Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "6084"

Moartea între trecere şi spectacol (Cristina Bindiu)

Moartea între trecere şi spectacol

Cristina Bindiu

Motto : „Moartea este un scurt, dar teribil
pas între timp şi veşnicie.”
(Walter Scott)

Despre moarte nu alegi să vorbeşti. Pentru că moartea nu are nevoie de purtători de cuvânt. Ea este propriul său avocat. Nu are nevoie să demonstreze că există pentru că, aşa cum spune abatele Prevost, „moartea este condiţia sub care am fost născuţi”. Nu are nevoie să o cauţi, pentru că te găseşte singură. De ea nu poţi fugi pentru că e mereu cu tine, entitate încrustată adânc în fiinţa ta, acolo unde niciodată conştientul nu va putea pătrunde şi de unde, când şi când, va trimite câte un „apel” de avertizare ca o presimţire a misterului eternităţii de dincolo.
Şi totuşi… vorbim despre moarte. Încercăm să îmbrăcăm în cuvinte ceea ce nu poate fi rostit, să descriem ceea ce nu poate fi descris, să înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles, într-o încercare splendidă de a ne înfrunta frica, frica de necunoscut, frica de trecere, frica de nou. Se spune că frica se naşte din ignoranţă. Într-un demers logic , marile poeme ale morţii trebuie citite ca încercări ale oamenilor de a-şi înfrunta temerile, de a-şi depăşi ignoranţa, de a descifra misterul în funcţie de propriile semnale interioare. Prozele lui Pavel Dan se înscriu tematic în direcţia acestor poeme, moartea apărând aici cu o tulburătoare frecvenţă ce mărturiseşte o „legătură placentară” între „experienţa scriitorului condamnat la o moarte timpurie şi scrisul său” , o obsesie existenţială .
Este vorba despre o moarte a cărei percepţie nu are nimic metafizic. E doar o condiţie existenţială asumată odată cu păşirea în lumea albă a vieţii. A muri, pentru personajele scriitorului ardelean, nu înseamnă altceva decât împlinirea ursitei („Ursita trebuie să se împlinească – rosteşte premonitoriu Iacob, din „Ursita” )ieşirea de sub semnul timpului pentru a intra sub cel al veşniciei, într-un proces ireversibil surprins din două perspective: individuală (omul ca actor al propriei deveniri) şi colectivă ( reacţia celorlalţi în faţa morţii unuia dintre ei).
Perspectiva individuală construieşte un film al trecerii în trei timpi : presimţire, retragere în tăcere şi indiferenţă – înstrăinare faţă de lumea aceasta, gest de rămas bun.
Presimţirea morţii nu este altceva decât sesizarea, la nivel inconştient, a legăturii dintre lumea acesta şi cea de dincolo, este perceperea eternităţii prin prisma propriei picături de eternitate, este o amintire, ca un flash-back, a tărâmului din care am căzut în viaţă şi la care – inevitabil - trebuie să ne întoarcem după ce experimentăm teribilul vis al efemerului.
Aceste flash-back-uri sunt cifrate uneori în vise premonitorii ( vise „curate”, „de la Dumnezeu”), alteori în semne ( ţipătul cucuvelei în miez de noapte, ochiul stâng care se bate), iar alteori într-o sfârşeală ucigătoare care îi îndeamnă să se întoarcă acasă, în universul pe care îl cunosc cel mai bine şi care, prin certitudinea pe care le-o oferă poate fi sprijin în drumul spre incertitudine.
