Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Numarul I/2011

Mereu în (contra)timp

de Lilioara-Mariana Popescu


De când e lumea și pământul, oamenii au fost și sunt mereu nevoiți să se adapteze la nou. Nu e nicio mirare. Am fost și ne vom afla mereu într-o continuă schimbare. Este o problemă a trecutului, una a prezentului şi, cu siguranță va deveni una a viitorului. Întotdeuna oamenii au trăit cu senzația că timpul îi depăşeşte, că viteza acestuia nu le permite să trăiască „ așa cum ar trebui”.
Au existat mereu momente care au creat senzația unor vremuri „fără precedent”, din care, așa numitele „creaturi” ale Umanității nu găseau cale de scăpare. Vorba cântecului „Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat/ Anii au trecut în zbor dar lumea le-a uitat” demonstrează încă o data asta. Așadar, după ce ne-am acomodat cu ele, exageratele lucruri de altădată devin lucruri obișnuite astăzi.
Dacă la un moment dat, numai cei avuți își permiteau să fie deștepți, numai ei ( și rareori, cu mari sacrificii și cei din clasa de jos) putând să urmeze o școală care să le permită o specializare proprie priceperii lor, azi, lucrul acesta îl poate face oricine. Păcat însă că, pentru mai marii vremurile actuale, nu mai este atât de important să fii un om cult.
Un alt exemplu, mult mai practic arată că, dacă pe vremuri era aproape interzis să fii cu cineva înainte de a te căsători, astăzi întâlnim la tot pasul cupluri adepte ale acestui mod de a trăi. Mai întâi încearcă, apoi hotărăsc dacă întradevăr doresc sau nu să continue în acest mod ceea ce au început. Și iată că nimeni nu mai este atât de contrariat din cauza acestor lucruri. Poate doar cei care nu au reușit să țină pasul cu prezentul și au rămas niște pasionați ai modalității de a viețui specifice trecutului, fapt despre care nu putem admite dacă este unul negativ sau unul pozitiv. Până la urmă, fiecare dintre noi ne alegem modalitatea prin care vrem să trăim .
Lista exemplelor poate continua însă acest lucru ar fi în mare parte inutil pentru că fiecare dintre noi le putem descoperi singuri, discutând numai pentru o clipă cu oamenii altor generații, diferite de cea din care ne tragem. E adevărat că ne vom întâlni cu regrete ale timpului trecut dar vom aprecia și valorile timpului prezent. Pentru că așa este viața: nu tot timpul putem savura clipe conturate numai din lapte și miere, la fel cum nu tot timpul avem parte numai de lucruri care să ne amărască viața. Asta ne caracterizeză și pe cei mai noi dar și pe cei mai vechi decât noi. Este o trăsătură caracteristică a fiecărei generații în parte și a fiecărui individ totodată. Este o însușire specifică omului până la urmă. Fie că vorbim despre omul trecutului, omul din prezent sau despre omul viitorului, toți trebuie să cunoaștem fiecare etapă a vieții.
Dacă analizăm mai îndeaproape problema schimbării, a noului care ne urmărește la orice pas, observăm în cele din urmă că schimbarea nu e chiar o schimbare ( sau cel puțin nu este o schimare atât de semnificativă în istoria omenirii) iar nou-ul nu este mereu tocmai ceva „nou sub soare”.
Dacă o luăm mai de-a fir-a-păr, vedem că Pământul a existat dintotdeuna și tot dintotdeuna el a fost supus unei descoperiri continue de către oameni. Niciodată nu s-a știut totul, la fel cum niciodată nu am fost învăluiți într-un mister total. Lucrurile sunt ascunse pentru cei care nu caută și cunoscute pentru cei care cercetează. Mereu trăim cu impresia că am aflat în sfârșit răspunsul final la vreo problemă existențială și că aceasta este singurul răspuns corect al problemei respective. Asta însă, până ce nu apare vreo altă teorie care să o dărâme pe prima.
Așadar, nou-ul este nou până când apare un alt nou care să-l înlocuiască pe primul, ceea ce nu înseamnă că acesta va fi ultimul nou și că nu va apărea altul mai nou care să-l înlăture pe cel din urmă.
Acesta este firescul. Până la urmă, nu facem decât să respectăm legea naturii și indiferent de culoarea epocii în care trăim, de mentalitatea specifică fiecărei perioade, toții ajungem să respectăm ca niște copii ciclicitatea vieții, doar că uneori ne jucăm cu jucării ce au nuanțe mai închise, alteori preferându-le pe cele deschise. Istoria omenirii ne arată că noi ca și oameni doar ne schimbăm hainele în drumul nostru spre viitor și devenim cu toții niște „actori care jucăm pe aceeași scenă” doar că avem roluri diferite în fimul vieții. Uneori avem norocul să interpretăm pesonaje pozitive iar alteori rolurile negative sunt cele care iau amploare. Însă ce ar mai fi viața dacă nu am trece prin toate etapele ei? Nu am putea, probabil, să apreciem momentele pe care le avem pentru că nu știm dacă ele sunt cele mai bune sau dacă se poate să fie și mai bine.
Și dacă ne aflăm în plină criză, nu înseamnă că acesta este cel mai îngrozitor lucru. Astfel de timpuri au mai fost și-or să mai fie. Fie că e vorba despre o criză economică, criză religioasă, criză de comunicare, criză de voie buna sau, mai ales, criză de timp... toate ni le facem noi.
Tind să cred că timpul ni-l facem. Viața ne-o facem noi în cele din urmă. În definitiv, de noi depinde dacă alegem să fim sau nu să fim în contratimp sau dacă alegem să ne bucurăm de ceea ce avem și să nu mai alergăm după alte schimbări. Până la urmă, ele vor veni singure la noi.




Fragmente din cartile domnului Marius Eşi




DECADENŢA SINCERITǍŢII
(fragmente)

Marius Esi

Zborul păsărilor dă naştere unui zâmbet de iubire, iar minunea Universului cântă şi vorbeşte peste timp cu ceva ce a fost (…) Dacă la început a fost un gând, cu siguranţă că sfârşitul nu va exista…(La început)

Lumea ? O contradicţie ! Lumea ? O deziluzie !Lumea ? Un curaj ! Lumea ? O certitudine ! Lumea ? Ceva poate prea mult! (Ce înseamnǎ sǎ faci filosofie cu pasiune?)

Curajul de a transpune gânduri simple printr-o filosofie naivǎ presupune în fond o sinceritate inocentǎ amestecatǎ cu un adevǎrat delir ideatic, dar şi cu explicaţii uneori contradictorii, care nu susţin de fiecare datǎ niciun tip de logicǎ prin intermediul cǎreia sǎ fie respectate principii de bazǎ ale gândirii (Viziune asupra liniştii)

Aproape cǎ ne e ruşine sǎ mai expunem gânduri simple şi sǎ fim adepţii unei filosofii naive. Este o ruşine ce provine din fricǎ. Este vorba despre frica de batjocura celorlalţi, de ironia acestora, o fricǎ apǎrutǎ din neînţelegerea pe care alteritatea o afişeazǎ cu nonşalanţǎ. În acest mod, dreptul la autoironie este pe deplin justificat. Expunerea gândurilor simple duce la prǎbuşirea subiectivitǎţii în naivitate. Un pretext în plus ca ironia celor din jur sǎ se nǎpusteascǎ sǎlbatic asupra sufletelor care au avut curajul inocenţei, al riscului, asupra celor care au îmbrǎţişat o filosofie a zborului şi care au avut puterea de a urma un drum al succesului, asupra celor care au acceptat ambiţia şi resemnarea, dar şi asupra celor care au îndrǎznit sǎ iubeascǎ profund (Viziune asupra liniştii)

Simpla constatare a neputinţei presupune sǎ vinzi ceva din propria fiinţǎ. Şi ce se poate vinde mai bine decât ceea ce valoreazǎ mai mult decât viaţa şi veşnicia la un loc? Rǎspunsul este: iubirea. Un imperativ categoric se impune: sǎ vinzi iubirea, apoi sǎ o rǎscumperi şi sǎ o aşezi din nou în propriul suflet printr-un surâs plin de viaţǎ şi printr-o trǎire profundǎ, plinǎ de pasiune. Incontestabil, cei implicaţi în acest proces de vânzare-cumpǎrare trebuie sǎ-şi asume nişte riscuri, izvorâte dintr-o moralǎ nonconformistǎ. Şi totuşi, àctorii implicaţi în aceastǎ tranzacţie ,,profitabilǎ” sunt mereu ispitiţi, atraşi în acest ,,joc” al iubirii. Este o iubire împietritǎ, interzisǎ, plinǎ de pericole şi pe care puţini au curajul sǎ o îmbrǎţişeze, sǎ o accepte, sǎ o trǎiascǎ (Involuţie)

