Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Numarul I/2010

CURENTE DE REFERINTA IN FILOSOFIA
UNIVERSALA
de CACIUC OTILIA CIOBICA

De-a lungul timpului mari filosofi au incercat sa lamureasca problema cunoasterii abordand-o din unghiuri diferite. Doctrinele lor au fost preluate si dezvoltate la randul lor constituindu-se astfel in curente de referinta in filosofia universala.
Cateva dintre aceste curente sunt rationalismul, empirismul, pragmatismul si fenomenologia.
Am incercat sa redau pe scurt cateva aspecte ale acestor doctrine filosofice.

Rationalismul este o doctrina filosofica care afirma ca adevarul trebuie sa fie determinat in virtutea fortei ratiunii. Ca teorie a originii cunoasterii, rationalismul se opune empirismului care face sa derive toate ideile noastre din experienta. Rationalistii sustin ca ratiunea este sursa intregii cunoasteri umane. Ei afirma ca ne descoperim ideile „ in contact” cu experienta dar in acelasi timp ele pleaca din spiritul nostru si nu pur si simplu din obisnuinta si din repetarea situatiilor. Reprezentanti ai rationalismului sunt Kant, Descartes, Leibniz.
Rationalismul lui Descartes este un rationalism de principiu , intemeiat pe certitudinea ca orice spirit bine condus poate ajunge la cunoasterea adevarului. In „Discurs asupra metodei”el enunta regulile care trebuie sa conduca orice cercetare , filosofica sau stiintifica. In „Meditatii metafizice” porneste de la o indoiala „metodica”
privind toate lucrurile si descopera ca pana si in indoiala cea mai radicala nu ne putem indoi de faptul ca ne indoim. Gandirea reprezinta deci prima noasta certitudine si pornind de aici Descartes deduce existenta sa: „ Gandesc deci exist.” Doctrina sa rationalista este intemeiata pe deducerea tuturor lucrurilor pornind de la gandire.
Kant descopera ca scopul filosofiei nu este de a extinde cunostintele noastre asupra lumii ci de a aprofunda cunoasterea noastra cu privire la om. Numai analizand posibilitatile profunde ale spiritului vom afla de fapt de ce este capabil spiritul uman, ceea ce poate face, ceea ce are de facut. „Critica ratiunii pure” analizeaza in primul rand posibilitatile noastre de a cunoaste .
Empirismul este o doctrina filosofica potrivit careia intreaga cunoastere deriva din experienta. Este o doctrina a testarii si experimentarii. Empirismul se opune rationalismului si respinge teoria ideilor innascute a lui Descartes. Empiristii sustin ca la nastere intelectul nostru este o „tabula rasa”, o foaie alba careia doar experienta ii poate furniza idei. Reprezentanti ai empirismului sunt Bacon, Hume, Berkley, Locke,
Hume dezvolta o filosofie empirista , care deduce toate principiile ratiunii umane din experienta si senzatie. El reduce legile naturii la obisnuintele omului.
Teoria asupra originii cunoasterii a lui Locke este o filosofie potrivit careia toate cunostintele noastre si insesi principiile spiritului nostru rezulta din experienta si din obisnuinta.

Bacon a pus in evidenta metoda stiintei experimentale si inductive si a preconizat o organizare a experimentarii , intocmind „tabele de prezenta”, „de absenta”si „de grad” destinate sa izoleze cauzele adevarate ale unui fenomen.
Filosofia lui Berkley reduce intreaga realitate a lumii la aparente si se reduce la formula „a exista este a fi perceput”.
Ca doctrina filosofica , pragmatismul s-a impus ca o varianta anglo- americana a utilitarismului. S-a format in ultima treime a secolului al XIX-lea in Statele Unite. Se opune rationalismului pentru care un lucru nu este adevarat pentru ca este util ci este util de invatat pentru ca este adevarat. Acest curent nu a aparut pe un teren gol . Filosofia americana parcursese deja pana atunci o perioada de asimilare a unor filosofii europene .Dupa razboiul de secesiune a fost elaborata filosofia pragmatista care adeschis calea manifestarilor originale in gandirea americana. Numele de „pragmatism” a fost folosit mai intai de Peirce care l-a derivat din distinctia kantiana dintre „ratiune practica” care este ratiunea morala si „ratiune pragmatica” care este ratiunea utilitara. Inainte de a numi aceasta doctrina „pragmatism”, Peirce a adoptat denumirile de „fenomenalism”, „idealism”, „realism”.
Pragmatismul sustine ca „viata” este temeiul cunoasterii, cunoasterea este activitate iar adevarul unei judecati este dat de reusita actiunii pe care o orienteaza. Adevarul unei propozitii consta in faptul ca este util, ca „reuseste”. Nu obiectivitatea pe planul cunoasterii, nici dezinteresarea pe planul moralitatii pot constitui criterii valabile pentru ceea ce inseamna Adevar si Bine, ci singurul criteriu valabil este succesul, eficacitatea practic- umana.
Initial , pagmatismul a exprimat spiritualitatea americanului de mijloc. De aici apare apelul la argumentele simtului comun si orientarea utilitarista . In timp insa , a cunoscut reformulari. Daca initial el s-a opus rationalismului contemplativ prin suprimarea separarii dintre experienta si ratiune, ulterior, unii adepti au ajuns sa descalifice ca „utopii” ideile ce nu se incadrau in criteriile acceptate de succes, de util.
Pe langa Peirce, un alt reprezentant important al pragmatismului este James care in dorinta de a evita pragul scepticismului se va afirma in directia unei tendinte mai moderate.
Fenomenologia este o docrina filosofica aparuta in secolul XX care incearca sa descrie stuctura experientei asa cum este reprezentata in constiinta . Este o doctrina care se ocupa cu studiul fenomenelor de constiinta.
Hegel spune ca fenomenologia „poate fi luata drept drumul constiintei naturale care impinge catre cunoasterea adevarata, sau ca fiind drum al sufletului , care parcurge sirul formatiilor lui ca etape ce-i sunt prescrise prin natura sa, care se clarifica ca spirit, intrucat, prin experienta completa de sine, el ajunge la cunoasterea a ceea ce este el insusi”.
Fenomenologia actuala este transcedentala si se revendica de la opera lui Husserl. El confera o noua semnificatie termenului de fenomenologie. Pentru el , fenomenologia este cea care cerceteaza constiinta pentru a dezvalui conditiile ultime ale constituirii obiectului cunoasterii. Ca „fenomenologie pura”, ea se insereaza in evolutia cunoasterii ca un efort pentru constientizarea fundamentului ultim. „Orice incercare facuta de stiintele constituite istoriceste de a afla un fundament mai bun, de a se intelege mai bine pe ele insele, de a intelege propriul lor sens si propria lor functionare este o constientizare de sine a savantului. Dar nu exista decat o singura constientizare de sine care sa fie radicala: cea a fenomenologiei ”. Fenomenologia lui Husserl a fost in primul rand o logica care s-a dezvoltat intr-o filosofie a spiritului si apoi intr-o filosofie a vietii.
Fenomenologia existentiala este o ramificatie a fenomenologiei transcedentale. Este o noua directie , o noua conceptie filosofica elaborata prin preluarea problemei fiintei ce abia fusese deschisa cand Husserl isi incheia opera. Creatorul acestei filosofii este Heidegger si el a denumit-o „drum in vecinatatea fiintei”. Ideea de fenomenologie este pentru Heidegger stiinta originii despre viata. „Nu viata facticiala insasi si multimea nesfarsita a lumilor traite in ea, in neutralitatea lor, trebuie cercetate, ci viata insasi ca ceva ce izvoraste, ca ceva ce iese la iveala dintr-o origine”.