Visul este ultimul contact al omului cu veşnicia, dar şi cu inconştientul fiecăruia din noi. Sau, cum spuneau cei din vechime „un semn al lui Dumnezeu manifestat în om şi un semn pe care i-l dă acesta lui Dumnezeu” . Urcăneasa explică existenţa viselor într-o manieră proprie: „Când trupul omului doarme, sufletul se desparte de el şi umblă prin lume. Vede şi aude multe; unele se potrivesc, e drept”, cum tot în manieră proprie – dar în spiritul tradiţiilor – interpretează simbolic ceea ce visase: „A visat că umbla prin tină până în genunchi şi îşi pierduse năframa. Noroiul înseamnă boală şi pierderea năfrămii şi pălăriei – moarte. Tot aşa e când visezi că îţi cade un dinte…”. Visul lui Iacob are în centru un vestitor, o făptură cu rol psihopomp, venită de dincolo pentru a-l avertiza – mama sa ( „femeie cu credinţă mare” în timpul vieţii şi căreia „ Dumnezeu i-a arătat în vis tot ce va petrece”, inclusiv ceasul când va muri). Ca majoritatea vestitorilor, este îmbrăcată în alb – simbol al tărâmului luminii – şi vorbeşte codificat: „ Pare că venise mama, Dumnezeu s-o ierte, la noi şi s-a aşezat pe laviţă, după masă, în frunte. Era îmbrăcată în haine albe. Eu încă m-am mirat şi am întrebat-o de ce s-a îmbrăcat în alb, dumneaei, muiere bătrână. Şedea, cum am spus, acolo, pe laviţă, cu coatele pe masă. « Am venit să-ţi spun, dragul mamii, că ţi-am cumpărat loc de casă la Tăureni, lângă lac. E o fântână acolo, fântâna cea fără fund – o ştiţi voi; deasupra ei să-ţi faci casă nouă, şi să nu te muţi de acolo, că aşa e voia lui Dumnezeu. Mâne dimineaţă prindeţi boii la plug şi trageţi o brazdă până acolo»”. E mai mult decât o premoniţie: e o poruncă superioară voinţei omeneşti ce trebuie neapărat să fie împlinită. Nu încape amânare, pentru că, aşa cum spune unul din personajele lui Matei Vişniec, „Fiecărui om i s-a dat o singură zi pentru a muri… Una singură… Şi dacă a ratat-o, e pierdut” . Dacă femeia îmbrăcată în alb poate simboliza Îngerul vestitor - vestind întruparea lui Iisus Hristos, arhanghelul Gavril vesteşte înfrângerea morţii şi venirea vieţii veşnice – fântâna poate accesa, din punct de vedere simbolic, mai multe conotaţii.
Conform tradiţiei, ţăranii români săpau fântâni în marginea drumului în amintirea celor dispăruţi, pentru ca drumeţii însetaţi să bea apa şi să îi binecuvânteze pe cei duşi. De asemenea, în credinţa populară fântâna este un simbol al continuităţii vieţii, loc de trecere spre lumea cealaltă, cu atât mai mult cu cât e „fără fund”(simbolistică pe care o întâlnim şi în prozele lui Mihail Sadoveanu şi în multe poveşti), dar şi loc de purificare.
Casa nouă care trebuie ridicată de personajul nostru e cea pentru odihna veşnică, iar brazda trasă în zori reprezintă drumul ce trebuie străbătut, un drum cu sens unic. Boii înhămaţi la plug au şi ei rol psihopomp, arătându-i drumul în moarte aşa cum au lucrat zi de zi alături de el în timpul vieţii. Nu e de mirare că boii împlinesc acest rol într-un spaţiu în care „nu se mai ia nimeni după faima neamului, ci fiecare atâta cântăreşte, câtă avere are” şi „odată cu numărul boilor din poiată şi turma din ocol” creşte şi „vaza în sat”.
