Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Doar viaţă... (Cristina Bindiu)

Doar viaţă...

de Cristina Bindiu

Motto: Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu toamna şi cu seara ei mă doare ca o rană. (Lucian Blaga)

Nu ştia când şi cum, dar ajunsese deja aici şi era prea târziu să se întoarcă. Pentru ea un pas înapoi însemna de obicei mai mulţi, iar pasul înainte venea cu greu. Privi la bărbatul din faţa ei, înghiţi nodul din gât şi, pentru o clipă, avu impresia că va rosti da-ul atât de aşteptat. Dar nu... Nu avea curajul necesar. Uneori avea impresia că iubirea nu e niciodată suficientă...
Mara se opri în mijlocul frazei, de parcă atunci s-ar fi trezit din somn. În faţa ei, Mihai astepta încordat. Intimidată de privirea stranie, încordată în aşteptare, a tânărului, nu mai îndrăzni să scoată nici un sunet. Apoi, şovăind, întinse mâna, bâlbâi un rămas bun abia auzit şi alergă spre casă tremurând de spaimă. Răsuci cheia în uşă de două ori, apoi se rezemă cu spatele de ea şi începu să plângă. Nu ştia prea bine de ce plânge.



Poate era doar o răbufnire după perioada încordată prin care trecuse. În camera băiatului se auzi un zgomot. Aproape imediat, Mara se opri din plâns, îşi şterse ochii şi înfiripă un zâmbet în colţul gurii.
- Mami, mami!
La numai 4 ani, Mircea reuşea s-o surprindă de fiecare dată prin energia cu care i se arunca de gât, făcând-o să se clatine pe picioare. Dar , de fiecare dată, îl cuprindea şi ea cu aceeaşi putere, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-l ia cineva. Era universul ei, singura ei raţiune de a trăi. Niciodată nu va reuşi să uite spaima din timpul divorţului, când Andrei o ameninţase că-i ia copilul. Era cât pe ce să renunţe. Să renunţe la divorţ, la speranţa de libertate, la încercarea de a-şi recupera demnitatea, conştiinţa de sine, siguranţa, râsul... Nu ştia nici acum, după trei ani, ce-l făcuse pe soţul ei – ex-soţul, tresări undeva, în adâncul inimii, de bucurie, o coardă – să renunţe la tutela copilului. La ultima înfăţişare, avocatul lui – avea un avocat cu renume de buldog, parcă şi semăna cu unul - venise cu o propunere de înţelegere: semnătura ei că nu are pretenţie la pensie alimentară în schimbul tutelei copilului. Semnase bucuroasă. Ştia că s-ar fi descurcat cu Mircea. Şi chiar dacă viitorul i s-ar fi înfăţişat în culori sumbre, nimic nu părea mai cutremurător de definitiv decât să rămână fără copil. Aşa că … semnase! Şi de trei ani nu mai auzise nimic de Andrei. Parcă ar fi dispărut de pe faţa pământului. Părinţii lui muriseră, dar el nu venise la înmormântare. Nici sora lui, nici prietenii cei mai buni nu păreau să ştie ceva despre el… Nu c-ar fi interesat-o! Doar că părea straniu… Nici măcar nu-şi sunase băiatul de ziua lui …niciodată în trei ani…
- Mami! Mami! Uite! Roboţelul meu se mişcă!...Uau!...Uite, mami! Uite! Ştiu cum să-l fac să meargă!!!
În faţa bucuriei nestăvilite a copilului, tânăra femeie fu nevoită să-şi părăsească gândurile ce făceau trecutul să renască şi să se întoarcă în prezent. Privi cu surpriză la ochii strălucitori ai omuleţului şi, învinsă de fericirea din ei, începu să râdă. Roboţelul – ce mai roboţel, că avea vreo 50 de cm înălţime! – ghidat de telecomandă, păşea rar şi cu o figură serioasă pe masa din bucătărie. I-l făcuse cadou cu trei zile în urmă, la aniversarea celor 4 ani, şi de atunci băiatul nu se mai despărţise de el. Se trezea noaptea şi verifica dacă e la locul lui, îl lua cu el prin livada cu meri sau prin ograda largă şi plină cu animale, îi povestea câte în lună şi în soare cu o alură de bătrân sfătos, încât Mara nu ştia câteodată dacă să râdă sau să adopte aceeaşi atitudine serioasă. Acum însă râdea din toată inima, un râs sănătos, de om tânăr şi puternic care are toată viaţa în faţă şi care vrea să se bucure de ea.
- Ştii, mami, eşti frumoasă când râzi! o luă din nou prin surprindere ghemotocul cu păr blond şi cârlionţat. De ce râzi aşa de rar? Nu vrei să fii frumoasă?