Ceea ce este iubit suportǎ din partea celui care iubeşte cuantificare. Cu alte cuvinte, în iubire apar strategii de comunicare izvorâte din egoismul subiectiv al fiinţei. Ce se doreşte cel mai mult? Sǎ fii iubit 100%! Şi cum sǎ iubeşti la modul absolut fiinţa? Cum sǎ iubeşti 100%? Cum sǎ-ţi exprimi trǎirile prin acest procent raportându-te tocmai la formele diferite de iubire? (…). Pe de altǎ parte, a îmbrǎţişa simultan mai multe forme de iubire şi a încerca sǎ iubeşti 100% tot simultan presupune o construcţie artificialǎ a cǎrei structurǎ s-ar afla pe nisipuri mişcǎtoare. Existenţa mai multor forme de iubire ilustreazǎ şi modul în care se risipesc trǎirile, maniera în care apar procente nesatisfǎcǎtoare. De aceea, e nevoie de un alt imperativ categoric: renunţi la o formǎ de iubire pentru o alta, şi aceasta, tot în numele iubirii. Dar a cǎrei iubiri? (Involuţie)

Dar cum sǎ înţelegi realitatea când rǎmâi profund dezgustat de mizeria pe care o împrǎştie fiinţa, cum sǎ nu rǎmâi profund dezamǎgit de aburul beţiei pe care aceasta îl emanǎ? O greaţǎ infinitǎ cuprinde pe oricine reuşeşte sǎ-şi conştientizeze lǎcomia. Fiinţe hǎmesite şi doritoare sǎ se exprime prin lâncezealǎ şi plictis. Douǎ lucruri sunt vizibile: amestecul omului printre oameni şi discuţiile animalice purtate de om cu sine. (Involuţie)

Un salt fără regret atinge un dor plăpând ce valsează pe ritmul iubirii. Doar un gest, prin care se exprimǎ puterea unui sărut, relevă faptul că totul se poate transforma, că totul devine altfel. Printr-un sǎrut timpul suspendǎ nefericirea şi aprinde zbuciumul suferinţei. Insinuǎri provocatoare apar din dorinţe pǎtimaşe exaltând iubirea. (…) Mecanismul iubirii nu poate fi înţeles decât în momentul în care este trezit interesul faţǎ de miracol (…) Decepţiile deschid drumuri care duc spre ironii şi nebunii care substituie la rândul lor un praxis afectiv. Prin structurile lor, decepţiile, uneori intempestive, conţin amǎrǎciune, suferinţǎ, agonie, abandon. Aceastǎ neîmplinire suprimǎ garanţia delirului. Şi, totuşi, se cade în delir prin anularea delirului. (Iubire împietritǎ)

Împotriva unei iubiri interzise se pronunţǎ cei care nu înţeleg contextualitatea şi, caracterizaţi fiind de logoree molipsitoare, se aruncǎ în discuţii dezgustǎtoare. Alţii care înţeleg numai ce vor sǎ înţeleagǎ preferǎ sǎ admitǎ cǎ iubirea interzisǎ este un subiect tabu (…) Timpul iubirii, al celor care care se îndrǎgostesc este unul care are pretenţii la mângâieri, la vis, la voluptate, la sacrificiu, la resemnare (Realitate)

Indolenţa Ubicuitǎţii Blajine Impune Trǎirilor Adulaţia. Mila, Euforia, Apatia Sugereazǎ Cǎ Uitarea Melodioasǎ Presupune Imuabilitatea Coincidenţei Autonome. Teoria Emulaţiei Implicǎ Utopie Balsamicǎ, Emoţionantǎ, Suavǎ, Comensurabilǎ. Sentimentele Axiomatice Nu Urâţesc (Uitarea Imanentǎ Ţintuieşte Iubirea) Nobila Intensitate, Chibzuinţa Impunǎtoare, Obiceiurile Decente Ale Timpului Agresiv. Intensitatea Ucigǎtoare, Banalitatea Incertǎ Romanţeazǎ Exactitatea Anomaliilor Impuse. Natura Trǎirilor Emoţionale Reflectǎ Zburdalnica Iubire Stimulând Adoraţia. Exilul Suspiciunii Transmite Exigenţǎ Prin Refuzul Obiectivitǎţii Finale. Ucigǎtoarea Nulitate Dezvoltǎ Apatie Şi Imundicitate Agasantǎ. Dansul Eternitǎţii Valorizeazǎ Adevǎrata Reuşitǎ Arǎtând Totodatǎ Armonia. (Realitate)

Un gest face mai mult decât o dorinţǎ, dar dorinţa este aceea care dǎ impuls gestului. Un gest plin de pasiune în care se vede un zbor plin de dor, un vis îndrǎzneţ, o dulce iubire, un zbor de îndrǎgostiţi. Sorbind din nectarul iubirii în numele aceleiaşi iubiri îndrǎgostiţii danseazǎ pe o melodie minunatǎ. Este un dans în faţa morţii! (Cum se naşte un şoim?)

Cerul nu se poate prǎbuşi peste cei care au curajul de a iubi, raiul nu poate respinge iubirea sincerǎ, iar divinitatea (oricare ar fi ea) nu poate refuza iertarea celor ce iubesc. De ce? Pentru cǎ sunt momente în care aproape nimeni nu mai crede în iubire. Într-o lume în care doar puţini mai cred în iubire nu rǎmâne decât sǎ cauţi un rege şi o reginǎ care sǎ readucǎ identitatea celui mai profund sentiment. (Cum se naşte un şoim?)

Purtată de vânt, umbra iubirii devine amăgire când împlinirea devine primăvară. A crede în iubire, înseamnă a valida frumuseţea zâmbetului, a accepta susurul şoaptelor, a gusta din dulceaţa ironiei celorlalţi. (Cum moare un şoim?)

E scris în stele: ,,Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. Naka, s akant tas mecartid sontez. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud persasster”. Un mesaj transmis prin glasul iraţionalului unei subiectivităţi lucide. (E scris în stele)

Dar cine era şoimul? Nu cumva statuia era şoimul, iar şoimul era statuia? Nu cumva cuvintele, trăirile erau ale celuilalt? Dacă da, atunci iubirea s-a împlinit prin mărturisire şi s-a risipit prin nemurire. Celelalte răspunsuri sunt absurde, dar şi absurdul face parte din existenţă. Un strigăt de iubire, un cântec de dragoste, o tăcere semnificativă, niciuna din toate acestea nu trebuie înţelese, trebuie doar trăite. (O iubire interzisǎ)

Să iubeşti viaţa şi să fii gelos pe ea în acelaşi timp. Să o iubeşti din normalitate şi să-ţi exprimi gelozia pentru că oricând te poate părăsi pentru alteritate. (…) Niciodată nu zboară clipa spre veşnicie fără aripile resemnării (Când pierzi pe Cineva Drag)

Frumuseţea sufletului se vede în puritatea unei priviri. Frumuseţea iubirii se vede în puritatea unui gest. Nobleţea frumuseţii se desǎvârşeşte prin curajul subiectivitǎţii de a-şi imagina un vis prin care orice speranţǎ încearcǎ sǎ dǎinuie în timp. Visul trimite însǎ la emoţii care aşteaptǎ sǎ fie concretizate. Totul este sǎ ştii ce vrei şi CUM sǎ vrei ceva de la tine în primul rând şi, apoi de la viaţǎ, de la ceilalţi, de la veşnicie (Când pierzi pe Cineva Drag)

Lacrimile nu sunt interzise sufletelor întristate (…) Decadenţa sincerităţii reduce fericirea la un joc al dezamăgirii în care trăirile pozitive sunt pregnante. De altfel, trăirile pozitive trimit uşor la suferinţă tocmai pentru că se concretizeazǎ în împliniri. Împlinirea nu are nevoie de evoluţie. Decadenţa sincerităţii refuză jocul vieţii prin promovarea ridicolului. Decadenţa sincerităţii este în fond în fiecare fiinţă. (…). Este o statuie care lăcrimează strigând mereu în numele fericirii decadenţa sincerităţii. (Dansând în faţa morţii)

Să atingi visul înseamnă să crezi în Vernichtung. Cu toate acestea, spiritul nu trebuie oprit din zburdălnicia sa. În viaţă se poate da totuşi restart.(…) Sunt nişte pagini de timp care nu se vor termina niciodată de răsfoit, pentru cǎ totul înseamnǎ în acest moment altceva.
Altceva presupune ceva special. (...) Viaţa devine frumoasă în condiţiile în care contextualitatea devine problematică. ,,Eşti OK?”, o întrebare care trimite la limbajul universal, o interogaţie înţeleasă de oricine, o problematică prin care este surprinsă sacralitatea fiinţării (unii ar aprecia această situaţie drept o exagerare-de parcă mie mi-ar pasa). Je m’en fiche! Subînţelesurile arată versatilitatea zbuciumului raţionalităţii. Altceva decât ceva ce trimite la sens. (Altceva)

Zgomotele veşniciei aduc aminte de gustul sângelui ce curge printre crinii albi abia căzuţi; se caută şi se găseşte o nouă idolatrie; lalelele sunt risipite şi ele pe instabilul mormânt, iar trandafirii îşi aruncă petalele pe trecutul ce tocmai s-a consumat. (O picǎturǎ de cianurǎ este suficentǎ pentru iubire, pentru prietenie...)