Tot loc de trecere este şi fântâna din Priveghiul. Dar, mai mult decât loc de trecere, ea devine pentru Toader mai ales o posibilitate de evadare din infernul vieţii, un infern în care, sub teroarea celor două harpii, soţia şi fiica sa, acesta reface – în manieră specifică lumii ţărăneşti - chinul lui Sisif. Odată terminată o treabă, Toader este trimis să facă alta, iar apoi alta, într-un ritm infernal, şi fără a avea dreptul la o clipă de odihnă şi la o lingură de mâncare decentă: „Trudise o viaţă întreagă, să aibă la bătrâneţe o lingură de zeamă şi un colţ de pernă pe care să-şi odihnească fruntea. Şi-atât n-avea. De ce să mai trudească? Pentru cine?”. Rolul de făptură călăuzitoare spre lumea de dincolo îl are aici Ioşca, cârciumarul, un cocoşat care „părea un animal diform” şi doar „aducea a om”. Povestindu-i despre socrul lui Toader care alege să se spânzure pentru a scăpa de răutatea nevestei, cârciumarul trezeşte în acesta „un dor de a nu mai fi, de a intra în pământ, de a se contopi cu ţărâna de subt picioarele lui” care îl va duce, inevitabil, spre sinucidere.
Complexitatea simbolică a fântânii este îmbogăţită aici şi cu cel de capcană ( pe care îl întâlnim şi în „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă). Toader alege de bunăvoie să treacă dincolo, îşi forţează soarta, încearcă să-şi depăşească „ursita” , aşa că apa îşi pierde virtuţile purificatoare, dar şi pe cele ale eternităţii: „Apa adâncă şi agitată se uita la oamenii de afară cu ochi duşmănoşi de hoaţă bătrână. Parcă le zicea: «Ce căutaţi la mine?N-am furat nimic»”. Dacă Harap-Alb este prins în capcană pentru că a încălcat porunca tatălui său, Toader va fi prins în capcană deoarece încalcă marea poruncă a Vieţii: „ce n-am dat, n-avem dreptul să luăm: viaţa e de la Dumnezeu”. Fântâna îl minte, îl atrage cu promisiunea unui liman al liniştii, doar că – dacă ar fi să luăm în considerare concepţia creştină conform căreia sinucigaşii nu au dreptul decât la o eternitate în infern – se prea poate ca Toader să fi schimbat doar un infern cu altul, şi, în plus, un infern efemer cu unul veşnic.
Mai întâlnim în unele poveşti populare motivul apei care cere cap de om pentru a deveni simbol al fertilităţii, izvor al vieţii ( o apă peste care trece personajul principal îl roagă să-l întrebe pe Dumnezeu de ce în ea nu există peşti; răspunsul este surprinzător: nu va avea peşte până când în ea nu se va îneca un om; deşi cel care îi aduce răspunsul are grijă să se îndepărteze, apa se aruncă după el în încercarea de a-l prinde şi de a-l jertfi în numele vieţii). Fântâna în care se îneacă Toader este o fântână nouă, ridicată pe locul celei vechi din care apa fusese scoasă până la ultima picătură. Nu întâmplător, este o fântână care nu se poate termina, pentru că meşterii îi amână cu vorba la nesfârşit(„Spuneau că vin azi….ba mâine…în săptămâna viitoare de bună seama”). Există chiar şi presentimentul unei jertfe cerute de aceasta: „oamenii steteau de trei săptămâni /…/ cu gheaţa în spate, că oricând le poate cădea în ea o vită ori un porc”.