BIBLIOGRAFIE:
1. Andrei Marga, Introducere in filosofia contemporana – Editura Polirom, 2002
2. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale – Editura Polirom, 1998
3. Didier Julia, Dictionar de filosofie – Editura Univers Enciclopedic, 1996


Lingvistica- ştiinţa de bază a cercetării semiotice
de Popescu Lilioara-Mariana

În societate „limba este depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc.” Dincolo de ceea ce spunea Alecsandri, limba are un rol fundamental asupra tuturor sistemelor de semne. Prin ea, semnele sunt interpretate astfel încât să fie traduse în alte semne specifice fiecărui mod de receptare a unui mesaj.
În încercarea noastră de a transmite idei care ne aparţin ne confruntăm adesea cu neputinţa de a transmite întregul conţinut fără ca el să fie denaturat.
Proprietatea limbajului este exprimată prin puterea limbilor naturale de a forma semne care să aibă sens.
Jakobson susţine fără ezitare superioritatea absolută a limbilor naturale în raport cu alte sisteme semiotice. El identifică o serie de trăsături esenţiale specifice limbajului natural ce demonstrează că lingvistica este o „Ştiinţă pilot” în ceea ce priveşte existenţa altor ştiinţe:
 Limbile naturale sunt superioare celorlalte sisteme de semne care pot fi doar substitute (scrisul) sau transformări (limbile formalizate), fără să fie niciodată echivalente perfecte;
 Limbile naturale au capacitatea de a traduce toate celelalte sisteme semiotice, proprietate ce explică o altă trăsătură exclusiv limbilor naturale: capacitatea de autodescriere;
 Sistemul lingvistic se caracterizează prin creativitate ( posibilitatea nelimitată de a produce varietăţi de sens prin parafraze);
 Limbajul natural este „un element constitutiv al culturii şi în ansamblul formelor culturale, rolul lui este acela al unei infrastructuri, al unui substrat al unui vehicol universal”;
Deşi în aparenţă, lingvistica ( ştiinţa mesajelor verbale) se află în raport de subordonare faţă de semiotică (ştiinţa mesajelor în general), în realitate ,ea se află la baza tuturor celorlalte discipline, fiind cea care stabileşte corelaţii la nivelul ştiinţelor umaniste şi chiar la nivelul ştiinţelor naturii, potrivit lui Jakobson, ştiinţa nefiind decât o reprezentare lingvistică a experienţei.
Limbajul este superior celorlalte sisteme de semne datorită capacităţii de a simboliza la nivelul condiţiei umane. Benveniste traduce capacitatea de a simoliza prin „capacitatea de a reprezenta realul printr-un semn şi de a percepe semnul ca reprezentant al realului, deci a stabili un raport de semnificare dintre ceva şi altceva”. „Un fapt de cultură nu este ceea ce este decât dacă trimite la altceva”. Capacitatea de a simboliza face din om o fiinţă raţională. Limba este cea care dă un sens societăţii, semnele ei putând fi exprimate în totalitate prin limbă. Limbajul arată măreţia omului deoarece nu se poate concepe o limbă fără exprimarea persoanei. Prin intermediul limbajului, omul nu mai este parte din natură ci se raportează la ea din perspectiva unui element cultural.
Benveniste explică de ce lingvistica are un loc privilegiat în faţa celorlalte sisteme prin ideea că limba ocupă o poziţie centrală, determinată în primul rând de funcţia sa culturală. Cultura este înţeleasă ca fiind un antonim pentru natură. Observăm astfel că cultura este cea careîl „înnobilează pe om”. „Sub influenţa culturii omul devine mai bun şi mai nobil în toate privinţele.”
Omul acţionează asupra naturii iar prin limbă se identifică mecanismul semnificării.
Greimas observa că limbile naturale pot constitui un punct de plecare pentru un alt sistem semiotic. Spre exemplu, limbajul oniric reprezintă o traducere a a limbajului natural într-o ordine vizuală particulară .
În vederea traducerii unui limbaj s-a dovedit faptul că limbajul natural este mult mai puternic, pentru că, dacă orice alt sistem de semne poate fi tradus, cu anumite perfecțiuni, într-o limbă naturală, situaţia inversă nu este întotdeauna posibilă. Acest lucru poate fi identificat şi în studierea limbilor străine.
Pentru că nu există întotdeauna o corespondenţă între anumite cuvinte şi ceea ce vor ele să exprime s-a apelat la mijloace de natură audio-vizuale.
Putem spune că fiecare limbă are doza ei de mister, intraductibilă în alt limbaj. Şi aici, aş face o trimitere la limba română, care este „o limbă în care strămoşii noştri şi-au doinit dorul atât de frumos, încât a devenit intraductibil în alte limbi. E limba în care au simţit Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Creangă... .E limba în care au cântat Enescu şi Porumbescu...E limba în care „şi-au pictat” în minte tablourile un Tonitza sau un Grigorescu...E limba în care culorile sunt vii, sunetele sunt profunde iar sentimentele pun în mişcare limba.”
Linvistica reprezintă, aşadar, temelia ce stă la baza oricărui sistem de semne prin aceea că prin intermediul limbii se identifică o serie de interpretări astfel încât mesajul să ajungă în stare pură la receptor.
Greimas extinde dominaţia lingvisticii până la teoria generală a cunoaşterii. Se postulează astfel o semiotică generală, concepută ca o teorie generală a tuturor limbajelor şi a tuturor sistemelor de semnificaţie. „Semiotica lumii naturale” devine sinonimul acestei semiotici generale iar în cadrul acesteia, semiotica limbilor naturale ocupă un loc privilegiat datorită capacităţii limbilor de a traduce celelalte semiotici.
În cele din urmă, lingvistica este „cheia fermecată” cu care poţi deschide lacătul tuturor celorlate sisteme semiotice.