Iartă tu, viaţă, veşnicia morţii căci un singur gând invocă regretul prin resemnarea în faţa prezentului. Fugind în zbor, vrăjită de surâsul veşniciei, umbra tăcerii aruncă lacrimi de foc asupra florilor abia crescute pe proaspătul mormânt. (…) Am vrut un mormânt pe care mereu sǎ rǎsarǎ lalele, crini şi trandafiri. Dar timpul nu a dat dovadǎ de clemenţǎ, de bunǎtate, de dǎrnicie, de toleranţǎ decât când a vrut sǎ-şi demonstreze propria existenţǎ. Timpul m-a adus în veşnicie, el mi-a oferit cele mai frumoase flori şi tot el mi le-a luat. Totuşi, în locul lalelelor, al crinilor, al trandafirilor, care au bucurat undeva, cândva sufletele ce au îndrǎznit sǎ iubeascǎ, au început sǎ rǎsarǎ flori-de-nu-mǎ-uita, nǎscute şi predestinate unei lupte cu timpul, cu resemnarea, cu iubirea. (Epitaf)

În nebunia deşănţată a concretului ce vine dintr-o lume a prezentului, valsul spiritului arată drumul spre eternitate strigând cu disperare: ,,Speranţă, dar şi libertate!”. E drumul spre filosofie, iar gândul afişeazǎ o mare bucurie; acum, o teorie altfel decât cea normală urmează propria gândire şi aşa banală. Aici, o inimă puternică mai poate doar ajunge, când focul morţii peste apa vieţii curge, iar indolenţa care crede că ştie ce este şi ce nu în gând, priveşte o lacrimă în abis curgând. Apoi, mai curge una, încă una, apoi alta însângerată, şuvoiul inefabil curgând, el un destin arată. Şi, tot aşa, treptat, un dans graţios apare, un cald sărut al morţii ex nihilo răsare. Şi sǎ aşezaţi cât mai curând, flori-de-nu-mǎ-uita, lalele, trandafiri şi crini pe-al meu mormânt, dar şi-un necrolog să nu uitaţi a scrie, iar totul să rămână doar, simbol, iubire, filosofie. Adio sau pe când va fi sǎ fie! (Necrolog)

Când La început interogaţia ,,Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune?’’ relevǎ o Viziune asupra liniştii, dar şi o Involuţie specificǎ unor forme de existenţǎ, se creeazǎ o dimensiune în care o Iubire împietrită încearcǎ sǎ justifice o Realitate. Cum se naşte un şoim ? Cum moare un şoim ? E scris în stele că naşterea şi moartea au parte de o Iubire interzisă, iar Când pierzi pe cineva drag totul devine fără sens. Astfel, Dansând în faţa morţii clipa devine ironie, ea este Altceva, o lume care începe undeva în trecut. De aceea, O picătură de cianură este suficientă pentru iubire, pentru prietenie…, iar pe mormântul fiecăruia un Epitaf să fie prezent în amintirea unui Necrolog. Toate acestea printr-un Testament ! (Testament)

PRIVIŢI SPRE MINE !
O APOLOGIE ABSURDĂ A SUBIECTIVITĂŢII
- în curs de apariţie –
- fragmente –

Aproape orice poveste începe cu ,,A fost odatǎ…” sau cu orice altǎ formulǎ prin care se exprimǎ trecutul (...) Povestea care va urma este o poveste diferitǎ de poveştile obişnuite pentru cǎ este cea mai normalǎ şi banalǎ dintre toate cele care se ştiu (...) Aceastǎ poveste este povestea vieţii mele, mai bine spus, a iubirii mele (...) În acest caz personajele au fost reale deşi poate nu ar fi trebuit sǎ fie astfel (...) (Poveste adevǎratǎ)

Personajul principal al acestei poveşti sunt eu, un eu care este prezent peste tot şi care uneori e greu de înţeles şi de suportat, acelaşi eu pe care tot eu cred cǎ îl ştiu, dar diferit totuşi de mine, acelaşi eu pe care cel de lângǎ mine are impresia cǎ îl cunoaşte foarte bine, dar de care uneori se fereşte, un eu discret şi nesimţit, altfel spus, un eu prin care eşti tu, dar şi celǎlalt, adicǎ noi. Celelalte personaje sunt tot eu, tot tu, tot noi, cu alte cuvinte, celǎlalt. (Poveste adevǎratǎ)

Ştiu că voi deveni curând prieten cu veşnicia. Drumul acesta îl voi străbate însă cu zâmbetul pe buze, păcălindu-i în acest fel pe cei care îmi vor invidia agonia. Va fi un zâmbet natural, desigur; dar numai tu vei avea certitudinea aceasta. Vor fi tăceri contagioase care nu se vor putea revărsa decât peste cine va înţelege cu adevărat că eu chiar am iubit această viaţă, dar şi pe oamenii care i-au dat sensul şi non-sensul. Am iubit această viaţă fără niciun fel de reţinere, reuşind să am parte de agonie, de extaz, de totul, de nimic. (Poveste adevǎratǎ)

Oricum, dupǎ ce voi muri lumina va inunda tǎrâmul cândva lovit de un destin crunt, un tǎrâm al sufletelor pierdute pentru totdeauna. Amestec de suferinţă şi de iubire se revarsă în abisul plin de trăiri. Şi, totuşi, va fi luminǎ! Vor fi şi umbre! Ideile sunt arse de gândurile ce vor sǎ se odihneascǎ. Şoapte şi somn pentru totdeauna, gust şi dezgust nu fac decât sǎ-mi confirme cǎ alegerea îmi aparţine. O zi plinǎ de impulsuri şi de nebunie, o noapte în care totul se desǎvârşeşte prin alunecarea în durere şi gest suprem. O ultimǎ zi şi-o ultimǎ noapte! (Nu voi mai plange niciodată)

Evadarea din mine nu face decât să mă forţeze să-mi pun o mască pe care şi tu o porţi. Este un rol asumat de noi în faţa imposibilităţii. Intrăm într-o lume din care nu mai ieşim decât o singură dată prin resemnare. Dar poate că ne dorim o lume plină de astfel de măşti. Imposibilitatea de a evada din această lume din care eu fac parte reflectă lăcomia de penibil din partea subiectivităţii. Această cupiditate presupune camuflarea eului în spatele unor măşti menite să asigure ,,renaşterea”, ,,purificarea” unei lumi mult mai sigure decât cea a sincerităţii. (Nu voi mai plange niciodată)

Am aici, în sufletul meu, ceva pentru tine, este o scrisoare în care se vorbeşte despre…Îţi vei da seama dupǎ ce o vei termina de citit. Dupǎ ce aceastǎ scrisoare va ajunge în sufletul tǎu şi dupǎ ce o vei citi aş vrea sǎ-mi vorbeşti despre tine, despre mine, despre eu, despre celǎlalt, despre noi. Dar sǎ-mi vorbeşti prin gând şi cu sufletul. (Scrisoare din sufletul meu)

Nu ştiam cǎ sufletul doare atât de tare. Da, sufletul doare şi e o durere care nu poate fi explicatǎ. Este o durere care poate fi totuşi controlatǎ printr-un gest fals în faţa celorlalţi, dar este şi o durere vizibilǎ prin suferinţa ascunsǎ, mascatǎ destul de bine de fiecare dintre noi. (…) Înainte de a cuprinde veşnicia aş vrea sǎ-mi dai o ultimǎ îmbrǎţişare. Dar tot cu sufletul. De ce? Pentru ca am nevoie de linişte. Iar liniştea mea este de fapt nebunie, o nebunie pe care tu poate nu o vei înţelege niciodatǎ. (Scrisoare din sufletul meu)

