Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "6084"

Fragmente din cartile domnului Marius Eşi (de Marius Esi)

Fragmente din cartile domnului Marius Eşi




DECADENŢA SINCERITǍŢII
(fragmente)

Marius Esi

Zborul păsărilor dă naştere unui zâmbet de iubire, iar minunea Universului cântă şi vorbeşte peste timp cu ceva ce a fost (…) Dacă la început a fost un gând, cu siguranţă că sfârşitul nu va exista…(La început)

Lumea ? O contradicţie ! Lumea ? O deziluzie !Lumea ? Un curaj ! Lumea ? O certitudine ! Lumea ? Ceva poate prea mult! (Ce înseamnǎ sǎ faci filosofie cu pasiune?)

Curajul de a transpune gânduri simple printr-o filosofie naivǎ presupune în fond o sinceritate inocentǎ amestecatǎ cu un adevǎrat delir ideatic, dar şi cu explicaţii uneori contradictorii, care nu susţin de fiecare datǎ niciun tip de logicǎ prin intermediul cǎreia sǎ fie respectate principii de bazǎ ale gândirii (Viziune asupra liniştii)

Aproape cǎ ne e ruşine sǎ mai expunem gânduri simple şi sǎ fim adepţii unei filosofii naive. Este o ruşine ce provine din fricǎ. Este vorba despre frica de batjocura celorlalţi, de ironia acestora, o fricǎ apǎrutǎ din neînţelegerea pe care alteritatea o afişeazǎ cu nonşalanţǎ. În acest mod, dreptul la autoironie este pe deplin justificat. Expunerea gândurilor simple duce la prǎbuşirea subiectivitǎţii în naivitate. Un pretext în plus ca ironia celor din jur sǎ se nǎpusteascǎ sǎlbatic asupra sufletelor care au avut curajul inocenţei, al riscului, asupra celor care au îmbrǎţişat o filosofie a zborului şi care au avut puterea de a urma un drum al succesului, asupra celor care au acceptat ambiţia şi resemnarea, dar şi asupra celor care au îndrǎznit sǎ iubeascǎ profund (Viziune asupra liniştii)

Simpla constatare a neputinţei presupune sǎ vinzi ceva din propria fiinţǎ. Şi ce se poate vinde mai bine decât ceea ce valoreazǎ mai mult decât viaţa şi veşnicia la un loc? Rǎspunsul este: iubirea. Un imperativ categoric se impune: sǎ vinzi iubirea, apoi sǎ o rǎscumperi şi sǎ o aşezi din nou în propriul suflet printr-un surâs plin de viaţǎ şi printr-o trǎire profundǎ, plinǎ de pasiune. Incontestabil, cei implicaţi în acest proces de vânzare-cumpǎrare trebuie sǎ-şi asume nişte riscuri, izvorâte dintr-o moralǎ nonconformistǎ. Şi totuşi, àctorii implicaţi în aceastǎ tranzacţie ,,profitabilǎ” sunt mereu ispitiţi, atraşi în acest ,,joc” al iubirii. Este o iubire împietritǎ, interzisǎ, plinǎ de pericole şi pe care puţini au curajul sǎ o îmbrǎţişeze, sǎ o accepte, sǎ o trǎiascǎ (Involuţie)

Ceea ce este iubit suportǎ din partea celui care iubeşte cuantificare. Cu alte cuvinte, în iubire apar strategii de comunicare izvorâte din egoismul subiectiv al fiinţei. Ce se doreşte cel mai mult? Sǎ fii iubit 100%! Şi cum sǎ iubeşti la modul absolut fiinţa? Cum sǎ iubeşti 100%? Cum sǎ-ţi exprimi trǎirile prin acest procent raportându-te tocmai la formele diferite de iubire? (…). Pe de altǎ parte, a îmbrǎţişa simultan mai multe forme de iubire şi a încerca sǎ iubeşti 100% tot simultan presupune o construcţie artificialǎ a cǎrei structurǎ s-ar afla pe nisipuri mişcǎtoare. Existenţa mai multor forme de iubire ilustreazǎ şi modul în care se risipesc trǎirile, maniera în care apar procente nesatisfǎcǎtoare. De aceea, e nevoie de un alt imperativ categoric: renunţi la o formǎ de iubire pentru o alta, şi aceasta, tot în numele iubirii. Dar a cǎrei iubiri? (Involuţie)