Constantin Rădulescu Motru –o incursiune în psihologia poporului român

de Dragos Hutuleac

1. Un intelectual cu iniţiativă
„În Filosofia Culturii, Tudor Vianu observa ponderea pe care a avut-o în cultura română mai nouă, reflexiune acesteia asupra propriilor sale destine şi consemna, în legătura cu aceasta apariţia unui tip de intelectual caracteristic şi anume « tipul conducătorului cultural», al « omului de cultură care nu cultivă numai o specialitate ştiinţifică anumită, ci care reflectează la destinul global al culturii noastre şi care se simte răspunzător de întrega orientare a civilizaţiei ţării.» Acestui tip îi aparţine, putem spune, şi personalitatea complexă a lui Constantin Rădulescu Motru.” - afirma Petru Vaida în introducerea pe care o face omului de cultură român, în studiul dedicat dânsului din Istoria Filosofiei Româneşti, apărută în vara anului 1980. Şi are dreptate. Personalitatea sa enciclopedică, împreună cu vocaţia sa pedagogică, îl pun pe Rădulescu Motru în ipostaza celui mai influent gânditor român din prima jumătate a secolului trecut, chiar dacă această afirmaţie pare a fi puţin exagerată.
Întors în ţară în 1893, după trei ani în care lucrează cu psihologul german Wilhem Wundt, ani în care îşi pregăteşte şi lucrarea de doctorat (lucrare foarte bine primita de către mediile intelectuale ale vremii, Henri Bergson citând teza dânsului în lucrarea Introduction à la Methaphysique), Motru nu se rezumă în a se promova numai pe el însuşi. Unul dintre marile merite ale acestui gânditor, este acela că a înţeles şi a acceptat că performanţa individuală nu este posibilă fără performanţă colectivă, înţelegând prin „performanţă colectivă” un context cultural de amploare care nu era foarte vizibil în România acelor vremi, cultura vremii fiind monopolizată de câţiva indivizi şi de relaţiile stabilite între aceştia. Bineînţeles, nu ne propunem să denigrăm acest mijloc de a face cultură, ci numai să subliniem aspectul negativ promovat în ceea ce priveşte potenţialitatea elementelor alogene cercurilor respective, care rareori se faceau remarcate.
Constantin Rădulescu-Motru, în schimb, promovează cultura, în special filosofia „nu numai prin aceea că el însuşi lucrează şi publică, dar prin aceea că întemeind periodice de specialitate, încurajează elemente cu nerv filosofic, dându-le posibilitatea să se manifeste. Astfel înfiinţează în 1905 Studii filosofice, unde la început publică singur, dar mai târziu le transformă în revistă, la care colaborează o serie de tineri gânditori din acea vreme. După război, Studiile filosofice îşi schimbă titulatura în Revista de filosofie, cu o apariţie trimestrială. În 1935 face să apară organul închinat problemelor de psihologie, intitulat Analele de psihologie. Iar în 1937, periodicul cu apariţie la două luni Jurnalul de psihotehnică. Tot Rădulescu Motru înfiinţează Societatea română de filosofie, unde sunt grupaţi o bună parte dintre cei care activează în câmpul filosofiei.” Toate aceste activităţi ne arată că avem de-a face c-un spirit universal, care nu este prizonierul orgoliilor mărunte, care înţelege locul fiecăruia într-o societate ce nu poate evolua decât prin cultură. De aceea, filosoful român se comportă în consecinţă.
Realizând nişte demersuri ca cele enunţate mai sus, cu ajutorul cărora facilitează evoluţia respectivă, el pune practic umărul la crearea unui spaţiu în care protipendada intelectuală a vremii ia contact cu tot ceea ce este viu şi capabil să producă cultură la acea oră atât în ţara noastră cât şi în afara ei. Astfel, el nu este numai gînditorul român ce ne-a înzestrat cultura cu cele mai multe opere originale ci, totodată, gânditorul care a stimulat şi încurajat cel mai mult gândirea românească.
2. Despre personalismul energetic
Nicolae Bagdasar consideră că „Domeniul în care filosoful C. Rădulescu Motru a dus contribuţiile sale cele mai interesante şi mai originale este domeniul care încă din antichitate şi până astăzi, cu rare intermitenţe, a fost socotit de toată lumea prin excelenţă filosofic: cel metafizic. Chiar în primele lui scrieri mai cuprinzătoare din tinereţe, întâlnim la el două noţiuni, ce cu fiecare lucrare sistematică de mai târziu vor căpăta tot mai multă adâncime şi amploare, rotunjindu-se într-o concepţie unitară despre lume şi viaţă: noţiunile de personalitate şi energie.” Aceste două noţiuni fac obiectul unei filosofii proprii gânditorului român, ce poartă numele de „Personalism energetic”. Acestă nouă perspectivă teoretică asupra existenţei „cu semnificaţie în ordine metafizică, constă în afirmarea identităţii structurale a omului cu lumea.” Practic, problema fundamentală a personalismului energetic este aceea a identităţii conştiinţei individuale cu unitatea universului, mai precis încearcă să sublinieze identitatea structurală dintre micro-cosmos şi macro-cosmos.
„Omul finalizează evoluţia universului. Personalitatea este unitate bio-psiho-socială; ea constrânge în sine toate liniile de evoluţie a energiei. Apariţia omului are semnificaţia trecerii variaţiei în anticipaţie; aceasta se fixează într-o aptitudine, iar mai multe aptitudini se statornicesc într-un gen de muncă, definitor pentru omul aflat într-o anumită perioadă istorică. Munca este o activitate specific umană. C. Rădulescu Motru afirmă că studiul personalităţii este dependent de raportul dintre «omul luat ca individ şi omul luat ca specie». Primul conservă energia vieţii, spontaneitatea fiind trăsătura sa pricipală; celălalt oferă cadrul în care se formează personalitatea individuală. «Variaţiunea devine anticipaţiune», iar aceasta, determină activităţi sociale. Căci numai anticipaţia, însoţită de conştiinţă, face posibilă unitatea sufletească pe care se ridică personalitatea ca sistem de aptitudini definitorii pentru un gen de muncă. Relaţia dintre unitatea sufletească şi personalitate este mediată de eu. Acesta, «în forma lui primitivă, este simţirea cu care sufletul întovărăşeşte anticipaţia globală a corpului»[...] Personalitatea nu este unitate sufletească dată odată pentru totdeauna. Ea evoluează, trecând prin mai multe forme: «personalitatea anarhică (mistică)», «tipul», «personalitatea energetică»(aceasta având drept variante profesionistul şi omul de vocaţie). Conştiinţa este premisa cosmică a anticipaţiei primordiale care este eul; acesta va servi ca nucleu personalităţii. Aşa încât, forma istorică de personalitate va depinde şi de eul în jurul căruia se structurează aptitudinile care o formează. Personalităţii anarhice îi corespunde eul mistic; «tipului», eul parţial raţionalizat, păstrând încă spontaneitatea afectivă; personalităţii energetice îi este propriu eul raţionalizat ce structurează aptitudini ale muncii profesionistului şi omului de vocaţie. Stadiu difuz al personalităţii persoanei anarhice şi al eului mistic reprezintă «cea mai slabă dintre întrupările omului», dar el se păstrează în istorie. Personalitatea mistică fixează un specific existenţial, anume cel al omului. Evoluţia energiei se va muta în noul plan al personalităţii, adică în orizont uman.” - susţine Viorel Cernica, încercând să explice alăturarea celor doi termeni ce marchează opera filosofului român. „Ea (personalitatea) este energia în actul său cel mai desăvârşit” , consideră Rădulescu- Motru, în timp ce „energia este «măsura tuturor lucrurilor.»” Împreună dau naştere personalităţii energetice care, „prin funcţiile de anticipaţie şi creaţie, produce o nouă dimensiune a lumii-cultura - rezultat al unei mutaţii energetice[...]. Prin această înaltă tensiune creatoare care face din insuficient şi chiar din eşec un resort de creaţie, un factor al progresului, omul îşi poate domina existenţa. Devenirea apare drept modul său de fiinţare.” .
3. Ispita românismului
Aceste studii cu caracter metafizic asupra psihicului, asupra sufletului, a lumii cu tot ceea ce implică ea în ansamblu, îl aduc pe Rădulescu Motru în situaţia de a cunoaşte foarte bine omul precum şi resorturile sale spirituale, lăuntrice. Opera sa are, fără îndoială, vocaţia sistemului. Interesant este însă că, acest demers al său, nu ar fi fost posibil fară aportul spiritual adus de elementele autohtone în cercetare. „C. Rădulescu Motru leagă rostul actului său filosofic de determinările culturale ale poporului român. Astfel, personalismul energetic este socotit ca o percepţie filosofică românească, deoarece unifică ştiinţa timpului cu «credinţele tainice izvorâte din experienţa neamului românesc întreg.»” Practic, prin acest demers, autorul „a încercat să activeze logosul românesc, fiind convins că ceea ce va rezulta va fi pe măsura exigenţelor cu care sunt evaluate filosofia şi culturile europene comtemporane.”