Drumul la îngeri este însoţit de luminǎ. (…) Cǎrei lumi aparţin eu? Am învǎţat sǎ iubesc aşa cum iubirea nu e posibilǎ în oricare lume ar exista ea. Am încetat sǎ iubesc aşa cum iubirea se imagineazǎ. De acum înainte voi iubi prin altfel de trǎiri; ochii minţii mǎ fac sǎ fiu într-o altǎ lume, mǎ duc prin timp într-o altǎ lume; când visul moare, atunci moare totul; timpul le face pe toate sǎ fie înţelese drept iluzii. (…)
Îmi place o culoare nu pentru cǎ este acea culoare şi cǎ poartǎ cu sine ideea de culoare, ci pentru cǎ nuanţele pe care le relevǎ respectiva culoare exprimǎ starea sufletului meu, o stare specificǎ, de altfel, unui act de trǎire intens. Pânǎ acum credeam cǎ în viaţǎ nu existǎ decât douǎ culori, dar mi-am dat seama cǎ între aceste douǎ culori existǎ, de fapt, toatǎ gama ROGVAIV. De fapt, cele douǎ culori nu sunt culori cu adevǎrat, care sǎ se poatǎ distinge uşor una de alta. Am învǎţat cǎ între DA şi NU existǎ NU ŞTIU şi imposibilitatea de a decide asupra propriului viitor. Nuanţele deschid perspective doar când lumina scepticismului provine din anxietǎţi subiective. (Îngerul decǎzut)

Ultimele clipe înainte de ADIO! Un ultim gând înainte de a îmbrǎţişa veşnicia pentru totdeauna. Ştiu cǎ nu mǎ mai pot întoarce în aceastǎ lume niciodatǎ, ştiu cǎ drumul meu îmi deschide o altǎ lume, una pe care eu am ales-o. Este o lume care chiar mi-a fost oferitǎ şi, pe care, am acceptat-o pentru cǎ nu aveam de ales. Chiar dacǎ aş fi refuzat-o, tot aş fi fǎcut parte din ea cândva. Este o lume în care şi tǎcerea vorbeşte. (…) (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Cum poţi sǎ spui ,,Eu iubesc pe toatǎ lumea”? Cum poţi sǎ spui cǎ ,,Eu iubesc cel mai tare doar o singurǎ fiinţǎ”? Cum poţi sǎ crezi în ceea ce nu ar trebui sǎ crezi? Cum poţi spune cǎ iubirea este aşa cum este? Cum poţi sǎ spui toate acestea când iubirea însǎşi se anuleazǎ prin propria împlinire? (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Dacǎ aş putea sǎ mǎ sinucid în aceastǎ lume nu aş ezita sǎ o fac. Şi câtǎ dezamǎgire aş provoca unora prin acest gest mǎreţ! Dar îmi dau foarte bine seama cǎ cea mai dureroasǎ formǎ de sinucidere nu este cea care presupune orice dematerializare a fizicului (cǎci nici nu împartǎşeşte şi nici nu transmite cunoaşterea, ba, mai mult, este un proces de renunţare la tot ce presupune egoismul), ci sinuciderea afectivǎ. (…) Iar tu, oriunde ai fi şi orice ai face, ai grijǎ de tine şi de cei dragi ţie! (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Lumina dispare, speranţa apune, iar cerul departe e şi, marea îmi spune, că spiritul aproape-i de tine, de mine, de noi. Şi toată această eclipsă atinge şi stinge un freamăt, o stea şi-o bucurie neîmplinită se află în noi. Iar eu, oriunde aş fi şi orice aş face, să dorm mi-aş dori, de somn veşnic să am parte.
Iar tu, oriunde ai fi şi orice ai face, ai grijǎ de tine şi de cei dragi ţie! (Scrisoare dintr-o altǎ lume)

Este frustrant să constaţi că această formă falsă de a fi acceptat în lumea celor mai buni duce de fapt la dezonoare. Este şi aceasta o formă de a fi scos din competiţie, de a fi îndepărtat şi asta mai ales cu zâmbetul pe buze. Această formă de sadism intelectual nu duce decât la o denigrare a propriului eu, dar şi la falsa impresie că interesele sunt comune. Or, interesele dau naştere prieteniilor şi chiar iubirilor, iar subiectivitatea nu face decât să se refugieze în astfel de lumi posibile. De altfel, prieteniile şi iubirile se nasc din conjuncturi şi sfârşesc în ele. (Ai grijă de tine şi de cei dragi ţie)

Sunt regrete şi compasiuni care înalţă fiinţa într-o lume a valorilor pure, sunt zâmbete şi ironii care ucid prin acceptarea indiferenţei din partea alterităţii. În acest mod, se impune la nivel existenţial acceptarea unei strategii bazată pe apărare. Este, în fond, o apologie absurdă a subiectivităţii. (Ai grijă de tine şi de cei dragi ţie)

(...) viciul meu se exprimă în singurătate. Eu cred în destinul meu, dar nu în ideea de destin; destinul se anulează pe sine când îşi propune să acţioneze în virtutea unui liber arbitru. Nu există nicun scenariu care să poată rescrie cu fidelitate vreoadată filmul trecerii dintr-o lume în alta; o singură dată trecem; să nu ne amăgim; (...) aici veşnicia mă aşteaptă, dincolo mă copleşeşte. (Aici)

În aceste condiţii nu-mi rămâne decât să încerc a înţelege de ce acum aici şi de ce altădată acolo trebuie să fie astfel şi altfel. (...) Şi totuşi, pentru o clipă, ceva împiedică apoptoza absolută. Ceva nu mă lasă să particip încă la propria distrugere, la sinucidere impură. Această experienţă ,,spirituală” a propriului eu nu face decât să situeze afectivitatea deasupra gândirii şi, de asemenea, să dea prioritate sufletului înaintea trupului. Şi iar, lupta dintre raţiune şi sentiment generează rafinament existenţial. (Aici)

Astăzi am văzut cum un eu a fost îngropat, trimis uitării. Câtă singurătate e acolo? Câtă suferinţă este ascunsă? Câte amintiri sunt îngropate? Cât imposibil este nerelevat? Totul se transformă în şoapte, în cenuşă, în amintire, în neputinţă. Totul s-a sfârşit şi totul e sfârşit. O viaţǎ s-a spart de un ţǎrm ce aparţine unei altei lumi. (Şi îngerii plâng)

Fericirea mea provine din relaţia mea cu lumea. Iubesc lumea, dar în acelaşi timp sunt detaşat de ea. (Sfârşitul unui mit)

Am rugat de multe ori timpul să se oprească pe sine, iar el mi-a îndeplinit în cele din urmă dorinţa. Am rugat timpul să se oprească pe sine tocmai pentru ca aşteptarea să devină ceea ce nu ar fi putut cunoaşte niciodată transformarea. Cu toate acestea, generozitatea timpului m-a făcut să înţeleg şi necesitatea devenirii, a viitorului proxim, dar şi a celui foarte îndepărtat, pe care eu nu îl voi cunoaşte niciodată. De aceea, a fost necesară în prezent propria resemnare în numele speranţei viitorului, o resemnare care însă are nevoie de sine pentru a se concretiza în ceea ce se numeşte ,,devenire”. (Eul sensibil al celuilalt)

Aproape orice poveste se terminǎ cu … (…) Cândva nimic nu mai conteazǎ. (…) Toatǎ energia mea, dorinţa de a crede în cele mai frumoase idealuri, toate acestea s-au nǎscut din mine, din tine, din celǎlalt, dintr-un eu omniprezent; şi tot la mine, la tine, la celǎlalt, la acelaşi eu se întorc; totul se petrece într-o lume în care orice se metamorfozeazǎ într-o stare de entropie afectivǎ. Da, totul se transformǎ în mine, în tine, în celǎlalt, în noi. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Orice este şi orice existǎ nu va rǎmâne niciodatǎ aşa cum a fost şi aşa cum este. Un paradis recâştigat prin cǎderea în lumea umbrelor. Un adevǎrat amestec prin care orice urmǎ de logicǎ dispare. Iatǎ, o lume logic de ilogicǎ sau o lume ilogicǎ prin logica pe care o impune existenţei în genere. Aceastǎ imagine nu face decât sǎ-mi confirme existenţa unei lumi alcǎtuitǎ din fragmente neregulate, o lume care se explicǎ printr-o adevǎratǎ teorie a haosului. Fragmente tulburǎtoare, aceste construcţii atât de diferite între ele, dar mereu aceleaşi prin frumuseţea pe care o dezvǎluie simuleazǎ orice formǎ de univers a cǎrei geometrie fractalǎ naşte conexiuni posibile la nivelul gândului. (Cândva, nimic nu mai conteazǎ)