Avea dreptate puştiul. Uitase de mult să râdă. Soarele coborând spre apus îşi strecura ultimele raze prin ferestrele mici ale casei, îmbrăcând camera într-o umbră stranie, roşiatică. Ca atunci când era copilă şi buna Irina îi spunea povestea cu soarele ce se culca trist de câte răutăţi văzuse străbătând pământul într-o zi. Iar ea îi promitea că va fi cuminte a doua zi ca să nu se supere soarele prea tare şi, Doamne fereşte!, să plece. Atunci râdea toată ziua…. De pe coasta din spatele casei ( îşi făcuse acolo, împreună cu frate-su, o groapă din care scoteau lut galben pe care-l cărau apoi în ogradă, sub cerdac, unde-l modelau în tot felul de oale, farfurii, ulcele pe care le uscau apoi la soare şi le scoteau la vânzare marţea, când ştiau ei că e zi de târg ) până la iazul din ţarnă unde se scăldau cu toţi copiii din sat în zilele cu arşiţă, râsul ei răsuna ca o vestire de voie bună. Când râzi matale, fetiţo, îi spunea mătuşa Maria din capul satului – de pe deal – parcă râde şi lumina zilei şi ţî-i urât să mori. Nu-i era mătuşă de drept, dar aşa le spuneau copii femeilor bătrâne din sat. Iar ea, Maria, era cea mai bătrână dintr-un sat de bătrâni. Avea aproape o sută de ani – socotiţi cu aproximaţie, că nu mai ştia exact în ce an se născuse. La războiul dintâi eram aşa, o copiliţă de vro 15-16 ani, spunea ea. Tocmai ieşisem la horă şi mă peţise un fecior de pe la noi, unu Teofil, de-i ziceau a lu Cucu. Tată-su, spunea lumea, era asemenea unui cuc, depunea ou în cuib străin şi lăsa pe alţii să-i crească plozii. Vreo zece-doisprezece băieţi de prin sat erau la fel de blonzi şi cu aceiaşi ochi de-un verde aprins ca ai lui Teofil, deşi femeile se jurau la popa Dumitru că nu se ştiau vinovate cu nimic… De, o fi fost vreun duh rău, vreun zburător ce bântuia muierile satului… Teofil era om bun, chiar dacă era cam trecut…Ne-am luat într-o sâmbătă şi luni o plecat … L-am mai văzut o singură dată, venise într-o permisie de două zile… Era tras la faţă şi turburat, parcă ducea pe umeri durerile lumii…nu i-o trebuit nimic, nici mâncare, nici somn, nici nevastă… Îşi lua numa pruncul în braţe şi-l ţinea strâns, apoi îl lăsa şi umbla prin livadă noaptea întreagă ca un strigoi…Lasă-mă, Mărie,mi-o spus o dată când îl rugasem să se hodinească puţin, să mănânce, să mă ţină în braţe că-mi era şi mie dor, lasă-mă… că toate pe lumea asta au miros de moarte. Numa pruncu ăsta, şi vântul aspru din livadă ce supune iarba naltă mai au ceva viu… O murit în război… Aşa am rămas eu vadană la numai 18 ani şi cu un prunc de aproape un an… M-am căznit şi l-am crescut singură…Avea puţin peste 20 de ani când l-au dat dispărut în ăstalalt război…N-am mai auzit de el…Ochii bătrânei se îngustau a tristeţe când povestea despre băiatul ei, Mitruţ, dar nu plângea. Niciodată n-o văzuse Mara plângând. Mi s-o uscat izvorul lacrimilor de durere, Irină, o auzise o dată Mara povestindu-i bunei. Ş-acum, când îmi aduc aminte de câte-am trecut, mă ia numai cu arşiţă mare în coşul pieptului şi cu un soi de sfârşeală în tot corpul, de mă pun jos şi mă rog să mor …. Mătuşa Maria murise într-o seară de vară. O găsise o nepoată de frate ce mai trecea pe la ea din când în când, lelea Viorica, pe scaunul din cerdac cu o lumină stinsă în mâna înţepenită. Pe şorţul cu flori, picături de ceară stăteau mărturie că bătrâna îşi aşteptase cu înţelegere şi cuviinţă trecerea cea mare. Poate şi cu bucurie… Mara o privise cu milă pe bătrâna întinsă pe masă în casa cea veche şi-o strânse pe buna mai tare de mână… Ar fi râs dacă nu i s-ar fi părut ciudat să râzi la o înmormântare…. Că parcă o auzea pe Mătuşa Maria…..Când n-oi mai fi să râzi tot aşa de mândru, Maro, că te-oi auzi de pe lumea cealaltă şi mi-o fi mai bine…mi-oi aduce aminte numai de ce-o fost frumos pe lumea asta: florile, lumina soarelui, pârâul din deal, cireşii înfloriţi primăvara, mirosul de toamnă târzie cu aromă amăruie de gutui şi nuci, stelele cerului într-o noapte de vară, râsetele copiilor….
Cu ochii umezi, dar încă râzând, Mara îl luă pe Mircea de mână şi ieşi în cerdac. O adiere de vânt aplecă crengile cireşului, şi florile îi atinseră, tandre, obrazul….Mara tresări, apoi, sub ochii uimiţi ai copilului, începu să râdă cu obrajii şiroind de lacrimi…. Mătuşa Maria o sărutase pe obraz mulţumindu-i că învăţase din nou să râdă...
Apusul mirosea a pământ reavăn, a cireşi în floare, a viaţă, a dragoste, şi iar a viaţă….
01/19/2010 20:58:08
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one