Drumul pe care filosoful l-a parcurs până aici a fost lung şi nu lipsit de obstacole. Epoca culturală în care acesta îşi ducea existenţa de publicist şi savant, este una a subiectelor naţionale şi religioase. Ori, abordarea unei astfel de mondenităţi, iar fi adus recunoaşterea imediată în sfera naţională. El însuşi recunoaşte că „înainte de a ajunge la aceste concluzii am avut o ispită, o mare ispită. M-am gândit un răstimp să înlocuiesc apriorismul şcoalei kantiene cu structura etnicului, sau a mentalităţii de rasă, şi să pun astfel, în locul corelaţiei dintre mintea omenească şi cosmos, corelaţia dintre mintea omului şi structura lui sufletească de membru al unui popor, sau a unei rase, aşa precum fac unii filosofi astăzi, străini şi chiar români. În cazul acesta, ar fi fost să consider adevărurile şi legile morale ca având o universalitate şi necesitate în marginea firii sufletului românesc şi nu mai întinse. În consecinţă ar fi trebuit să vorbesc de un timp şi spaţiu românesc, de o logică românească etc. N-am căzut în această ispită, deşi căderea în ea mi-ar fi fost răsplătită cu multă popularitate de către public. Şi nu regret. Oricât şi-ar iubi cineva neamul, în filosofie totuşi, trebuie să avem în vedere că neamul face parte din omenire.” -consideră filosoful.
Totuşi, gânditorul român nu rămâne imun la „trendul” impus de acest aspect cultural al vremii. Numai că, spre deosebire de ceilalţi intelectuali ai timpului, el are răbdare ca gândirea sa să se maturizeze suficient încât studiile ulterioare pe care le face, încercând să caracterizeze cât mai bine poporul român, să aibă un suport gnoseologic cât mai exact. Astfel, încercarea sa teoretică asupra specificului neamului, scapă într-o oarecare măsură de subiectivismul inoportun pe care îl întâlnim în alte lucrări de gen. Dar evident, nu de tot. În fond, obiectivismul nu este nimic alceva, decât un subiectivism universal acceptat. Prin urmare, întâlnim în bibliografia lui C. Rădulescu Motru o serie de lucrări, unde încearcă să surprindă aspectele formative, specifice individualităţii colective ale unui neam, cât şi să explice modul în care acestea au apărut în conştiinţa poporală. Tot odată, prin demersul său, autorul încearcă să repună România în drepturile ei istorico-culturale, considerând-o parte integrată a acestei istorii universale, având un rol propriu şi bine definit în formarea acesteia.
Trebuie remarcat că filosoful român, consideră astfel de lucrări extrem de oportune momentului respectiv. Apariţia lor a fost posibilă deoarece „Astăzi asistăm la trezirea popoarelor de sub influenţa materialismului. Credinţa în menirea istorică reînvie din nou. În Europa, peste tot, popoarele îşi pun la încercare însuşirile sufleteşti cu care au fost dăruite de la natură, pentru a-şi asigura un rol istoric. Astăzi se recunoaşte că singura putere care poate să hotărască de viaţa istorică a lumii este puterea sufletească. Popoarele cu cele mai puternice caractere sunt cele mai bine înarmate pentru viitor.”
După cum ştim, la noi, istoria a făcut ca acestă „trezire” să fie de scurtă durată dar, chiar şi aşa, intelectualii contemporani cu dânsa au încercat să o fructifice la maximum. Ne vom opri în cele ce urmează numai la trei lucrări care tratează această temă, lucrări care, atât prin profunzimea conţinutului cât şi prin atitudine, considerăm că surprind cel mai bine pozitia autorului vis-a-vis de aceasta. Este vorba despre lucrările Cultura română şi politicianismul, Românismul şi Psihologia poporului român
4. Cultura română şi politicianismul
În prima carte, „C. Rădulescu Motru, pornind de la ceea ce ar trebui să se înţeleagă prin cultură, îndreaptă o filipică dintre cele mai energice împotriva politicianismului, adică împotriva acelei racile a vieţii noastre publice care a făcut atâta rău ţării noastre. Ce este «politicianismul»? «Un gen de activitate politică – sau mai bine zis o practicare meşteşugită a drepturilor politice – prin care câţiva dintre politicienii unui stat tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ar trebui să fie, în mijloace de realizare a bunurilor personale», fără a ţine seama de fondul sufletesc al poporului şi de condiţiile necesare şi indispensabile pe care le implică cultura în adevăratul sens al cuvântului, «politicianismul» a întreprins o serie de reforme, care, în loc să înlesnească dezvoltarea organică a vieţii sufleteşti a poporului nostru, din contră, a împiedicat-o şi a tulburat-o. «Politicianismul» nu şi-a dat seama de rolul pe care îl joacă în viaţa unui popor cultura.
«Cultura întreţine între membrii unei societăţi raporturile de autoritate şi legăturile de solidaritate; încă mai mult, ea stabileşte o continuitate în munca diferitor generaţii.» Bucuriile sufleteşti – religioase, morale, estetice şi ştiinţifice - dezvoltă şi înnobilează activitatea atât a individului cât şi a naţiunii, potenţându-le activitatea, şi nu nimicind-o. «Cultura adevărată, prin mijlocirea careia un popor se ridică şi prosperă, se prezintă totdeuna ca o individualitate puternică. În ea găsim rezumate toate însuşirile caracteristice ale societăţii, toate creaţiunile mari şi originale ieşite din sufletul acesteia. Amintirile zilelor trăite, precum şi idealurile proiectate în viitor; impresiile venite din lumea externă, precum şi cele izvorâte din spontaneitatea sufletească, se contopesc în ea ca într-un tot armonic şi invizibil. Cultura desăvârşită hotărăşte diferenţierea permanentă între popoare. Ea este neîndoios cea mai înaltă manifestare a individualităţii. Exemplarele în care ea se întrupează sunt capete de operă ale naturii, sunt justificarea vieţii omeneşti însăşi[...]. Cultura desăvârşită, ca şi personalitatea individului, este o potenţare a legilor naturii; ea este un ideal care nu este dat a fi atins decât de către cei aleşi.»!
Ceea ce este însă important şi demn de relevat e că, după C. Rădulescu Motru, cultura nu stă în bunuri materiale, ci în forţa internă, în dispoziţiile actuale ale sufletului unei generaţii. «O societate devine cultă din momentul ce membrii săi se bucură de anumite funcţiuni superioare sufleteşti şi întreţin conştient în practica vieţii lor anumite deprinderi intelectuale şi morale[...]. Semnele exterioare ale culturii n-au niciun preţ fără acea unitate de suflet cu care ele trebuie să fie legate. Cultura materială importată de peste graniţă, fie chiar cumpărată de la un excelent debitant, nu poate înlocui adevărata cultură: acea care stă actuală în conştiinţa unei societăţi şi inspiră actele ei zilnice.»! Un popor care nu este capabil de personalitate, nu e capabil nici de cultură. Căci aşa cum între elementele sufleteşti din conştiinţa unui individ se stabileşte unitate, tot aşa e nevoie de o unitate între conştiinţa membrilor unor societăţi[...].????
Politicianismul însă n-a ţinut seama de aceste adevăruri fundamentale. Introducând reforme după modelul ţărilor din Apus, fără să se întrebe de atributele sufleteşti ale poporului nostru, el a provocat o degradare şi o disoluţie în individualitatea poporului român. C. Rădulescu Motru scoate cu vervă în relief toate relele ce le-a pricinuit «politicianismul», cerând o îndreptare care nu va putea să nu vină, fiindcă fondul intim al sufletului românesc a rămas încă nealterat. Pseudo-cultura introdusă în a doua jumătate a secolului XIX-lea la români de către politicieni va face loc culturii adevărate, ieşite din sufletul poporului român.” - conchide scriitorul şi omul de cultură N. Bagdasar, într-o analiză succindă şi foarte la obiect a primei scriituri în care Motru se ocupă de fenomenul naţional, mai precis de rolul politicului în promovarea unei culturi proprii, autohtone, capabilă să definească fiinţa neamului şi să se identifice cu aceasta. După cum am putut observa, autorul identifică politicul cu regresul spiritual al poporului român, popor care are alte făgaşuri lăuntrice decât cele promovate de clasa politică. Evoluţia lui nu este posibilă decât dacă revine la fondul spiritual care îi aparţine de drept, fond a cărui amprentă îi întregeşte personalitatea. Fără el, poporul român, nu este decât un substitut a ceea ce defineşte un neam: originalitatea propriei fiinţe.
5. Românismul
A doua lucrare pe care gânditorul român o dedică aceleiaşi teme se numeşte Românismul. Aici filosoful „se întoarce din nou la problemele pe care le ridică cultura românească şi statul român întregit. Cu alte cuvinte, e vorba de o nouă spiritualitate către care tinde poporul român şi care e pe cale să se nască, o spiritualitate care să corespundă nevoilor lui adânci şi să-i garanteze existenţa lui ca naţiune.” - consideră acelaşi Bagdasar. De fapt, Motru îşi propune să analizeze din perspectivă ştiinţifică noua paradigmă socială şi culturală ivită în perspectiva contextuală a României Mari: „Românismul nu se întemeiază pe iluzii, pentru ca pe urmă să se apere prin laude ipocrite. El se întemeiază pe constatări de fapt. Ştiinţele biologice şi psihologice pun astăzi la îndemâna oricui destule mijloace prin care se pot măsura şi clasifica aptitudinile unei totalităţi sociale. Aceste ştiinţe au putinţa să ne dezvăluie într-un mod sincer atât gradul de vitalitate, cât şi scăderile pe care poporul nostru le are. Vorbăria naţionalistă, cât ar fi de frumoasă, nu preţuieşte cât raportările ştiinţifice în care sunt date: proporţia inteligenţilor faţă de mediocri şi imbecili, proporţia sănătoşilor faţă de bolnavi, a naşterilor faţă de cazurile de moarte. Inteligenţa, creaţia artistică şi producţia economică nu cresc sub farmecul iluziilor bine ticluite, ci ele îşi au evoluţia lor naturală care se poate citi şi prevedea din cifrele statistice ale omului de ştiinţă.”