Umbrele au parte şi ele de suferinţǎ, ele ştiu ce pot şi ce vrea fiecare; orice trǎire arde şi se consumǎ prin dorinţele de altǎdatǎ; întunericul şi umbrele aratǎ cǎ viaţa vrea sǎ plece departe de mine, de tine, de celǎlalt. Dacǎ aş ştii ce m-ar putea salva, atunci nu aş ezita sǎ mǎ pierd pe drumul în care un vis cǎlǎtor ar fi responsabil de un dor, un dor care este prieten cu umbrele, care mǎ pot ajuta sǎ dispar pentru totdeauna. Dacǎ aş ştii cǎ aş putea sǎ renasc, atunci nu aş înceta sǎ îmbrǎţişez cu pasiune veşnicia şi sǎ nu-i mai dau drumul niciodatǎ. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Au fost momente în viaţǎ în care mi-am permis unul sau mai mulţi aşi; au fost însǎ şi momente în viaţǎ când, deşi am avut parte de mulţi astfel de aşi, nu am avut nevoie de niciunul; în fond, aceasta e viaţa, plinǎ de aşi care pot sǎ ajute sau care pot fi doar simpli aşi; un lucru însă nu a fost sigur şi nu mi-a oferit certitudinea şi anume, mi-a fost imposibil sǎ aflu din care pachet de cǎrţi a provenit fiecare as care mi-a stat aproape. Dar cum fiecare as nu a reprezentat decât o parte din clipa care poartǎ numele de viaţǎ, atunci nu-mi mai rǎmâne decât sǎ accept drept model pe acela care are legǎturǎ şi cu hazardul. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Îmi dau seama cǎ tot ceea ce mi s-a întâmplat şi mi se întamplǎ nu reprezintǎ decât un proces chimic în care orice substanţǎ se transformǎ şi devine mereu altceva. Elementele care o alcǎtuiesc nu fac decât sǎ evidenţieze conexiuni pline de spectaculozitate între predestinare, accident şi liber arbitru. În fond, toate aceste evenimente organice şi anorganice sunt insinuǎri ale reacţiilor afective pornite din sufletul care asistǎ la propriile funeralii. Este un moment ce impune meditaţii specifice gândului care nu ştie sǎ se opreascǎ. Orice gând cade, se prǎbuşeşte în flǎcǎrile apǎrute în urma reacţiilor dintre nebunie şi genialitate, cǎci explorându-se pe sine gândul se pierde în nemǎrginirea cunoaşterii. (Cândva nimic nu mai conteazǎ)

Locul meu în această lume mi-a arătat că e prea târziu să mai accept prezentul şi că povestea mea aici trebuie să se sfârşească. Paşii mei se depărtează de ai tăi, pierzându-se pe un alt drum unde veşnicia reuşeşte să ispitească orice subiectivitate. La intersecţia celor două drumuri, acolo unde acceptarea înseamnă resemnare, mă opresc totuşi pentru câteva clipe, tocmai pentru a contempla dulci strigări de adio...(Cândva nimic nu mai conteazǎ)



,,Barbarismele” limbii române

Mihaela Tanase

Gramatica este schema pe care este clădit ,,edificiul” limbii, iar dezagregarea unei porţiuni din această schelă poate avea consecinţe dezastruoase pentru întregul edificiu. Limbajul scris folosit pe internet de către majoritatea românilor are caracteristica de a fi înţesat cu cuvinte şi sintagme englezeşti mai mult sau mai puţin adecvate , în locul celor româneşti care ar putea exprima perfect opiniile autorului. Cuvântul dintr-o limbă străina care este folosit în locul unui cuvânt autohton, deşi ambele au acelaşti înţeles, se numeşte ,,barbarism”, la fel cum ,,barbarii” de odinioară nu doreau să respecte normele sociale ale marilor civilizaţii antice. Marele pericol al acceptării ,,barbarismelor” în limba română este potenţialul lor distructiv asupra structurii de bază a limbii. Ele nu se pot încadra în regulile gramaticale existente, trebuind să fie adoptate excepţii de la aceste reguli. Dar cu cât se acceptă mai multe excepţii de la o regula gramaticală, cu atât regula respectivă devine mai insignifiantă şi într-un sfârşit, va fi desfiinţată. Persoanele care folosesc barbarisme în limbajul corect nu sunt conştiente, probabil, că, altfel, încurajează introducerea unor,,cai troieni” în limba română care, în timp, pot sa o distrugă. La fel ca şi un organism viu, limba unui popor a evoluat lent şi a ajuns la o stare de echilibru. Barbarismele nu fac decât să atace permanent acest echilibru, iar numărul lor în continuă creştere le va uşura mult sarcina.
Însă poate că barbare nu sunt cuvintele, ci chiar oamenii care, pentru a se simţi ,,la modă”, distrug (în mod conştient sau cu bună ştiinţă) o limbă clădită pe parcursul a sute de ani. Iar cei care le atrag atenţia asupra limbii ,,stricate” pe care o folosesc sunt luaţi în râs sau insultaţi. Folosirea barbarismelor nu este nici pe departe un semn de cultură sau de modernitate deoarece acestea nu sunt neologisme ,,civilizate” ci, dimpotrivă, distrug limba. Cei care le folosesc dau dovadă de superficialitate în gândire, respingând folosirea cuvintelor româneşti, mult mai adecvate pentru a comunica şi a face înteles orice tip de mesaj.
,,Fanii” neînduplecaţi ai limbii engleze nu sunt, însă niciodată cunoscători în profunzime ai acestei limbi, nu stiu să se exprime coerent în limba engleză, dovadă fiind numeroasele greşeli de exprimare atunci când încearcă să scrie o frază, nu numai cuvinte disparate. Reiese clar că ,,fanii” limbii engleze o dispreţuiesc, în interiorul lor, la fel de mult ca şi pe limba română, odata ce nu o învaţă în mod corespunzător. Cheia scrierii corecte în engleză este, înainte de toate, scrierea corectă în limba română. Ei nu înteleg necesitatea respectării regulilor gramaticale proprii fiecărei limbi.
Internauţii folosesc cuvinte total stâlcite, din dorinţa de a epata, de a şoca, probabil, distrugând, astfel limba română : ei sunt ,,jmekeri” în clasa a ,,shaptea” care îşi dau ,, bună dimineatza” sau, mai mai rău, oameni mari, care cauta ,, un job”, nu o slujba.
Există chestii negociabile şi variabile, dar când e vorba de limba română, şi mai ales de termeni consacraţi şi foarte buni, cred ca nu ar trebui făcut nici cel mai mic rabat de la corectitudinea limbii şi de la respectarea ei.

Despre frumuseţea limbii romane vorbeşte atât de convingător Nichita Stănescu:
,,A vorbi despre limba română în care gândeşti, a gândi - gândirea nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarba, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă ! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are !
Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă. Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de imtimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.
Numele patriei este tot patrie. O patrie fără nume nu este o patrie. LIMBA ROMÂNĂ ESTE PATRIA MEA . De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. ”
Magia dansului popular