Dar cum sǎ înţelegi realitatea când rǎmâi profund dezgustat de mizeria pe care o împrǎştie fiinţa, cum sǎ nu rǎmâi profund dezamǎgit de aburul beţiei pe care aceasta îl emanǎ? O greaţǎ infinitǎ cuprinde pe oricine reuşeşte sǎ-şi conştientizeze lǎcomia. Fiinţe hǎmesite şi doritoare sǎ se exprime prin lâncezealǎ şi plictis. Douǎ lucruri sunt vizibile: amestecul omului printre oameni şi discuţiile animalice purtate de om cu sine. (Involuţie)

Un salt fără regret atinge un dor plăpând ce valsează pe ritmul iubirii. Doar un gest, prin care se exprimǎ puterea unui sărut, relevă faptul că totul se poate transforma, că totul devine altfel. Printr-un sǎrut timpul suspendǎ nefericirea şi aprinde zbuciumul suferinţei. Insinuǎri provocatoare apar din dorinţe pǎtimaşe exaltând iubirea. (…) Mecanismul iubirii nu poate fi înţeles decât în momentul în care este trezit interesul faţǎ de miracol (…) Decepţiile deschid drumuri care duc spre ironii şi nebunii care substituie la rândul lor un praxis afectiv. Prin structurile lor, decepţiile, uneori intempestive, conţin amǎrǎciune, suferinţǎ, agonie, abandon. Aceastǎ neîmplinire suprimǎ garanţia delirului. Şi, totuşi, se cade în delir prin anularea delirului. (Iubire împietritǎ)

Împotriva unei iubiri interzise se pronunţǎ cei care nu înţeleg contextualitatea şi, caracterizaţi fiind de logoree molipsitoare, se aruncǎ în discuţii dezgustǎtoare. Alţii care înţeleg numai ce vor sǎ înţeleagǎ preferǎ sǎ admitǎ cǎ iubirea interzisǎ este un subiect tabu (…) Timpul iubirii, al celor care care se îndrǎgostesc este unul care are pretenţii la mângâieri, la vis, la voluptate, la sacrificiu, la resemnare (Realitate)

Indolenţa Ubicuitǎţii Blajine Impune Trǎirilor Adulaţia. Mila, Euforia, Apatia Sugereazǎ Cǎ Uitarea Melodioasǎ Presupune Imuabilitatea Coincidenţei Autonome. Teoria Emulaţiei Implicǎ Utopie Balsamicǎ, Emoţionantǎ, Suavǎ, Comensurabilǎ. Sentimentele Axiomatice Nu Urâţesc (Uitarea Imanentǎ Ţintuieşte Iubirea) Nobila Intensitate, Chibzuinţa Impunǎtoare, Obiceiurile Decente Ale Timpului Agresiv. Intensitatea Ucigǎtoare, Banalitatea Incertǎ Romanţeazǎ Exactitatea Anomaliilor Impuse. Natura Trǎirilor Emoţionale Reflectǎ Zburdalnica Iubire Stimulând Adoraţia. Exilul Suspiciunii Transmite Exigenţǎ Prin Refuzul Obiectivitǎţii Finale. Ucigǎtoarea Nulitate Dezvoltǎ Apatie Şi Imundicitate Agasantǎ. Dansul Eternitǎţii Valorizeazǎ Adevǎrata Reuşitǎ Arǎtând Totodatǎ Armonia. (Realitate)

Un gest face mai mult decât o dorinţǎ, dar dorinţa este aceea care dǎ impuls gestului. Un gest plin de pasiune în care se vede un zbor plin de dor, un vis îndrǎzneţ, o dulce iubire, un zbor de îndrǎgostiţi. Sorbind din nectarul iubirii în numele aceleiaşi iubiri îndrǎgostiţii danseazǎ pe o melodie minunatǎ. Este un dans în faţa morţii! (Cum se naşte un şoim?)