În fapt, românismul are, potrivit teoreticianului său, trei direcţii cu ajutorul cărora, noua relitate istorico-socială se acordă în principii cu energiile subtile ale fiinţei neamului, dând naştere unui stat credincios lui însuşi şi apt pentru un viitor plin de conţinut.
„Avem o primă direcţie: spre reabilitarea spiritualităţii creştine şi, în special. a ortodoxismului[...]. Ea este în acord de altminteri, cu ambele înţelesuri ale naţionalismului român. Spiritualitatea creştină, pe de o parte, procură naţionalismului idealul spre care ar trebui să se îndrepte orice naţiune: idealul nepieritor şi vecinic acelaşi; iar pe de altă parte, aceeaşi spiritualitate, considerată ca făcând parte din plămădeala sufletească a poporului român, procură românismului imperativul mesianismului său pe pământ[...].
O altă direcţie a Românismului este îndreptată spre reabilitarea tradiţiilor şi a instituţiilor de baştină în care a trăit poporul românesc. Ţărănismul, sub toate demersurile lui în politică şi literatură; cercetările şi echipele de propagandă culturală pornite în lumea satelor; cultul tradiţiilor înviorat prin manifestări din ce în ce mai numeroase şi mai impunătoare etc., sunt consecinţele influenţei Românismului.
În sfârşit, o a treia direcţie a aceluiaşi Românism priveşte latura biologică şi etnică a populaţiei româneşti. Grija pentru patrimoniul biologic, pentru sănătatea fizică şi morală a populaţiei începe să devină, în convingerea celor mai mulţi din generaţia nouă, raţiunea de a fi a naţionalismului. Perspectiva este răsturnată. În loc a se privi la idealul îndepărtat, pe care urmează să-l realizeze poporul constituit în naţiune, noul naţionalist român priveşte la starea de fapt a românului şi pe realitatea acestei stări îşi croieşte toate planurile de viitor. Nu ceea ce ar fi bine din punct de vedere ideal, ci ceea ce poate în mod real să facă bine, aceasta formează de aci înainte baza politicii sale culturale.”
Adoptând aceste direcţii în gândirea cotidiană, se instaurează la nivel de atitudine socială o trăire proprie poporului român care ar corespunde unei vocaţii şi unui destin naţional autohton bine determinat în posibilul istoriei. În acest sens, Românismul trebuie privit ca fiind „şcoala energiei româneşti. Prin aceasta înţelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea încredere în viitorul neamului.”
6. Psihologia poporului român
Ultima carte pe care o studiem şi care este dedicată exclusiv acestei teme, se numeşte Psihologia poporului român. În fapt este vorba despre o suită de articole nu îndepărtate ca specific, stil şi conţinut de ideile întâlnite în cărţile anterioare, dar care aduc lămuriri suplimentare în privinţa caracterului naţional şi al felului de a fi al românilor. Acestea au apărut în diverse reviste de cultură ale vremii, fiind adunate ulterior în lucrarea mai sus amintită. Aceste studii apar în anul 1937 repezentând, practic, o continuare a Românismului apărut c-un an mai devreme.
„Studiile oferite aici, în esenţă analize psiho-sociologice desfăşurate în lumina creaţiei teoretice (în psihologie şi filosofie), a lui Rădulescu Motru, oglindesc preocuparea sa pentru cunoaşterea specificului spiritualităţii noastre şi al culturii româneşti, pentru afirmarea personalităţii acesteia în contextul istoriei universale.” - afirmă Alexandru Boboc în nota introductivă semnată de către acesta la ediţia din 1999 a cărţii.
Pentru început, Motru, ne poartă în lumea culturii naţionale şi a modului în care aceasta se cristalizeză în conştiinţa unui popor. El afirmă. „Nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională. Spiritualitatea nu este un produs al timpului. Sunt populaţii care trăiesc mii de ani fără ca în sufletele lor să prindă rădăcini caracterele instituţionale. Ele trăiesc într-o veşnică copilărie, având sufletul stăpânit când de influenţa eredităţii biologice, când de influenţa mediului geografic. Populaţiile care se ridică la o cultură naţională au în ele particularitatea de a-şi particulariza experienţa istorică în instituţii de natură spirituală, instituţii care odată înrădăcinate, preiau conducerea vieţii lor sufleteşti. Populaţiile acestea reuşesc să dirijeze, după norme dictate de voinţa lor, atât manifestările care stau sub influenţa factorului ereditar, cât şi manifestările de sub influenţa factorului geografic”
Arătând premisele necesare unei spiritualităţi legitime şi perpetue, autorul ridică un semn de întrebare în legătură cu finalitatea acesteea în spaţiul românesc, privită ca un întreg se sine stătător al conştiinţei naţionale, considerând că această finalitate nu se bazează pe o realitate fermă ce ar putea-o defini, ci mai degrabă pe „indicii şi încă indicii vagi.” Folosindu-se de această ipoteză, Rădulescu Motru încearcă să intre în psihicul poporului tocmai pentru a cimenta această realitate încă instabilă şi de a-i stabili limitele.
Pe lângă alte considerente de ordin psihologic, la care gânditorul român recurge în încercare sa de a caracteriza cât mai bine poporul român, un loc foarte important îl are cunoaşterea sufletului neamului. Acesta, „nu este o simplă totalitate de peticări sufleteşti, ci este el însuşi o unitate care trăieşte de sine prin armonia funcţiilor sale, întocmai după cum trăieşte şi sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul nostru s-a format ca o rezultantă din sufletul românilor care au trăit so!!! trăiesc; el îşi are firea sa proprie, pe care o putem explica din sufletul românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceştia. El este în fiecare din noi, şi cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţă organică, el ne dă continuitate şi durată istorică; el este chipul în care ne întrupăm pentru alte neamuri.” -consideră autorul.
Astfel, din acest unghi, românul pare, la o primă vedere „Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna aţântit cu ochii după ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu conştiinţa sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului[...]. Fixarea personalităţii sale, românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu[...]. Românul când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună; este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire individualitatea.” Facem parte aşadar, dintr-un neam a cărui unitate sufletească este total diferită faţă de cea a popoarelor apusene. Noi ne identificăm mai degrabă cu semenii noştri decât cu eul nostru interior. Asemănarea cu celălalt ne confirmă ca indivizi, ca membrii ai unei societăţi în care altfel nu ne-am găsi locul. Sufletul nostru este unul „gregar”, consideră Motru. „Prin suflet gregar, sociologia înţelege altceva decât un suflet solidar. Solidaritatea este opera sacrificiului conştient, pe când «gregarismul» este o stare impusă prin împrejurări şi tradiţie.”
Foarte interesant este că, în schimb, această particularitate a sufletului românesc, a fost, potrivit gânditorului român, privind în trecutul istoric al ţării, „cea mai nimerită armă de luptă. Fără acest gregarism nu s-ar fi putut păstra unitatea limbii şi a bisericii. Fără el, organizarea politică ar fi fost mai divizată de cum a fost. Gregarismul a oprit diferenţierea personalităţilor şi cu aceasta a culturii, dar în schimb el ne-a păstrat întregimea neamului şi a slabei culturi româneşti aşa cum era ea.”
Această cercetare întreprinsă de Motru, ne pune în faţa unei oglinzi speciale care nu ne arată chipul nostru exterior, ci acel chip interior de care unii dintre noi sunt mai mult, sau mai puţin conştienţi. Prin atitudinea pe care o adoptăm în faţa lui, depinde existenţa noastră ulterioară. Autorul militează pentru transformarea sufletului „gregar” în suflet „solidar”, care se mulează mult mai bine pe trăirile istorice ale vremii. Numai cu el putem face faţă noii realităţi promise de adepţii „românismului”. Dar această trecere nu o putem face dacă nu suntem conştienţi de noi înşine, de toată profunzimea lumii noastre spirituale în ansamblul ei, pe care trebuie să o acceptăm şi cu bune, şi cu rele.
7. Concluzie
Opera lui Constantin Rădulescu-Motru, este o luptă continuă pentru promovarea României, promovare care este posibilă numai prin (re)cunoaşterea realităţilor profunde ce ne definesc ca neam. Luând act de acestea, nu trebuie decât să le folosim ca resort lăuntric pentru toate activităţile noastre viitoare. Astfel, dăm o şansă generaţiilor ce ne preced să fie mai mult decât suntem noi la ora actuală. Iată deci, scopul operei lui Rădulescu Motru, despre care el însuşi relatează că: „Înainte de 1927, activitatea mea era condusă de spirit curat didactic, constând în expunerea obiectivă a cunoştinţelor filosofice împrumutate de cultura Europei de Apus, iar după 1927, cu vârsta bătrâneţii, activitatea mea a evoluat luând caracterul unui apostolat în spiritul etnicului românesc.”