Dragoş Huţuleac

Despre posibilităţile terapeutice ale dansului popular românesc, nimeni nu vorbeşte. Probabil un astfel de demers stârneşte mult prea multe zâmbete, ca să şi-l asume cineva în mod public. Asta în ciuda faptului că, tot mai multă lume, invocă în conversaţiile zilnice termeni ca: fizica cuantică, energia viului, structura energetică a materiei etc. Privit dintr-o astfel de perspectivă, dansul popular, devine un act mult mai profund, iar misticul pe care îşi clădeşte „povestea” are corespondenţe tot mai evidente în realitate. Ca să înţelegem acest aspect, trebuie să admitem că materia înseamnă vibraţie şi absolut toate corpurile a căror temperatură se situează peste 0 grade emit radiaţii electromagnetice de frecvenţă şi lungimi de undă care le sunt proprii. La rândul ei, informaţia, este percepută tot ca vibraţie care odată intrată în biocâmpul nostru ne „spune”ce să facem. Astfel, între elementele componente ale biocâmpului se stabilesc relaţii care exprimă starea noastră energetică sau funcţională. În consecinţă, funcţia terapeutică a dansului popular o putem dovedi chiar ştiinţific. Deoarece, acesta, prin figurile întâlnite, nu face decât să pună în practică un ritual instinctiv de activare a unor energii generatoare, aflate in rezonanţă cu câmpurile bio-fizice ce ne determină starea de sprit. Iar aici vorbim despre câmpuri bio-fizice binefăcătoare. De asemenea, dansul popular, provoacă partenerii la un dialog mut care, prin atitudine şi costumaţie, nu fac decât să devină un întreg alchimic plin de energie pozitivă. De fapt costumul popular, prin motivele sale florale, geometrice, solare depăşeşte cu mult limita esteticului. Vorbim aici despre o simbolistică ascunsă, arhetipală, pe care ştiinţa modernă abia acum o redescoperă. De ce afirm aceasta? Pentru că, acţiunea culorilor, mai exact a luminii monocromatice, asupra centrilor energetici ai organismului este un fapt pe care ştiinţa actuală poate să-l acrediteze. Vorbim aici despre armonia culorilor, care determină la nivelul receptorului vizual şi nu numai, o stare de echilibru bio-psihic optim, protejând astfel sănătatea şi viaţa îndelungată. Tot odată şi simbolurile populare întâlnite generează receptorului (pe calea ochiului), o stare de echilibru psiho-fizic indusă printr-o cale naturală. Astfel, armonia vizuală a formelor activează, prin încărcătura energetică a unor astfel de simboluri şi vibraţiile implicite, starea de sănătate a fiinţei umane.
În folclorul neamului nostru, în zestrea sa populară vom găsi, dacă vom învăţa să căutăm, multe răspunsuri adecvate prezentului. Lumea arhaică, lumea satului nu este „înapoiată”, cum se grăbesc să o clasifice iubitorii de mall-uri. În ea vom găsi o ştiinţă a vieţii mult superioară ştiinţelor invocate în cărţile motivaţionale. Trebuie doar să avem disponibilitatea sufletească de a o căuta…


ISTORICUL SATULUI PALTINU

Prof. NEGURĂ VIORICA
Școala cu clasele I-VIII Paltinu


Satul Paltinu este o pitorească localitate suceveană, situată în mijlocul Obcinii Feredeului și populată de ucraineni huțuli.
Emil Grigorowitza, în “Dicționarul geografic” – Cernăuți 1908, menționează că această localitate a existat de mai multă vreme, fiind asezată pe râul Boul, acolo, unde după o veche legendă, Dragoș-Vodă ar fi omorât un zimbru. Din acel timp dăinuie și denumirea pârâului Boul.
Mai întâi localitatea s-a numit Rușii pe Boul. După Emil Grigorowitza, denumirea de « Rușii » vine de la populația huțănească așezată de mai multă vreme pe valea pârâului Boul. Din aceeași sursă am aflat că la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, satul Rușii pe Boul era o așezare cu o populație destul de numeroasă și înstărită, număra 846 locuitori și majoritatea huțuli sau huțani. Satul avea statut de comună rurală, de care aparțineau cătunele Spărturi și Trif. Mai târziu, a fost schimbată denumirea acestei localități în Valea Boului. În sat exista o școală primară, o biserică ortodoxă cu hramul “Sf. Varvara”, o Casă de Economii a populației huțule, o fabrică de cherestea.
Comuna poseda 68 ha teren arabil, 1057 ha fânaț, 1800 ha pășune, 5600 ha pădure, numeroase animale, păsări și stupi de albine.
Istoricul, geograful și etnograful Emil Grigorowitza spune că huțulii din Rușii pe Boul întrețineau relații cu polonii prin prințul Michail Dombrowschi.
Prin părtile locului, printre pădurile de brad, molid și fag se aflau și paltini, din care meșterii locali confecționau diferite obiecte de uz gospodăresc. Probabil că acesta a fost argumentul pentru a schimba denumirea localității în Paltinu.
Până în anul 1968, Paltinu a fost comună, iar în prezent este sat aparținător comunei Vatra Moldoviței, județul Suceava. În trecut, în această localitate a existat o școală primară, cu o singură sală de clasă și un învățător. Școala din această localitate datează din anul 1890. Actualul lăcaș al școlii a fost construit în anul 1913, iar învățământul a început în limba ucraineană și germană până în anul 1920. Din acest an s-a introdus ca limbă de predare limba română. În urma reformei învățământului din 1848 predarea s-a făcut în limba ucraineană până în anul 1960, limba română fiind predată ca disciplină de studiu.
În anul școlar 1948-1949, pe lângă școala din centru, a fost construită o școală primară (cu clasele I-IV) în cătunul Spărturi, iar în anul 1955 s-a mărit spațiul locativ prin construirea unei clădiri cu șapte săli de clasă și cancelarie.
În cadrul școlii noastre funcționează un muzeu unde au fost adunate foarte multe obiecte vechi tradiționale, specifice populației huțule. După revoluție, în școala noastră s-a reintrodus limba ucraineană, fiind predată ca disciplină de studiu. Elevii din școala noastră sunt antrenați în desfășurarea multor activități extrașcolare, iar în cadrul orelor de istorie și tradiție a minorităților învață și valorifică obiceiurile si tradițiile de peste an, preluate de la străbunici, bunici si părinți.