Urcan bătrânul şi tatăl profesorului din Zborul de la cuib simt moartea în sfârşeala bolii ce-i potopeşte. Aşa că se retrag spre casă, căutând sprijin între elementele familiare lor. Vin să moară acasă, pe patul lor, alături de lucrurile şi animalele care i-au însoţit în timpul vieţii. Marea tragedie nu e moartea, ci faptul că s-ar fi putut să nu mai ajungă niciodată acasă şi să moară aiurea, prin lume, să nu-i mai ştie nimeni de nume. Această spaimă fiinţială răzbate din cuvintele lui Urcan bătrânul: „A…am cre…crezut că n-oi mai ajunge niciodată acasă…”
Al doilea pas în călătoria spre veşnicie îl reprezintă retragerea în tăcere şi indiferenţă, înstrăinarea faţă de lumea aceasta, treptat, până în momentul în care ajung „să arate cu mâna la poarta raiului”. Urcan bătrânul refuză mâncarea şi băutura care „îi plăcea în vremurile cele bune”, iar Toader priveşte în jur cu detaşare, cu indiferenţă, fără să-i mai pese („ se gândi că şi-a uitat afară, în curte, carul cu sacii de făină. Gândul îi trecu pe dinaintea minţii ca un străin, neluat în seamă. Parcă ar fi fost vorba de altcineva, nu de casa lui”) – pare că, la nivel inconştient, a trecut deja dincolo de frontieră. Gestul de a aluneca în fântână nu este decât împlinirea la nivel fizic a morţii spirituale prin care Toader trecuse deja. Ajuns acasă, bărbatul este deja mort pe dinăuntru. Lumea din jurul său e moartă îi pare moartă, încremenită deoarece el trăieşte deja în altă dimensiune, iar trecerea este ireversibilă („ Toader n-auzea şi nu înţelegea nimic. i se părea că e linişte adâncă. Că salcâmii, casele şi satul întreg e împietrit de vrerea lui Dumnezeu. În mijlocul acestei lumi moarte sta el, atârnând de cumpăna fântânii, cufundat în suriul amurgului”). Probabil că, dacă nu ar fi alunecat în fântână, s-ar fi întins undeva, oriunde, ar fi închis ochii şi ar fi adormit întru veşnicie.
Ultimul pas îl constituie gesturile de rămas bun. Tatăl profesorului îşi ia rămas bun de la fântână, şură, plug, grapă, vacă („ Se uita aşa de lung la toate, ca şi cum ar fi ştiut că le vede pentru cea din urmă oară”), iar din prag „s-a mai uitat o dată înapoi” ca şi cum ar fi dorit să le ia pe toate cu el, întipărite pe retina sufletului, pentru a-şi popula veşnicia cu tot ce a iubit aici. La fel şi Urcan bătrânul care aţinteşte pe rând privirile asupra cuierului înflorit, asupra curelei cu bumbi galbeni şi asupra chipului femeii lui şi pentru care apropierea morţii înseamnă prilej de aducere aminte: „Trei zile au trăit astfel în căsuţa lor de la poartă, necercetaţi şi neîntrebaţi de nimeni, vorbind de oamenii şi de tinereţea lor de odinioară”. Iacob îşi încredinţează cumnatului nevasta şi copiii : „Tu, Vasilie, reîncepu bolnavul, ca frate al Anii, mai uită-te şi de ai mei. De un cap de muiere n-are nimeni frică. Or să-i taie răzoarele, să-i fure primăvara mieii. Şi copiii…”
După ce toate etapele trecerii sunt împlinite, popasul pe lumea aceasta nu mai este posibil. Fiecare pleacă să se întâlnească cu destinul, conştienţi că fără ei lumea va fi mai pustie ( „Rămâneţi pustii, dragii mei”- rosteşte cu ochii în lacrimi tatăl profesorului înainte de a pune mâinile pe piept).
Cu toate acestea, moartea nu are nimic surprinzător pentru ţăranii lui Pavel Dan. Ea este o stare de fapt: „ S-a stins omul? E bun mort.” – gândeşte Simion, şi probabil că reflectă gândurile tuturor - „Cei rămaşi să se înhame în locu-i la carul vieţii şi…hai mai departe./…/ E bine ca omul , când i s-a împlinit veleatul, să pună jos sapa şi coasa şi să nu se mai împotrivească morţii”. Un asemenea gând nici nu surprinde când e alăturat altora în care vibrează o tristeţe şi o durere atemporală: Nu e nimic. Drumul omului pe pământ e plin de chin şi de amar. Ne naştem şi murim în durere. Cât trăim, ne bat durerile cum ne bat vânturile şi ploile. Suferim când ne striveşte carul, suferim junghiul, boalele şi bătăile”. La o asemenea viaţă, moartea vine ca o eliberare, ca o dezlegare de durere, ca o evadare spre o lume mai bună, în care nu există „nici întristare nici suspin”, în lumea zugrăvită de preotul care „ se trudeşte să arate că viaţa e o nimic toată şi că adevărata fericire începe abia după moarte, dincolo, undeva, în ce loc nu ştie nici el” .