COMPATIBILITATI CIORANIENE CU VIZIUNEA
LUI H.G.GADAMER DESPRE EXPERIENTA
TEMPORALA AFERENTA ARTEI

de Marius Cucu

Alaturi de perspectivele conferite prin structurile
elaborate ale cosmologiei si gnoseologiei, se evidentiaza
un alt plan aferent spiritualitatii umane în care se
manifesta tendinta de integrare si omologare conceptuala
a temporalitatii, o alta zona de cercetare a timpului si de
profunda experimentare a valentelor sale, zona ce-si
defineste centrul si subiectul fundamental drept arta si
frumusetea spre care ea tinde neîncetat. Acest plan,
postulat drept estetica, asimileaza în dimensiunea sa
problematica temporalitatii într-un constant raport cu
experienta umana a trairii si perceptiei formelor
artisticului.
Despre valentele si profundele consecinte ale unui
astfel de raport gândirea lui Hans-Georg Gadamer se
pronunta decisiv constituindu-se într-un alt reper
primordial pentru cerecetarea analitica asupra integrarii
problematicii timpului în sfera creatiei si interogarii
umane, sfera în care, alaturi de cosmologie si
gnoseologie, estetica ocupa una dintre pozitiile prioritare.
La începutul analizei sale, Gadamer aseaza interogarea
asupra dimensiunii sarbatorii precum si demersul
identificarii trasaturilor definitorii pentru aceasta. Ce
este, prin urmare, sarbatoarea si care poate fi raportul sau
fundamental cu timpul?
O prima si fundamentala caracteristica pe care
Gadamer o surprinde ca apartinând sarbatorii este
respingerea ferma a singuratatii individuale si înlocuirea
acesteia cu întovarasirea, comuniunea.Spre deosebire de
alte activitati sociale în care oamenii conlucreaza
împreuna dar sunt separati de conditia si statutul lor,
statut ce-i individualizeaza prin determinarea precisa a
atributiilor fiecaruia, în sarbatorire se manifesta o
strângere împreuna a fiintelor umane sub spectrul unei
comuniuni dinamice si patrunse de tensiunea vietii. Aici
se între-vede o a doua trasatura a sarbatorii, capacitatea
sa de sustragere a spiritului omenesc de la ritmul si
masura fireasca impusa prin efortul cotidian. Participarea
la sarbatoare impune, în consecinta, stoparea înscrierii si
aderarii constante a omului la dimensiunea profana a
lumii. Aceasta pierdere a individualitatii celui participant
la sarbatoare în deplinatatea comuniunii alaturi de
ceilalti, coincide, din perspectiva gândirii lui Gadamer,
cu depasirea timpului firesc si proiectia într-o zona
temporala inedita, aferenta sarbatorii.i
O astfel de proiectie nu implica anularea
personalitatii individuale ci, transfigurarea acesteia pe
fundalul revelatiei apartenentei la un Tot universal,
unitatea sacra în interiorul careia,asa cum surprinde si
Mircea Eliade, prin analizele sale asupra experientelor de
natura mistica, contrariile sunt abolite iar constiinta
extaziata.ii
Sarbatoarea asimileaza spiritul uman ca o
totalitate omogena, drept unitatea ce exclude
fragmentarea în momente distincte, în clipe succesive ce
urmeaza dinamica unui sens constant. În cadrul
sarbatoririi, spiritul uman este desprins de contextul
spatio-temporal firesc, context care sustine singuratatea
individualitatii, si dobândeste capacitatea de a ,,zabovi”
întru comuniune cu ceilalti asupra momentului evocat de
sarbatoare.
Pentru Gadamer, survenirea acestei ,,zaboviri” se
identifica cu un proces de suspensie a timpului firesc, cu
negarea caracterului ,,disponibil” si ,,calculabil” al
temporalitatii în care îsi dezvolta extensia cotidianitatea.
Sarbatoarea detine în cadrul dimensiunii sale spatiotemporale,
propriul ritm temporal si coordonate specifice
ale fiintarii sale, coordonate ce nu coincid cu reperele si
cadrele lumii profane. A fi proiectat într-o astfel de
inedita regiune ontica si a rezona cu masura structurilor
sale înseamna, din prisma viziunii lui Gadamer, a
sarbartori în mod autentic. Pentru acest gânditor, însa,
cea mai înalta sarbatoare pe care spiritul uman o poate
experimenta este reprezentata de fenomenul trairii
artistice.
Asezat în fata unei creatii de arta, sufletul
omenesc ce se deschide spre dimensiunea acesteia se
întâlneste cu o ,,unitate organica” ce graviteaza doar în
jurul propriei sale naturi, o structura elaborata si
întemeiata ferm în sine care detine propriul sau univers.
Integrarea în ritmul impus de timpul acestei structuri
permite atingerea si patrunderea semnficatiei primordiale
a operei respective, retrairea tensiunii artistice a
creatorului si experimentarea pozitionarii în paradigma
spre care deschide creatia respectiva. Temporalitatea
specifica operei de arta este, pentru Gadamer, replica
finita a eternitatii la nivelul spiritului uman, reflectarea
vesniciei în cadrele conferite de rezonanta creatiei ce
aspira neîncetat spre idealul frumusetii.iiiUn astfel de
timp inedit nu poate fi interpretat din prisma reperelor
oferite de experienta derularii temporale firesti,de pe
pozitiile succesiunii echilibrate a clipelor. Aici prezentul,
trecutul sau viitorul se dovedesc irelevante în raport cu
esenta trairii artistice,traire a carei temporalitate speciala
poate fi definita doar ca un prezent sui generis.iv
Compatibilitatea vizunii cioraniene asupra
timpului cu perspectiva filozofica a lui H.-G.Gadamer
rezida în acceptarea comuna a posibilitatii desprinderii
spiritului uman de fluxul temporalitatii firesti, de ritmul
cotidian al timpului istoric. Spre deosebire de Gadamer,
însa, Cioran întelege proiectia extra-temporala drept
rezultanta unui proces dramatic al experientei
individualitatii proprii,experienta concretizata la nivelul
angoasarii, solitudinii sau a starii de respingere si negare
în raport cu oportunitatile lumii.
Note
i Gadamer, Hans-Georg - Actualitatea frumosului, Editura Polirom, Iasi,
2000, pp.110-111
ii Eliade, Mircea - Mefistofel si androginul, Editura Humanitas, Bucuresti,
1995, p.65
iii Gadamer, Hans-Georg - Actualitatea frumosului, Editura Polirom, Iasi,
2000, pp.112-117
iv Gadamer, Hans-Georg - Adevar si metoda, Editura Teora, Bucuresti,
2001, p.102


Doar viaţă...

de Cristina Bindiu

Motto: Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu toamna şi cu seara ei mă doare ca o rană. (Lucian Blaga)

Nu ştia când şi cum, dar ajunsese deja aici şi era prea târziu să se întoarcă. Pentru ea un pas înapoi însemna de obicei mai mulţi, iar pasul înainte venea cu greu. Privi la bărbatul din faţa ei, înghiţi nodul din gât şi, pentru o clipă, avu impresia că va rosti da-ul atât de aşteptat. Dar nu... Nu avea curajul necesar. Uneori avea impresia că iubirea nu e niciodată suficientă...
Mara se opri în mijlocul frazei, de parcă atunci s-ar fi trezit din somn. În faţa ei, Mihai astepta încordat. Intimidată de privirea stranie, încordată în aşteptare, a tânărului, nu mai îndrăzni să scoată nici un sunet. Apoi, şovăind, întinse mâna, bâlbâi un rămas bun abia auzit şi alergă spre casă tremurând de spaimă. Răsuci cheia în uşă de două ori, apoi se rezemă cu spatele de ea şi începu să plângă. Nu ştia prea bine de ce plânge.



