i vadă pe toţi moldovenii lui”. Şi acum „el încă vede şi aude necazurile şi tânguirile moldovenilor”. După alte legende populare, Ştefan cel Mare n-a murit ci „s-a înălţat la cer cu trup cu tot”, iar sufletul lui umblă „când şi când pe pământ”. Astfel, în anul 1877, când românii luptau cu turcii la Plevna Ştefan cel Mare „s-a sculat din mormânt şi duhul lui a cârmuit şi povăţuit oştirea noastră de i-a bătut pe turci să mai simtă încă o dată trecând prin ei spaima de altă dată”. Amintirea lui a fost atât de vie în sufletul poporului nostru încât numele i-a fost inclus şi în descântece, considerându-se că el ar fi avut şi puterea să „alunge duhurile rele şi să vindece bolile primejdioase”. Concluzia tuturor legendelor păstrate şi transmise timp de cinci secole este că Ştefan cel Mare a fost „un om mare, bun şi sfânt, cum n-a mai fost şi nici n-o mai fi pe faţa pământului”. Din faptele sale înţelepte şi viteze a rămas o tradiţie, un suflet public, care năzuia spre alte culmi de viaţă”.
Amintirea lui Ştefan cel Mare a luminat zilele cele mai întunecate ale neamului nostru. „În el, românii au găsit – cum scria Nicolae Iorga – cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său : cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale… Şi cu cât se vede această icoană mai limpede4, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci poporul merge pe drumul strămoşului cuminte”.
Potrivit datelor cuprinse într-o legendă, după moartea lui Ştefan cel Mare, „trei zile şi trei nopţi i-a ars o lumânare la mormânt, fără ca s-o fi pus cineva şi nimeni n-o putea stinge”.
A fost personalitatea uriaşă a secolului al XV-lea, deoarece a deţinut conştiinţa puterii imprevizibile a secolului său, pentru care a vibrat continuu. S-a recunoscut în a doua jumătate a secolului al XV-lea că Ştefan cel Mare a meritat mai mult ca oricare altul să ia conducerea Ţării Româneşti a Moldovei deoarece a fost recunoscut ca cel mai capabil diplomat şi genial conducător de oşti. Ţăranii români l-au apreciat elogios ca cel mai de încredere şi drept judecător. În plus Ştefan cel Mare a fost un spirit ales, un om sincer şi corect. Nimeni nu l-a putut intimida, nu a cedat în faţa nici unui duşman şi personal a participat la acţiunile militare şi diplomatice hotărâtoare pentru destinele neamului său.
După moartea lui Ştefan cel Mare, veacuri după veacuri, mult sânge, sudoare, aur, argint şi vieţi omeneşti au plătit românii de la est de Carpaţi, dar toţi cei care ne-au asuprit, s-au dus, au pierit, însă amintirea marelui domn a rămas, luminând viitorul limpede şi frumos spre care se îndreaptă fără şovăire poporul nostru.
Înainte de toate, Ştefan cel Mare a fost un „ziditor de ţară”. El a creat o lume nouă „pe care a învăţat-o să-l asculte, să i se supună, să fie totdeauna alături de el. prin exemplul său a creat caractere. El şi Moldova s-au aflat, cum scria O. Górka, „în triunghiul aspiraţiilor contrare, însă deopotrivă de hrăpăreţe ale ungurilor, turcilor şi polonilor” şi totuşi a reuşit să se „menţină la suprafaţă cu un simţ genial, timp de cincizeci de ani, pe când alţi domni cădeau în asemenea împrejurări după câţiva ani sau chiar după un an de domnie”.
Ştefan cel Mare a putut dispune oricând de forţe cu care să se ridice după orice înfrângere, oricât de grea, fiind dotat cu puterea şi capacitatea de a depăşi toate greutăţile şi duşmăniile. Din întreaga literatură contemporană consacrată lui se constată că a fost o personalitate uimitoare, tumultoasă, cu imense resurse spirituale, legat de viaţa şi tradiţia neamului său. Nimeni şi nimic nu l-a putut împiedica să fie adevăratul apărător al omului simplu, bun şi înrobit muncii. În timpul domniei lui a domnit cu adevărat justiţia. Controla personal cum se împărţea dreptatea, cercetând mereu ţara de la o margine la alta, reuşind să smulgă din rădăcini răul încuibat în rândurile boierimii şi în administraţia publică.
Mare om politic, gânditor, strateg genial, clarvăzător, om de înaltă cultură, spirit luminat, Ştefan cel Mare s-a manifestat multilateral, devenind în mintea poporului chintesenţa dreptului judecător şi a marelui ostaş. El a descătuşat forţele latente ale poporului şi a reuşit să facă din acesta, un element de ordine în haosul tendinţelor de asuprire li cotropire ale timpului. A avut o judecată profundă, curiozitatea omului inteligent, viziune cutezătoare şi cultul strămoşilor, ale căror acte a dispus să fie consemnate în scris. Ştefan cel Mare a dăruit neamului său tot ce a avut şi a răspuns cel mai adecvat tuturor aspiraţiilor sale, iar după moarte a luminat drumul pe care l-au străbătut românii pentru a-şi obţine dreptul de a trăi liberi şi într-un singur stat independent.
04/23/2010 22:43:14
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one