Cerul nu se poate prǎbuşi peste cei care au curajul de a iubi, raiul nu poate respinge iubirea sincerǎ, iar divinitatea (oricare ar fi ea) nu poate refuza iertarea celor ce iubesc. De ce? Pentru cǎ sunt momente în care aproape nimeni nu mai crede în iubire. Într-o lume în care doar puţini mai cred în iubire nu rǎmâne decât sǎ cauţi un rege şi o reginǎ care sǎ readucǎ identitatea celui mai profund sentiment. (Cum se naşte un şoim?)

Purtată de vânt, umbra iubirii devine amăgire când împlinirea devine primăvară. A crede în iubire, înseamnă a valida frumuseţea zâmbetului, a accepta susurul şoaptelor, a gusta din dulceaţa ironiei celorlalţi. (Cum moare un şoim?)

E scris în stele: ,,Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. Naka, s akant tas mecartid sontez. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud persasster”. Un mesaj transmis prin glasul iraţionalului unei subiectivităţi lucide. (E scris în stele)

Dar cine era şoimul? Nu cumva statuia era şoimul, iar şoimul era statuia? Nu cumva cuvintele, trăirile erau ale celuilalt? Dacă da, atunci iubirea s-a împlinit prin mărturisire şi s-a risipit prin nemurire. Celelalte răspunsuri sunt absurde, dar şi absurdul face parte din existenţă. Un strigăt de iubire, un cântec de dragoste, o tăcere semnificativă, niciuna din toate acestea nu trebuie înţelese, trebuie doar trăite. (O iubire interzisǎ)

Să iubeşti viaţa şi să fii gelos pe ea în acelaşi timp. Să o iubeşti din normalitate şi să-ţi exprimi gelozia pentru că oricând te poate părăsi pentru alteritate. (…) Niciodată nu zboară clipa spre veşnicie fără aripile resemnării (Când pierzi pe Cineva Drag)

Frumuseţea sufletului se vede în puritatea unei priviri. Frumuseţea iubirii se vede în puritatea unui gest. Nobleţea frumuseţii se desǎvârşeşte prin curajul subiectivitǎţii de a-şi imagina un vis prin care orice speranţǎ încearcǎ sǎ dǎinuie în timp. Visul trimite însǎ la emoţii care aşteaptǎ sǎ fie concretizate. Totul este sǎ ştii ce vrei şi CUM sǎ vrei ceva de la tine în primul rând şi, apoi de la viaţǎ, de la ceilalţi, de la veşnicie (Când pierzi pe Cineva Drag)

Lacrimile nu sunt interzise sufletelor întristate (…) Decadenţa sincerităţii reduce fericirea la un joc al dezamăgirii în care trăirile pozitive sunt pregnante. De altfel, trăirile pozitive trimit uşor la suferinţă tocmai pentru că se concretizeazǎ în împliniri. Împlinirea nu are nevoie de evoluţie. Decadenţa sincerităţii refuză jocul vieţii prin promovarea ridicolului. Decadenţa sincerităţii este în fond în fiecare fiinţă. (…). Este o statuie care lăcrimează strigând mereu în numele fericirii decadenţa sincerităţii. (Dansând în faţa morţii)

Să atingi visul înseamnă să crezi în Vernichtung. Cu toate acestea, spiritul nu trebuie oprit din zburdălnicia sa. În viaţă se poate da totuşi restart.(…) Sunt nişte pagini de timp care nu se vor termina niciodată de răsfoit, pentru cǎ totul înseamnǎ în acest moment altceva.
Altceva presupune ceva special. (...) Viaţa devine frumoasă în condiţiile în care contextualitatea devine problematică. ,,Eşti OK?”, o întrebare care trimite la limbajul universal, o interogaţie înţeleasă de oricine, o problematică prin care este surprinsă sacralitatea fiinţării (unii ar aprecia această situaţie drept o exagerare-de parcă mie mi-ar pasa). Je m’en fiche! Subînţelesurile arată versatilitatea zbuciumului raţionalităţii. Altceva decât ceva ce trimite la sens. (Altceva)

Zgomotele veşniciei aduc aminte de gustul sângelui ce curge printre crinii albi abia căzuţi; se caută şi se găseşte o nouă idolatrie; lalelele sunt risipite şi ele pe instabilul mormânt, iar trandafirii îşi aruncă petalele pe trecutul ce tocmai s-a consumat. (O picǎturǎ de cianurǎ este suficentǎ pentru iubire, pentru prietenie...)