Poate era doar o răbufnire după perioada încordată prin care trecuse. În camera băiatului se auzi un zgomot. Aproape imediat, Mara se opri din plâns, îşi şterse ochii şi înfiripă un zâmbet în colţul gurii.
- Mami, mami!
La numai 4 ani, Mircea reuşea s-o surprindă de fiecare dată prin energia cu care i se arunca de gât, făcând-o să se clatine pe picioare. Dar , de fiecare dată, îl cuprindea şi ea cu aceeaşi putere, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-l ia cineva. Era universul ei, singura ei raţiune de a trăi. Niciodată nu va reuşi să uite spaima din timpul divorţului, când Andrei o ameninţase că-i ia copilul. Era cât pe ce să renunţe. Să renunţe la divorţ, la speranţa de libertate, la încercarea de a-şi recupera demnitatea, conştiinţa de sine, siguranţa, râsul... Nu ştia nici acum, după trei ani, ce-l făcuse pe soţul ei – ex-soţul, tresări undeva, în adâncul inimii, de bucurie, o coardă – să renunţe la tutela copilului. La ultima înfăţişare, avocatul lui – avea un avocat cu renume de buldog, parcă şi semăna cu unul - venise cu o propunere de înţelegere: semnătura ei că nu are pretenţie la pensie alimentară în schimbul tutelei copilului. Semnase bucuroasă. Ştia că s-ar fi descurcat cu Mircea. Şi chiar dacă viitorul i s-ar fi înfăţişat în culori sumbre, nimic nu părea mai cutremurător de definitiv decât să rămână fără copil. Aşa că … semnase! Şi de trei ani nu mai auzise nimic de Andrei. Parcă ar fi dispărut de pe faţa pământului. Părinţii lui muriseră, dar el nu venise la înmormântare. Nici sora lui, nici prietenii cei mai buni nu păreau să ştie ceva despre el… Nu c-ar fi interesat-o! Doar că părea straniu… Nici măcar nu-şi sunase băiatul de ziua lui …niciodată în trei ani…
- Mami! Mami! Uite! Roboţelul meu se mişcă!...Uau!...Uite, mami! Uite! Ştiu cum să-l fac să meargă!!!
În faţa bucuriei nestăvilite a copilului, tânăra femeie fu nevoită să-şi părăsească gândurile ce făceau trecutul să renască şi să se întoarcă în prezent. Privi cu surpriză la ochii strălucitori ai omuleţului şi, învinsă de fericirea din ei, începu să râdă. Roboţelul – ce mai roboţel, că avea vreo 50 de cm înălţime! – ghidat de telecomandă, păşea rar şi cu o figură serioasă pe masa din bucătărie. I-l făcuse cadou cu trei zile în urmă, la aniversarea celor 4 ani, şi de atunci băiatul nu se mai despărţise de el. Se trezea noaptea şi verifica dacă e la locul lui, îl lua cu el prin livada cu meri sau prin ograda largă şi plină cu animale, îi povestea câte în lună şi în soare cu o alură de bătrân sfătos, încât Mara nu ştia câteodată dacă să râdă sau să adopte aceeaşi atitudine serioasă. Acum însă râdea din toată inima, un râs sănătos, de om tânăr şi puternic care are toată viaţa în faţă şi care vrea să se bucure de ea.
- Ştii, mami, eşti frumoasă când râzi! o luă din nou prin surprindere ghemotocul cu păr blond şi cârlionţat. De ce râzi aşa de rar? Nu vrei să fii frumoasă?
Avea dreptate puştiul. Uitase de mult să râdă. Soarele coborând spre apus îşi strecura ultimele raze prin ferestrele mici ale casei, îmbrăcând camera într-o umbră stranie, roşiatică. Ca atunci când era copilă şi buna Irina îi spunea povestea cu soarele ce se culca trist de câte răutăţi văzuse străbătând pământul într-o zi. Iar ea îi promitea că va fi cuminte a doua zi ca să nu se supere soarele prea tare şi, Doamne fereşte!, să plece. Atunci râdea toată ziua…. De pe coasta din spatele casei ( îşi făcuse acolo, împreună cu frate-su, o groapă din care scoteau lut galben pe care-l cărau apoi în ogradă, sub cerdac, unde-l modelau în tot felul de oale, farfurii, ulcele pe care le uscau apoi la soare şi le scoteau la vânzare marţea, când ştiau ei că e zi de târg ) până la iazul din ţarnă unde se scăldau cu toţi copiii din sat în zilele cu arşiţă, râsul ei răsuna ca o vestire de voie bună. Când râzi matale, fetiţo, îi spunea mătuşa Maria din capul satului – de pe deal – parcă râde şi lumina zilei şi ţî-i urât să mori. Nu-i era mătuşă de drept, dar aşa le spuneau copii femeilor bătrâne din sat. Iar ea, Maria, era cea mai bătrână dintr-un sat de bătrâni. Avea aproape o sută de ani – socotiţi cu aproximaţie, că nu mai ştia exact în ce an se născuse. La războiul dintâi eram aşa, o copiliţă de vro 15-16 ani, spunea ea. Tocmai ieşisem la horă şi mă peţise un fecior de pe la noi, unu Teofil, de-i ziceau a lu Cucu. Tată-su, spunea lumea, era asemenea unui cuc, depunea ou în cuib străin şi lăsa pe alţii să-i crească plozii. Vreo zece-doisprezece băieţi de prin sat erau la fel de blonzi şi cu aceiaşi ochi de-un verde aprins ca ai lui Teofil, deşi femeile se jurau la popa Dumitru că nu se ştiau vinovate cu nimic… De, o fi fost vreun duh rău, vreun zburător ce bântuia muierile satului… Teofil era om bun, chiar dacă era cam trecut…Ne-am luat într-o sâmbătă şi luni o plecat … L-am mai văzut o singură dată, venise într-o permisie de două zile… Era tras la faţă şi turburat, parcă ducea pe umeri durerile lumii…nu i-o trebuit nimic, nici mâncare, nici somn, nici nevastă… Îşi lua numa pruncul în braţe şi-l ţinea strâns, apoi îl lăsa şi umbla prin livadă noaptea întreagă ca un strigoi…Lasă-mă, Mărie,mi-o spus o dată când îl rugasem să se hodinească puţin, să mănânce, să mă ţină în braţe că-mi era şi mie dor, lasă-mă… că toate pe lumea asta au miros de moarte. Numa pruncu ăsta, şi vântul aspru din livadă ce supune iarba naltă mai au ceva viu… O murit în război… Aşa am rămas eu vadană la numai 18 ani şi cu un prunc de aproape un an… M-am căznit şi l-am crescut singură…Avea puţin peste 20 de ani când l-au dat dispărut în ăstalalt război…N-am mai auzit de el…Ochii bătrânei se îngustau a tristeţe când povestea despre băiatul ei, Mitruţ, dar nu plângea. Niciodată n-o văzuse Mara plângând. Mi s-o uscat izvorul lacrimilor de durere, Irină, o auzise o dată Mara povestindu-i bunei. Ş-acum, când îmi aduc aminte de câte-am trecut, mă ia numai cu arşiţă mare în coşul pieptului şi cu un soi de sfârşeală în tot corpul, de mă pun jos şi mă rog să mor …. Mătuşa Maria murise într-o seară de vară. O găsise o nepoată de frate ce mai trecea pe la ea din când în când, lelea Viorica, pe scaunul din cerdac cu o lumină stinsă în mâna înţepenită. Pe şorţul cu flori, picături de ceară stăteau mărturie că bătrâna îşi aşteptase cu înţelegere şi cuviinţă trecerea cea mare. Poate şi cu bucurie… Mara o privise cu milă pe bătrâna întinsă pe masă în casa cea veche şi-o strânse pe buna mai tare de mână… Ar fi râs dacă nu i s-ar fi părut ciudat să râzi la o înmormântare…. Că parcă o auzea pe Mătuşa Maria…..Când n-oi mai fi să râzi tot aşa de mândru, Maro, că te-oi auzi de pe lumea cealaltă şi mi-o fi mai bine…mi-oi aduce aminte numai de ce-o fost frumos pe lumea asta: florile, lumina soarelui, pârâul din deal, cireşii înfloriţi primăvara, mirosul de toamnă târzie cu aromă amăruie de gutui şi nuci, stelele cerului într-o noapte de vară, râsetele copiilor….
Cu ochii umezi, dar încă râzând, Mara îl luă pe Mircea de mână şi ieşi în cerdac. O adiere de vânt aplecă crengile cireşului, şi florile îi atinseră, tandre, obrazul….Mara tresări, apoi, sub ochii uimiţi ai copilului, începu să râdă cu obrajii şiroind de lacrimi…. Mătuşa Maria o sărutase pe obraz mulţumindu-i că învăţase din nou să râdă...
Apusul mirosea a pământ reavăn, a cireşi în floare, a viaţă, a dragoste, şi iar a viaţă….