CRǍCIUNUL – sărbătoarea Naşterii Domnului

Prof. IASINOVSCHI ELENA-CRIZANTEMA
Şcoala cu clasele I-VIII PALTINU, SUCEAVA

PALTINU este un sat din nordul Bucovinei, situat în comuna Vatra Moldoviţei, judeţul Suceava. Este o localitate montană în care trăiesc huţuli şi ucraineni. Dintre mesteşugurile tradiţionale ale huţulilor (femeile cos cămăşi tradiţionale ; ţes cergi, covoare, ştergare, macaturi ; cos sau brodează şerveţele cu modele tradiţionale), cel mai cunoscut este meșteşugul încondeierii ouălor, cu ceară, cu tuşuri, în culori naturale sau chimice. Ouăle “închistrite” sunt renumite în toată lumea. Fiind un sat risipit, satul Paltinu are trei şcoli, două cu clasele I-IV (Spărturi I şi Spărturi II) şi şcoala de centru (Şcoala cu clasele I-VIII Paltinu).
Marea majoritate a huțulilor din Paltinu sunt ortodocși; sărbătorile se țin pe stil nou, spre deosebire de alte sate huțule care nu au renunțat la calendarul pe stil vechi.
În istoria neamului omenesc, Crăciunul ocupă un loc aparte. Inima sărbătorilor închinate acestui sacru eveniment a fost Ierusalimul. Tradiţia biblică ne relatează despre naşterea Domnului care a avut loc în casa lui Crăciun. Acest om era un bătrân foarte pretenţios şi mai puţin bun care nu permitea ca în locuinţa sa să pătrundă cineva neînştiinţat. Împlinindu-se timpul profeţit, fecioara Maria şi dreptul Iosif au colindat tot oraşul pentru a găsi loc de naştere, dar în cele din urmă au găsit loc la Crăciun. Nefiind acasă, femeia acestuia i-a primit şi i-a găzduit într-un grajd. Întorcându-se acasă şi văzându-și casa luminată de steaua care strălucea deasupra casei, Crăciun şi-a luat soţia la întrebări. Pentru că nu i-a cerut voie a luat şi i-a tăiat mâinile până la cot. Arătându-le Maicii Domnului, prin putere dumnezeiască mâinile s-au lipit înapoi şi astfel prima minune săvârşită de Iisus s-a înfăptuit. Drept pedeapsă, Crăciun a îmbătrânit pe loc şi a fost blestemat să umble din casă în casă , neavând linişte în seara naşterii Fiului lui Dumnezeu.
Ca şi în majoritatea satelor şi oraşelor din ţară, creştinii din satul nostru se pregătesc pentru sărbătorile de iarnă încă de pe 15 noiembrie când începe Postul Crăciunului (nu se mănâncă carne, lapte, brânză, ouă, produse lactate) .
Bradul se împodobește (cu ghirlande, globuri strălucitoare și instalații electrice) în Ajunul Crăciunului sau înainte chiar cu câteva zile ; în trecut acesta era împodobit doar cu covrigei, nuci și mere și ornat cu lână albă. Steaua pe care o punem în vârful bradului este simbolul stelei care s-a arătat în Betleem, vestind Nașterea Domnului Iisus Hristos si călăuzindu-i pe cei trei magi la ieslea săracă în care acesta se născuse.
În Ajunul Crăciunului se ţine post. Se pregăteşte masa, toate preparatele fiind de post : bob fiert, grâu fiert, sărmale, bureți (hribi) cu usturoi, prune afumate si fierte, șușenețe (mere tăiate felii si uscate, apoi fierte), preparate din pește. În trecut, pentru masa de ajun se pregăteau 12 feluri de bucate, toate de post. Aceste mâncăruri se consumă seara de către membrii familiei, după ce trece preotul cu icoana. Masa de Ajun se pregătește astfel: se acoperă cu cea mai frumoasă față de masă care o are gospodarul în casă. Sub fața de masă se așează otavă (care se păstrază pe masă până la Bobotează). Peste fața de masă se pune o ață roșie (de-a lungul si de-a latul feței de masă) în formă de cruce, iar la fiecare colț al mesei căciulii de usturoi. Otava de sub fața de masă se păstrează de gospodar tot anul ca leac pentru animale; atunci cand unul dintre animale este bolnav se amestecă această otavă cu fânul pe care-l consumă pentru a se vindeca.
Preotul umblă cu icoana pentru a binecuvânta casele gospodarilor: fiind un sat risipit, de Crăciun colindă o parte din sat, iar cealaltă parte a satului o binecuvintează de Bobotează.
Tot în Ajun nu se împrumută nimic din casă și se recuperează toate lucrurile împrumutate (se spune că dacă împrumuți bani, vei duce lipsă de ei tot anul care urmează). Dacă în dimineața zilei de ajun îti intră un barbat în casă, toate animalele vor naște parte bărbătească, iar dacă-ți intră o femeie sau fată, tot ce se va naște în acea gospodărie va fi de parte femeiască. Băieții și bărbații trebuie sa meargă primii cu colinda (se spune că bărbatul aduce noroc si bunăstare în casa omului).
Seara, după ce trece preotul cu icoana, începe colindatul: copiii și, mai târziu adulții, merg din casă în casă vestind prin colindele lor Nașterea Pruncului Iisus și urându-le gospodarilor sănătate, fericire și noroc. Gazdele oferă colindătorilor dulciuri și bani. A doua zi, se umblă la colindat cu steaua (o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată și cu crenguțe de brad pe care este lipită de obicei și o iconiță cu Maica Domnului și Pruncul).
A doua zi, credincioșii merg la biserică la slujba specială de Crăciun, la sfârșitul căreia corul bisericesc colindă în limba română și ucraineană. Urmează colindele prezentate de copii, îndrumați de profesorul lor de religie , care colindă de asemenea în lb. română și ucraineană, aceștia studiind la școală limba ucraineană ca limbă maternă. La școală, încă de la începutul lunii decembrie, în fiecare clasă copiii aduc câte un brăduț și, împreună cu învățătorul sau dirigintele clasei, îl decorează și se pregătesc pentru serbările de iarnă (cu colinde și urături tradiționale).
Un moment important înainte de Crăciun o reprezintă « tăierea porcului » din care se fac preparate tradiţionale, cum ar fi : cârnaţii, chişca (din orez, din ficat şi din sânge), toba, răcituri, friptură de porc. Cârnații, toba, carnea și slănina se pun la afumat în afumătoare speciale. Mâncărurile preparate de Crăciun sunt, în general, preparate din carne de porc: la noi în sat este obiceiul să se pregătească de Crăciun sărmale cu mămăliguță din cartofi, fripturi tradiționale și lapte acru.
Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce în sufletele oamenilor lumină şi bucurie.


BOBOTEAZA - obiceiuri și semnificații religioase

Prof. GÎNSCĂ VASILENA-ARGENTINA
Școala cu clasele I-VIII Paltinu

Pe meleagurile satului nostru sărbătorile de iarnă sunt cinstite în mod deosebit. Iarna este anotimpul sărbătorilor închinate nașterii, întâmpinării Domnului dar și botezului Său. Pentru fiecare dintre ele oamenii (creștinii) se pregătesc în mod deosebit; fiecare sărbătoare având o semnificație și o încărcătură spirituală deosebită. Astfel, fiecare familie se pregătește postind și așteptând cu nerăbdare sosirea sărbătorilor. Pentru creștini Boboteaza reprezintă încununarea sărbătorilor de iarnă și finalul perioadei destinată acestora. În seara de Ajun, colindătorii vestesc botezul Domnului care se comemorează în fiecare an prin laudele aduse Fiului divin. Fiecare familie își trimite câte un reprezentant pentru a vesti botezul Domnului, astfel spre seară se aud cântări religioase și sunete de instrumente muzicale. Masa este împodobită cu mâncăruri de post și fiecare membru al familiei se străduiește să postească, ospătându-se din bucatele tradiționale abia spre seară. Se spune că cine nu postește în ziua de Ajun a Bobotezei nu are parte de binecuvântarea Domnului din ziua Bobotezei.
Semnificația religioasă a acestei sărbători scoate în evidență puterea sacramentală izvorâtă din sărbătorirea sa. Atunci Iisus s-a arătat pentru prima dată la râul Iordan și a acceptat să fie botezat de Sf. Ioan Botezătorul pentru a respecta tradiția iudaică. Discuția dintre cei doi scoate în evidență cele doua firi unite în persoana Mântuitorului (divino-umană), dar, în același timp, și supunerea pe care a acceptat-o în calitate de om.
În ziua Bobotezei oamenii participă la slujba de la biserică după care merg prin procesiune până la pârâu. Există obiceiul ca în zorii zilei de Bobotează să te scalzi în pârâul din apropiere pentru sănătate și vindecare de boli. Acest obicei este similar cu cel de Sânziene, când oamenii se scaldă pentru a primi sănătate, vindecare sufletească și trupească. Drumul de la Biserică la pârâu este parcurs într-o ceremonie solemnă, fiecare așteptând cu nerăbdare să primească aghiazma cea mare. Preotul satului este liderul procesiunii iar ceilalți credincioși îl urmează cu prapori și icoane.
Oamenii sunt organizați pe grupe: grupa celor mici, grupa vârstnicilor și grupa gospodinelor. Fetele sunt vizate în mod deosebit pentru că se spune că “dacă ai cazut în ziua de Bobotează, atunci șansele de a te mărita cresc”. La sfârsitul procesiunii oamenii primesc aghiazma mare care se servește 9 zile pe nemâncate și fiecare își pune aghiazma pe care o duce celor dragi; mai întâi merg la cimitir și stropesc crucile, apoi merg acasă pentru a se întâlni cu cei dragi, cel care face acest lucru este apostolul familiei. După îndeplinirea acestor obligații morale, creștinii merg acasă și se înfruptă din bucatele pregătite special pentru acea zi.
Apa fiind sfințită nu se spală rufe nouă zile. În amintirea acelei zile mulți creștini merg la biserică și unii care nu au fost vizitați de preot asteaptă sosirea acestuia. Cei tineri se îmbracă modern, dar cei mai în vârstă se îmbracă în haine tradiționale și păstrează viu obiceiul strămoșilor săi. Copiii sunt cei care vor purta stindardul acestor obiceiuri străbune.
De asemenea, în Ajunul Bobotezei creștinii devotați se adună și fac o cruce mare de ghiață pe care o așează pe un pedestal de ghiață. Crucea va fi împodobită cu un prosop tradițional și o coroană naturală din cetină de brad. Boboteaza face parte din cadrul praznicilor împărătești, deoarece din neamul lui David, care a fost rege, și prin semnificația deosebită pe care o are este unică si irepetabilă. În limbajul popular se mai numește TEOFANIE sau ARĂTARE, DESCOPERIRE, pentru că atunci a fost descoperită Sfânta treime. Tatăl a vorbit: “Acesta este Fiul meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați”. Fiul a fost botezat. Duhul Sfânt s-a coborât în chip de porumbel deasupra capului lui Iisus.
Fiecare sărbătoare are o importanță deosebită, dar Boboteaza este sărbătoarea sărbătorilor pentru că atunci a avut loc descoperirea deplină a dumnezeirii, din ziua respectivă Iisus a plecat la răspândirea propovăduirii. Din ziua respectivă Iisus îsi începe misiunea Sa pământeană de Mare Învățător.
A cinsti sărbătorile înseamnă a ne respecta identitatea națională și a ne apăra valorile spirituale și inegale.


Les six niveaux de compétences dans les langues étrangères- étude

Prof. Chenaru Elena-Cristina
Şcoala cu clasele I-VIII „P. H. Zangopol”, Buzãu

Les six niveaux de compétences dans les langues étrangères couvrent l’ensemble de l’apprentissage. Il s’agit des niveaux que le Comité de l’éducation du Conseil de l’Europe définit comme «niveaux classiques généraux» et ont été choisis comme référence par un grand nombre d’institutions dans le monde. Les contenus linguistiques et pragmatiques ainsi que la progression des difficultés sont ceux des manuels de français langue étrangère proposés par les éditeurs.