Iartă tu, viaţă, veşnicia morţii căci un singur gând invocă regretul prin resemnarea în faţa prezentului. Fugind în zbor, vrăjită de surâsul veşniciei, umbra tăcerii aruncă lacrimi de foc asupra florilor abia crescute pe proaspătul mormânt. (…) Am vrut un mormânt pe care mereu sǎ rǎsarǎ lalele, crini şi trandafiri. Dar timpul nu a dat dovadǎ de clemenţǎ, de bunǎtate, de dǎrnicie, de toleranţǎ decât când a vrut sǎ-şi demonstreze propria existenţǎ. Timpul m-a adus în veşnicie, el mi-a oferit cele mai frumoase flori şi tot el mi le-a luat. Totuşi, în locul lalelelor, al crinilor, al trandafirilor, care au bucurat undeva, cândva sufletele ce au îndrǎznit sǎ iubeascǎ, au început sǎ rǎsarǎ flori-de-nu-mǎ-uita, nǎscute şi predestinate unei lupte cu timpul, cu resemnarea, cu iubirea. (Epitaf)

În nebunia deşănţată a concretului ce vine dintr-o lume a prezentului, valsul spiritului arată drumul spre eternitate strigând cu disperare: ,,Speranţă, dar şi libertate!”. E drumul spre filosofie, iar gândul afişeazǎ o mare bucurie; acum, o teorie altfel decât cea normală urmează propria gândire şi aşa banală. Aici, o inimă puternică mai poate doar ajunge, când focul morţii peste apa vieţii curge, iar indolenţa care crede că ştie ce este şi ce nu în gând, priveşte o lacrimă în abis curgând. Apoi, mai curge una, încă una, apoi alta însângerată, şuvoiul inefabil curgând, el un destin arată. Şi, tot aşa, treptat, un dans graţios apare, un cald sărut al morţii ex nihilo răsare. Şi sǎ aşezaţi cât mai curând, flori-de-nu-mǎ-uita, lalele, trandafiri şi crini pe-al meu mormânt, dar şi-un necrolog să nu uitaţi a scrie, iar totul să rămână doar, simbol, iubire, filosofie. Adio sau pe când va fi sǎ fie! (Necrolog)

Când La început interogaţia ,,Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune?’’ relevǎ o Viziune asupra liniştii, dar şi o Involuţie specificǎ unor forme de existenţǎ, se creeazǎ o dimensiune în care o Iubire împietrită încearcǎ sǎ justifice o Realitate. Cum se naşte un şoim ? Cum moare un şoim ? E scris în stele că naşterea şi moartea au parte de o Iubire interzisă, iar Când pierzi pe cineva drag totul devine fără sens. Astfel, Dansând în faţa morţii clipa devine ironie, ea este Altceva, o lume care începe undeva în trecut. De aceea, O picătură de cianură este suficientă pentru iubire, pentru prietenie…, iar pe mormântul fiecăruia un Epitaf să fie prezent în amintirea unui Necrolog. Toate acestea printr-un Testament ! (Testament)

PRIVIŢI SPRE MINE !
O APOLOGIE ABSURDĂ A SUBIECTIVITĂŢII
- în curs de apariţie –
- fragmente –