Perspectiva colectivă reflectă un univers în care relaţiile dintre oameni sunt aspre, de-a dreptul brutale. Dacă viaţa lor stă sub semnul zbaterii pentru ziua de mâine, relaţiile dintre ei nu pot fi decât de o factură aparte. Nici o urmă de compasiune pentru cel de alături, fie că e un vecin, un copil sau un părinte, un soţ sau un bunic. Doar luptă pentru supravieţuire cu orice preţ. Până şi preotul – care ar trebui să ţină balanţa prin afişarea umanităţii – se apleacă asupra enoriaşilor lui fără pic de înţelegere, fără urmă de compasiune, fără nici un fior de milă. Moartea nu e decât o nouă problemă pe ordinea de zi, o problemă care îi scoate din ritmul obişnuit, care nu înseamnă decât risipă şi pierdere de timp. Semnificativ este, în acest sens, dialogul din familia Urcăneştilor:
„ Asta ne-ar mai trebui, zise Ana, sucind firul gândului comun, să moară acum, în toiul secerii…
 Ne-ar mânca o săptămână de lucru.
 Săptămână ca săptămână, mai sunt ele, dar grâul se scutură, şi paiul se rupe de nu-l mai poţi nici strânge de pe câmp.
 Hei…hei… suspină Ludovica. Voi atâta ştiţi. Ce vom face de comândare?”
Cu toate acestea, spectacolul morţii trebuie respectat. Mortul trebuie pus în camera cea bună, în „casa dinainte”, „cu paturi înalte, împodobite cu pături înflorite, cu tot felul de lucruri, unele mai frumoase decât altele, cu pereţii plini de icoane şi de farfurii colorate, după care atârnă ştergare mândre, împăturate mărunt şi cununi de grâu”, în ciuda împotrivirii celor din casă ( în Priveghiul, Susana se împotriveşte când vine vremea să-l pună pe taică-su în odaia cea bună, dar oamenii nici n-o bagă în seamă), patul pe care este aşezat trebuie „atât de împodobit după cum îl iubeau cei în viaţă”(şi tot Susana e cea care protestează: „De minune a fost, de minune să-i aşterneţi patul”). Apoi trebuie privegheat. Doar că priveghiul scoate de multe ori la iveală conflictele dintre familii şi, pe fondul vinarsului băut, se termină cu bătăi şi chiar cu alţi morţi.
„Comândarea” este o altă problemă, o problemă de „economie familială”. Astfel, pentru a face economie, pe Urcan bătrânul vor să-l îngroape în zi de post. Preotul, văzând atitudinea celor din casă faţă de bătrânul care-i înzestrase cu pământ şi avere nu numai că-i ironizează dar îi biciuieşte aprig în predică – cu atât mai mult cu cât se aşteaptă să nu fie plătit - , apoi pleacă înainte fără să mai aştepte carul cu mortul.
Bocetul, element esenţial al ritualului, nu este altceva decât o parte a spectacolului: „Ludovica, Ana şi alte neamuri pe potriva lor, lăsându-se adesea de la treabă se abăteau pe la căpătâiul mortului, unde, podidindu-le plânsul, îşi cântau în viersuri dragostea pentru răposatul Urcan” . Sublinierea verbului a podidi atrage atenţia asupra faptului că totul este doar o faţadă, că fiecare şi-a pus o mască potrivită pentru a interpreta un rol. Fragmentul următor oferă chiar o explicaţie: dragostea pentru răposatul Urcan pe care o cântă în bocetul lor nu e altceva decât dragostea pentru pământ, pentru viaţă: „cântau moşia mare a Urcăneştilor, cântau plugurile care ieşeau primăvara în brazdă, dimineaţa când cântă ciocârlia; cântau viaţa creştinească, tihna din mijlocul câmpului însorit şi câinoşia morţii”.