Gânduri rurale
de Dragos Hutuleac

Grozavă iapă avea moş Pintilie! Cum ţi-i lumina! Aşa de iute. Şi frumoasă de nu se poate spune. Aşa, când se uita la dânsa, semăna orecum cu nevasta-sa, Aspaziţa când era tânără. Tot aşa îi fremătau nările şi ei. Şi ca să fim drepţi, lată mai era în şale şi dârză. Când te săgeta cu privirea, deodată te lua fiorul cel rău şi două săptămîni nu mai erai om. Tot erai numai fierbinţeli şi doruri aprinse. Asta a fost odată, demult. Acum e pipernicită şi amăruie cumva la privire. Da’ dârză tot a rămas. Cu sufletul tot verde şi inima la locul ei. Nu plecată pe cărări, ca inima cucoanei Marghioala, de stă toată ziua de boceşte după flăcăi. Că dacă s-au dus, s-au dus. S-au dus în târg la Fălticeni, doar nu pe lumea cealaltă. Vin de două ori pe an acasă… Domni!
Moş Pintilie îşi dregea hamul. Cu dichis şi metodă îl dregea. Îl căuta de rupturi, punea petic, cosea, dădea cu seu… Eheee…! Ca dânsul, nu-şi mai dregea hamul decât Petre a lu’ Fuioru, zis Prostu’ şi Mircea a lu’ Bodrângă din dealul Popii. Erau de-acelaşi leat. Făcuseră armata împreună. De-acolo învăţaseră, de la regiment. Hamul din mână are 47 de ani. Da’ nu-i dai nici doi. Aşa-i de moale şi de chitit.
Când era tânăr, moş Pintilie era nărăvaş în iubire. Dădea cu piciorul! Uneori şi cu pumnul. După cum era nevoie. Altădată se ajungea şi la cuţite…. Îi plăcea să doarmă în pat străin. Grozav ce-i plăcea somnul la sân de muiere măritată. Muierile măritate-s mai pârguite, mai cu nazuri în sânge, mai aprinse-n doruri. Când intri în podul de fân la miez de noapte, toate-s numai o arşiţă. Te şi temi să nu se aprindă fânul ori, Doamne fereşte, fânarul. Faci pagubă la om străin şi-i păcat.
Dar cel mai urât e când se prinde bărbatul. Şi-n loc să găseşti ciută tânără frecată cu busuioc, găseşti ţap bătrân cu furcă-n mână. Uneori cu topor. După cum ţi-i norocul. Oricum, e semn clar că nu e a bine. S-a dus norocu-n bălării. A-i pus-o de parastas! Jale verde, dom’le!

Moş Pintilie mustăceşte. Şi-aduce aminte de toate acestea şi parcă-i râde sufletul. Acu’ are 79 de ani. Ieri i-a împlinit. A primit tort de la nepoţi şi-un cojocel cu blană de dihor de la feciori. Frumos cojocelul. Călduros.O să-l poarte Duminica la biserica şi marţea când o merge-n târg.

Cu Dumnezeu se avea bine moşul. Stăteau la taclale seara, de când se stingea lampa, până mai înspre cântatul cucoşilor. Dacă nici el nu avea somn!?! Că se şi plângea, cică: „Măi Pintilie, dacă aş închide ochii numai trei secunde s-ar duce Dracului lumea asta…!” Mai vorbeau despre politică, despre pensii, despre Veronica cea grasă, despre pământ, animale, câte şi mai câte. Dumnezeu Vasile îl chema pe dânsul şi era fratele neveste-sii. Stătea la ei de când îi arsese casa, din ’69. Adică de doi ani. Tot atunci îi murise şi nevasta. Se înecase cu fum.
Dumnezeu avea 81 de ani. Nu-i implinise ieri. Îi împlinise în primăvară, în cântecul ciocârliei. Mustea pământul de viaţă! Copacii grei de floare, se lăfăiau în soare ca nişte motani puşi pe lenevit. În aer, se simţea miros de copil proaspăt miruit şi de sărbătoare scoasă din pieptul abia mâjit a douăsprezece fete mari. Până şi crucile din cimitir erau pline de primăvară, îmbâcsite de linişte şi vis. Numai Dumnezeu era supărat. El vroia să moară. Trecuse mai bine de un an de când murise nevastă-sa, Maria şi lui i se făcuse dor de dânsa. Avea aşa, o apăsare pe inimă, o zădărnicie în suflet care nu era cu priinţă vieţii. Mai mult închis în el însuşi, asculta noaptea cântecul stelelor. Ieşea pe cerdac, cu cugetul amorţit şi asculta povestea celor care nu mai sunt. Povestea lor este simplă. E ca o mlădiere de vânt. Toată lume o ştie, dar nimeni nu vorbeşte de ea. O păstrează în lăuntrul lor ca spaimă a celor viitoare.
Era om bun Dumnezeu. Avea firea blândă şi puţin plimbată prin deşertăciuni. Oamenii din sat îl căutau pentru sfaturi. Îi plăcea să sfătuiască. Îşi trecea mîna prin păr, profetic, ochii îi tresăltau a viaţă nouă, proaspătă, iar glasul părea că se rostogoleşte spre tine în picături mari de ploaie de vară. Timpul se făcea rotund şi-n mijlocul lui stătea Vasile Dumnezeu cel plin de har şi bună cuviinţă. Grozav îi plăcea lui Dumnezeu să de-a sfaturi! Acestea erau singurele lui momente de viaţă. În restul timpului părea un mort rătăcit printre nişte oameni aproape vii. Că viu pe de-antregul nu este nimeni. De-alungul vieţii, toţi oamenii mor câte un pic.

Om bun era şi moş Pintilie. Bun de gură, bun la cosit, bun la tăiat lemne…. Coţcar vechi! Ş-acuma mai scăpa ochii după vreo nevestică mai bălăioară, mai fâşneaţă, cu sângele iute şi mers legănat. Că după mers le cunoştea el.
Când era tânăr, s-a iubit cu o nevestică de jandarm pe trupul căreea înfloreau macii. Aşa era de frumoasă. Şi ca să se păstreze, făcea baie de două ori pe săptămână în lapte de măgăriţă, fiert cu trandafiri franţuzeşti şi crini imperiali. Pentru ca apoi,să se clătească cu apa de rouă culeasă din 333 muşcate sălbatece. O ştia de frumoasă până şi târgul Iaşilor. Grozav o iubise! Nici viaţa n-o iubea aşa.
Îi făcuse rochie numai de fluturi de noapte prinşi în „Săptămâna mare”, cât a stat la biserică. Cu mâna lui o cususe. În noaptea când i-a dăruit-o, s-a deschis cerul şi îngeri goi coborau înfiorând pământul. Iar el se credea Dumnezeu Tatăl.

Ehe…..! Asta era în tinereţe. Acum e cheag bătrân şi gârbovit de vremi. Oasele-i scârţie. Când se apleacă, parcă ar fi o uşă neunsă. Noroc de nepoţi că-l mai fac să râdă şi de nevastă că-i dă să mănânce. Bună nevasta, săraca. Alta de mult l-ar fi lăsat….


Dragobetele: ziua indragostitilor

Ziua de 24 februarie - când biserica ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan - este consemnata în calendarul popular ca Ziua îndragostitilor (Dragobete), cunoscuta fiind si sub d
02/23/2010 18:41:58
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one