Aproape orice poveste începe cu ,,A fost odatǎ…” sau cu orice altǎ formulǎ prin care se exprimǎ trecutul (...) Povestea care va urma este o poveste diferitǎ de poveştile obişnuite pentru cǎ este cea mai normalǎ şi banalǎ dintre toate cele care se ştiu (...) Aceastǎ poveste este povestea vieţii mele, mai bine spus, a iubirii mele (...) În acest caz personajele au fost reale deşi poate nu ar fi trebuit sǎ fie astfel (...) (Poveste adevǎratǎ)

Personajul principal al acestei poveşti sunt eu, un eu care este prezent peste tot şi care uneori e greu de înţeles şi de suportat, acelaşi eu pe care tot eu cred cǎ îl ştiu, dar diferit totuşi de mine, acelaşi eu pe care cel de lângǎ mine are impresia cǎ îl cunoaşte foarte bine, dar de care uneori se fereşte, un eu discret şi nesimţit, altfel spus, un eu prin care eşti tu, dar şi celǎlalt, adicǎ noi. Celelalte personaje sunt tot eu, tot tu, tot noi, cu alte cuvinte, celǎlalt. (Poveste adevǎratǎ)

Ştiu că voi deveni curând prieten cu veşnicia. Drumul acesta îl voi străbate însă cu zâmbetul pe buze, păcălindu-i în acest fel pe cei care îmi vor invidia agonia. Va fi un zâmbet natural, desigur; dar numai tu vei avea certitudinea aceasta. Vor fi tăceri contagioase care nu se vor putea revărsa decât peste cine va înţelege cu adevărat că eu chiar am iubit această viaţă, dar şi pe oamenii care i-au dat sensul şi non-sensul. Am iubit această viaţă fără niciun fel de reţinere, reuşind să am parte de agonie, de extaz, de totul, de nimic. (Poveste adevǎratǎ)

Oricum, dupǎ ce voi muri lumina va inunda tǎrâmul cândva lovit de un destin crunt, un tǎrâm al sufletelor pierdute pentru totdeauna. Amestec de suferinţă şi de iubire se revarsă în abisul plin de trăiri. Şi, totuşi, va fi luminǎ! Vor fi şi umbre! Ideile sunt arse de gândurile ce vor sǎ se odihneascǎ. Şoapte şi somn pentru totdeauna, gust şi dezgust nu fac decât sǎ-mi confirme cǎ alegerea îmi aparţine. O zi plinǎ de impulsuri şi de nebunie, o noapte în care totul se desǎvârşeşte prin alunecarea în durere şi gest suprem. O ultimǎ zi şi-o ultimǎ noapte! (Nu voi mai plange niciodată)

Evadarea din mine nu face decât să mă forţeze să-mi pun o mască pe care şi tu o porţi. Este un rol asumat de noi în faţa imposibilităţii. Intrăm într-o lume din care nu mai ieşim decât o singură dată prin resemnare. Dar poate că ne dorim o lume plină de astfel de măşti. Imposibilitatea de a evada din această lume din care eu fac parte reflectă lăcomia de penibil din partea subiectivităţii. Această cupiditate presupune camuflarea eului în spatele unor măşti menite să asigure ,,renaşterea”, ,,purificarea” unei lumi mult mai sigure decât cea a sincerităţii. (Nu voi mai plange niciodată)

Am aici, în sufletul meu, ceva pentru tine, este o scrisoare în care se vorbeşte despre…Îţi vei da seama dupǎ ce o vei termina de citit. Dupǎ ce aceastǎ scrisoare va ajunge în sufletul tǎu şi dupǎ ce o vei citi aş vrea sǎ-mi vorbeşti despre tine, despre mine, despre eu, despre celǎlalt, despre noi. Dar sǎ-mi vorbeşti prin gând şi cu sufletul. (Scrisoare din sufletul meu)

Nu ştiam cǎ sufletul doare atât de tare. Da, sufletul doare şi e o durere care nu poate fi explicatǎ. Este o durere care poate fi totuşi controlatǎ printr-un gest fals în faţa celorlalţi, dar este şi o durere vizibilǎ prin suferinţa ascunsǎ, mascatǎ destul de bine de fiecare dintre noi. (…) Înainte de a cuprinde veşnicia aş vrea sǎ-mi dai o ultimǎ îmbrǎţişare. Dar tot cu sufletul. De ce? Pentru ca am nevoie de linişte. Iar liniştea mea este de fapt nebunie, o nebunie pe care tu poate nu o vei înţelege niciodatǎ. (Scrisoare din sufletul meu)