În Zborul de la cuib, bocetul este prilej pentru fiecare de a-şi plânge rosturile, de a se tângui de neajunsuri şi necazuri, de a trimite vorbă propriilor morţi.
Un personaj important în spectacolul morţii este Şuţu, „unul din acei înţelepţi ai satelor cărora ploile nu le strică grâul, vitele nu fac gunoi în bătătură”, care „trăiesc de dragul traiului, privind nepăsători cum trece viaţa pe dinainte, cum se zbat alţii în lanţul nevoilor” şi a căror vorbă „e mai temută decât măciuca bătăuşilor” pentru că rostul lui e „de a lumina sufletele, de a scoate adevărul la suprafaţă, de a sluji – ca unelte indirecte – o dreptate supraumană” . Rolul său în ritul înmormântării e cel al „măscăriciului divinator” care, „folosind «greaua batjocură ţărănească» joacă un spectacol final parabolic în spectacolul înmormântării. Luând masca inocenţei, nebuniei, îi demască pe cei vinovaţi de moartea lui Toader, respectiv pe nevastă şi fiică” .
Spectacolul înmormântării din Zborul de la cuib vorbeşte, dincolo de umanitatea afişată, de însingurare, de tristeţea depărtării, de dezrădăcinare. Mortul e un om bun, săritor, respectat de săteni şi de familie. Patul morţii îi este împodobit cu „tot ce are casa mai mândru”, oamenii veniţi să-l privegheze amintesc în poveştile lor de omenia şi disponibilitatea lui de a-şi ajuta vecinii. Doar că, peste toate, pluteşte o tristeţe dureroasă. Profesorul, singurul copil al familiei, se înstrăinase de sat, de oameni, de părinţi. Chiar vestea morţii tatălui său nu reuşeşte să-l impresioneze: „Îşi dete seama că nu simte nici o ărere de rău, că e străin de acest fapt ca de un anunţ mortuar la gazetă”. Iar moartea tatălui vesteşte o nouă înstrăinare, o nouă moarte, am putea spune: mama va fi nevoită să-şi părăsească casa, satul, obiceiurile, amintirile, tot ce pentru ea însemnase până atunci viaţa. Iar ritualul plecării ei seamănă cu cel al morţii. Gesturile de rămas bun ale mamei care va pleca să locuiască la fecior „între străini” le repetă pe cele ale tatălui de dinainte să moară. Pentru că, pentru ea, plecarea echivalează cu o moarte, cu o trecere într-o lume necunoscută, străină. Pustiul ce rămâne în urmă are ecouri adânci în pustiul din sufletul ei. La fel ca şi de cei morţi, oamenii îşi vor aminti şi de ea din ce în ce mai rar.
„Vor cădea ploi; mormintele se vor surpa, şi în jur vor creşte bălării, iarbă…”
Iar oamenii vor continua să se lupte pentru viaţă, să se zbată, să alerge, să sufere pentru ca în final să treacă dincolo, într-un gest de asumare supremă a morţii pe care o poartă fiecare în sine. Pentru că, aşa cum spune Tudor Arghezi, „moartea este umbra noastră care se ţine după noi să ne soarbă”. Şi, atunci când vine clipa, când suntem chemaţi să ne împlinim ursita, ieşim din „drumul egal al fiecărei zile”, scăpăm tiraniei timpului şi, absorbiţi de propria eternitate, accedem spre veşnicia universului . Unde sperăm să găsim linişte… Doar linişte…
O! Ce sete de repaus.... în fiecare om…
05/28/2010 19:03:31
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one