Drumul la îngeri este însoţit de luminǎ. (…) Cǎrei lumi aparţin eu? Am învǎţat sǎ iubesc aşa cum iubirea nu e posibilǎ în oricare lume ar exista ea. Am încetat sǎ iubesc aşa cum iubirea se imagineazǎ. De acum înainte voi iubi prin altfel de trǎiri; ochii minţii mǎ fac sǎ fiu într-o altǎ lume, mǎ duc prin timp într-o altǎ lume; când visul moare, atunci moare totul; timpul le face pe toate sǎ fie înţelese drept iluzii. (…)
Îmi place o culoare nu pentru cǎ este acea culoare şi cǎ poartǎ cu sine ideea de culoare, ci pentru cǎ nuanţele pe care le relevǎ respectiva culoare exprimǎ starea sufletului meu, o stare specificǎ, de altfel, unui act de trǎire intens. Pânǎ acum credeam cǎ în viaţǎ nu existǎ decât douǎ culori, dar mi-am dat seama cǎ între aceste douǎ culori existǎ, de fapt, toatǎ gama ROGVAIV. De fapt, cele douǎ culori nu sunt culori cu adevǎrat, care sǎ se poatǎ distinge uşor una de alta. Am învǎţat cǎ între DA şi NU existǎ NU ŞTIU şi imposibilitatea de a decide asupra propriului viitor. Nuanţele deschid perspective doar când lumina scepticismului provine din anxietǎţi subiective. (Îngerul decǎzut)

Ultimele clipe înainte de ADIO! Un ultim gând înainte de a îmbrǎţişa veşnicia pentru totdeauna. Ştiu cǎ nu mǎ mai pot întoarce în aceastǎ lume niciodatǎ, ştiu cǎ drumul meu îmi deschide o altǎ lume, una pe care eu am ales-o. Este o lume care chiar mi-a fost oferitǎ şi, pe care, am acceptat-o pentru cǎ nu aveam de ales. Chiar dacǎ aş fi refuzat-o, tot aş fi fǎcut parte din ea cândva. Este o lume în care şi tǎcerea vorbeşte. (…) (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Cum poţi sǎ spui ,,Eu iubesc pe toatǎ lumea”? Cum poţi sǎ spui cǎ ,,Eu iubesc cel mai tare doar o singurǎ fiinţǎ”? Cum poţi sǎ crezi în ceea ce nu ar trebui sǎ crezi? Cum poţi spune cǎ iubirea este aşa cum este? Cum poţi sǎ spui toate acestea când iubirea însǎşi se anuleazǎ prin propria împlinire? (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Dacǎ aş putea sǎ mǎ sinucid în aceastǎ lume nu aş ezita sǎ o fac. Şi câtǎ dezamǎgire aş provoca unora prin acest gest mǎreţ! Dar îmi dau foarte bine seama cǎ cea mai dureroasǎ formǎ de sinucidere nu este cea care presupune orice dematerializare a fizicului (cǎci nici nu împartǎşeşte şi nici nu transmite cunoaşterea, ba, mai mult, este un proces de renunţare la tot ce presupune egoismul), ci sinuciderea afectivǎ. (…) Iar tu, oriunde ai fi şi orice ai face, ai grijǎ de tine şi de cei dragi ţie! (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Lumina dispare, speranţa apune, iar cerul departe e şi, marea îmi spune, că spiritul aproape-i de tine, de mine, de noi. Şi toată această eclipsă atinge şi stinge un freamăt, o stea şi-o bucurie neîmplinită se află în noi. Iar eu, oriunde aş fi şi orice aş face, să dorm mi-aş dori, de somn veşnic să am parte.
Iar tu, oriunde ai fi şi orice ai face, ai grijǎ de tine şi de cei dragi ţie! (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Este frustrant să constaţi că această formă falsă de a fi acceptat în lumea celor mai buni duce de fapt la dezonoare. Este şi aceasta o formă de a fi scos din competiţie, de a fi îndepărtat şi asta mai ales cu zâmbetul pe buze. Această formă de sadism intelectual nu duce decât la o denigrare a propriului eu, dar şi la falsa impresie că interesele sunt comune. Or, interesele dau naştere prieteniilor şi chiar iubirilor, iar subiectivitatea nu face decât să se refugieze în astfel de lumi posibile. De altfel, prieteniile şi iubirile se nasc din conjuncturi şi sfârşesc în ele. (Ai grijă de tine şi de cei dragi ţie)

Sunt regrete şi compasiuni care înalţă fiinţa într-o lume a valorilor pure, sunt zâmbete şi ironii care ucid prin acceptarea indiferenţei din partea alterităţii. În acest mod, se impune la nivel existenţial acceptarea unei strategii bazată pe apărare. Este, în fond, o apologie absurdă a subiectivităţii. (Ai grijă de tine şi de cei dragi ţie)

(...) viciul meu se exprimă în singurătate. Eu cred în destinul meu, dar nu în ideea de destin; destinul se anulează pe sine când îşi propune să acţioneze în virtutea unui liber arbitru. Nu există nicun scenariu care să poată rescrie cu fidelitate vreoadată filmul trecerii dintr-o lume în alta; o singură dată trecem; să nu ne amăgim; (...) aici veşnicia mă aşteaptă, dincolo mă copleşeşte. (Aici)

În aceste condiţii nu-mi rămâne decât să încerc a înţelege de ce acum aici şi de ce altădată acolo trebuie să fie astfel şi altfel. (...) Şi totuşi, pentru o clipă, ceva împiedică apoptoza absolută. Ceva nu mă lasă să particip încă la propria distrugere, la sinucidere impură. Această experienţă ,,spirituală” a propriului eu nu face decât să situeze afectivitatea deasupra gândirii şi, de asemenea, să dea prioritate sufletului înaintea trupului. Şi iar, lupta dintre raţiune şi sentiment generează rafinament existenţial. (Aici)

Astăzi am văzut cum un eu a fost îngropat, trimis uitării. Câtă singurătate e acolo? Câtă suferinţă este ascunsă? Câte amintiri sunt îngropate? Cât imposibil este nerelevat? Totul se transformă în şoapte, în cenuşă, în amintire, în neputinţă. Totul s-a sfârşit şi totul e sfârşit. O viaţǎ s-a spart de un ţǎrm ce aparţine unei altei lumi. (Şi îngerii plâng)

Fericirea mea provine din relaţia mea cu lumea. Iubesc lumea, dar în acelaşi timp sunt detaşat de ea. (Sfârşitul unui mit)

Am rugat de multe ori timpul să se oprească pe sine, iar el mi-a îndeplinit în cele din urmă dorinţa. Am rugat timpul să se oprească pe sine tocmai pentru ca aşteptarea să devină ceea ce nu ar fi putut cunoaşte niciodată transformarea. Cu toate acestea, generozitatea timpului m-a făcut să înţeleg şi necesitatea devenirii, a viitorului proxim, dar şi a celui foarte îndepărtat, pe care eu nu îl voi cunoaşte niciodată. De aceea, a fost necesară în prezent propria resemnare în numele speranţei viitorului, o resemnare care însă are nevoie de sine pentru a se concretiza în ceea ce se numeşte ,,devenire”. (Eul sensibil al celuilalt)

Aproape orice poveste se terminǎ cu … (…) Cândva nimic nu mai conteazǎ. (…) Toatǎ energia mea, dorinţa de a crede în cele mai frumoase idealuri, toate acestea s-au nǎscut din mine, din tine, din celǎlalt, dintr-un eu omniprezent; şi tot la mine, la tine, la celǎlalt, la acelaşi eu se întorc; totul se petrece într-o lume în care orice se metamorfozeazǎ într-o stare de entropie afectivǎ. Da, totul se transformǎ în mine, în tine, în celǎlalt, în noi. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Orice este şi orice existǎ nu va rǎmâne niciodatǎ aşa cum a fost şi aşa cum este. Un paradis recâştigat prin cǎderea în lumea umbrelor. Un adevǎrat amestec prin care orice urmǎ de logicǎ dispare. Iatǎ, o lume logic de ilogicǎ sau o lume ilogicǎ prin logica pe care o impune existenţei în genere. Aceastǎ imagine nu face decât sǎ-mi confirme existenţa unei lumi alcǎtuitǎ din fragmente neregulate, o lume care se explicǎ printr-o adevǎratǎ teorie a haosului. Fragmente tulburǎtoare, aceste construcţii atât de diferite între ele, dar mereu aceleaşi prin frumuseţea pe care o dezvǎluie simuleazǎ orice formǎ de univers a cǎrei geometrie fractalǎ naşte conexiuni posibile la nivelul gândului. (Cândva, nimic nu mai conteazǎ)

Umbrele au parte şi ele de suferinţǎ, ele ştiu ce pot şi ce vrea fiecare; orice trǎire arde şi se consumǎ prin dorinţele de altǎdatǎ; întunericul şi umbrele aratǎ cǎ viaţa vrea sǎ plece departe de mine, de tine, de celǎlalt. Dacǎ aş ştii ce m-ar putea salva, atunci nu aş ezita sǎ mǎ pierd pe drumul în care un vis cǎlǎtor ar fi responsabil de un dor, un dor care este prieten cu umbrele, care mǎ pot ajuta sǎ dispar pentru totdeauna. Dacǎ aş ştii cǎ aş putea sǎ renasc, atunci nu aş înceta sǎ îmbrǎţişez cu pasiune veşnicia şi sǎ nu-i mai dau drumul niciodatǎ. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Au fost momente în viaţǎ în care mi-am permis unul sau mai mulţi aşi; au fost însǎ şi momente în viaţǎ când, deşi am avut parte de mulţi astfel de aşi, nu am avut nevoie de niciunul; în fond, aceasta e viaţa, plinǎ de aşi care pot sǎ ajute sau care pot fi doar simpli aşi; un lucru însă nu a fost sigur şi nu mi-a oferit certitudinea şi anume, mi-a fost imposibil sǎ aflu din care pachet de cǎrţi a provenit fiecare as care mi-a stat aproape. Dar cum fiecare as nu a reprezentat decât o parte din clipa care poartǎ numele de viaţǎ, atunci nu-mi mai rǎmâne decât sǎ accept drept model pe acela care are legǎturǎ şi cu hazardul. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Îmi dau seama cǎ tot ceea ce mi s-a întâmplat şi mi se întamplǎ nu reprezintǎ decât un proces chimic în care orice substanţǎ se transformǎ şi devine mereu altceva. Elementele care o alcǎtuiesc nu fac decât sǎ evidenţieze conexiuni pline de spectaculozitate între predestinare, accident şi liber arbitru. În fond, toate aceste evenimente organice şi anorganice sunt insinuǎri ale reacţiilor afective pornite din sufletul care asistǎ la propriile funeralii. Este un moment ce impune meditaţii specifice gândului care nu ştie sǎ se opreascǎ. Orice gând cade, se prǎbuşeşte în flǎcǎrile apǎrute în urma reacţiilor dintre nebunie şi genialitate, cǎci explorându-se pe sine gândul se pierde în nemǎrginirea cunoaşterii. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Locul meu în această lume mi-a arătat că e prea târziu să mai accept prezentul şi că povestea mea aici trebuie să se sfârşească. Paşii mei se depărtează de ai tăi, pierzându-se pe un alt drum unde veşnicia reuşeşte să ispitească orice subiectivitate. La intersecţia celor două drumuri, acolo unde acceptarea înseamnă resemnare, mă opresc totuşi pentru câteva clipe, tocmai pentru a contempla dulci strigări de adio...(Cândva nimic nu mai conteazǎ)
02/24/2011 17:05:52
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one