Du niveau le plus faible au niveau le plus élevés, ils sont définis ainsi:
- Faux débutant: l’apprenant possède des compétences « élémentaires ». Son
apprentissage a duré environ 100 heures.
- Survie: il s’agit toujours de compétences élémentaires. L’apprenant possède
une compétence de « survie » et son apprentissage représente environ 200 heures.
- Niveau-seuil: l’apprenant a une compétence qui lui permet d’être indépendant.
Il a eu un apprentissage d’environ 400 heures.
- Autonomie: il s’agit également ici de compétences permettant d’être
autonome.L’apprenant peut les utiliser de façon adéquate. Son parcours
d’apprentissage peut aller jusqu’à 600 heures.
- Efficacité: l’étudiant n’est plus en apprentissage mais en perfectionnement
linguistique. Toutes les structures de la langue lui sont connues et il les utilise de
façon opérationnelle. Il peut, par exemple, poursuivre des études universitaires en français sans problèmes majeurs.
- Maîtrise: niveau de compétence le plus élevé. L’étudiant a une réelle maîtrise de la langue et peut vouloir se perfectionner dans des savoir-faire spécifiques ou dans une spécialité professionnelle.
DELF A1
C’est un outil de fidélisation, il valorise les premiers acquis: c’est le niveau de premier contact, de découverte de la langue. L’apprenant répond à des questions simples et en pose sur lui-même et son environnement immédiat. L'étudiant peut comprendre et utiliser des expressions familières et quotidiennes ainsi que des énoncés très simples qui visent à satisfaire des besoins concrets. Il peut se présenter ou présenter quelqu'un et poser à une personne des questions la concernant (lieu d'habitation, relations, ce qui lui appartient…). Il peut répondre au même type de questions. Il peut communiquer de façon simple si l'interlocuteur parle lentement et distinctement et se montre coopératif.


DELF A2
Valide la compétence d’un utilisateur élémentaire. Ce niveau dit «de survie »est celui des rapports sociaux: les formes de politesse, d’accueil, d’invitation, les échanges simples pour obtenir un service dans la vie quotidienne. L'étudiant peut comprendre des phrases isolées et des expressions fréquemment utilisées en relation avec des domaines immédiats de priorité (informations personnelles ou familiales, achats, environnement proche, travail). Il peut communiquer lors de tâches simples et habituelles ne demandant qu'un échange d'informations simple et direct sur des sujets familiers et habituels. Il peut décrire avec des moyens simples sa formation, son environnement immédiat et évoquer des sujets familiers et habituels ou qui correspondent à des besoins immédiats.
DELF B1
Valide un niveau de compétence relevant déjà de l’utilisateur indépendant. Il correspond au « niveau seuil ». L’apprenant est capable de poursuivre une conversation ou une discussion informelle entre amis, de faire face aux problèmes de la vie quotidienne. L'étudiant peut comprendre les points essentiels quand un langage clair et standard est utilisé et s'il s'agit de choses familières dans le travail, à l'école, les loisirs… Il peut se débrouiller dans la plupart des situations rencontrées en voyage dans une région où la langue est parlée. Il peut produire un discours simple et cohérent sur des sujets familiers et dans ses domaines d'intérêt. Il peut raconter un événement, une expérience ou un rêve, décrire un espoir ou un but et exposer brièvement des raisons ou explications pour un projet ou une idée.
DELF B2
C’est le niveau de l’utilisateur indépendant: il peut utiliser une argumentation efficace, défendre une opinion, développer un point de vue, négocier, faire des concessions. L'étudiant peut comprendre le contenu essentiel de sujets concrets ou abstraits dans un texte complexe, y compris une discussion technique dans sa spécialité. Il peut communiquer avec un degré de spontanéité et d'aisance telle qu'une conversation avec un locuteur natif ne comportant de tension ni pour l'un ni pour l'autre. Il peut s'exprimer de façon claire et détaillée sur une grande gamme de sujets, émettre un avis sur un sujet d'actualité et exposer les avantages et inconvénients de différentes possibilités.
DALF C1
L’apprenant C1 est autonome, il maîtrise un répertoire lexical large et peut choisir l’expression adéquate. La communication à ce niveau est aisée et spontanée. L'étudiant peut comprendre une grande gamme de textes longs et exigeants, ainsi que de saisir des significations implicites. Il peut s'exprimer spontanément et couramment sans trop apparemment devoir chercher ses mots. Il peut utiliser la langue de façon efficace et souple dans sa vie sociale, professionnelle ou académique. Il peut s'exprimer sur des sujets complexes de façon claire et bien structurée et manifester son contrôle des outils d'organisation, d'articulation et de cohésion du discours.
DALF C2
Le niveau de maîtrise de la langue, de la précision, l’adéquation et l’aisance. L’apprenant est capable de réaliser des tâches académiques requérant des capacités très avancées. L'étudiant peut comprendre sans effort pratiquement tout ce qu'il lit ou entend. Il peut restituer faits et arguments de diverses sources écrites et orales en les résumant de façon cohérente. Il peut s'exprimer spontanément, très couramment et de façon précise et peut rendre distinctes de fines nuances de sens en rapport avec des sujets complexes.
Bibliographie: http://iefe.univ-montp3.fr/gb/delf_diplomes.html
http://leprofesseurdefrancais.blogspot.com/2009/10/six-niveaux-de-competences-dans-la.html
http://fr.wikipedia.org/wiki/Cadre_europ%C3%A9en_commun_de_r%C3%A9f%C3%A9rence_pour_les_langues
E prea greu…

Aluculesei Anamaria

E prea greu să mergi prin viaţă, să lupţi pentru ea când ştii cum se va termina. Viaţa pentru mine e precum un roman la care îi ştiu începutul dar totodata şi sfârşitul. Iar atunci când îi ştiu sfârşitul îmi pied dorinţa de al citi în întregime.
Viaţa mi se pare mult prea grea pentru un sfârşit ce se numeşte moarte şi amintiri piedute. E dificil să trăieşti, să te ridici în fiecare dimineaţă, în fiecare zi ce se termină cu un acelaşi apus, cu o aceeaşi noapte întunecată. E prea greu să trăieşti aşa!
Îmi ştiu sfârşitul la fel de bine precum îmi ştiu începutul, o lume învăluită de ceaţă prea deasă pentru doi ochii negrii complet neştiutori! Îmi pierd credinţa că ceva după acel sfârşit mi-ar aduce dorinţa de a trăi, de a păşi cu picioare sigure în viaţă!
Ca să te convingi că nu se merită să trăieşti, să suferi, să munceşti e suficient să mergi undeva într-un loc populat, cu o picătură de romantism în suflet, pe o bancă, într-un parc circulat şi vei vedea foarte multe lucruri ce te vor convinge că ceea ce zic eu acum nu sunt doar simple gânduri…
Te aşezi poate sub umbra unui copac pentru a te feri de lumina Soarelui, pe o bancă de lemn uscat, stricat de ploaia ce s-a prăbusit de a lungul anilor pe ea. Priveşti lumea ce trece pe lângă tine… Ţi se iveşte imaginea unui copil ce se plimbă plin de viaţă, cu un zâmbet pe faţă ce-ţi aduce aminte de ceva ce te-a facut fericit cândva. Dar nici acum nu ai uitat şi pe buzele tale se naşte un zâmbet izvorat din adâncul sufletului. Aşa începe totul, cu un suflet inocent, cu o minte pură şi curioasă.
Mai laşi să treacă câţiva ani, mai trece o persoană prin faţa ta! Ea de acum începe să-şi facă visuri, planuri pentru viitor! Cunoaşte unitate şi fericire. Dar nu mult mai durează până când se aproprie de tine o altă fiinţă. Dar ea deja a simţit ce înseamnă viaţa, a cunoscut iubirea, a cunoscut şi durerea, a simţit cum lumea se prăbuşeşte pe ea şi cum deja durerea din suflet o sugrumă, simte cum i se şterg toate visele!
Când o vezi crezi că totul se termină aici, crezi că totul s-a sfârsit, dar nu suntem decât la jumatate din ceea ce se numeşte viaţă!
Mai trec câteva secunde, poate câteva minute şi-n acelaşi timp mulţi ani ce ţi se prabuşesc în faţă odată cu o persoană matură de această dată, dar care s-a ridicat în a ei viaţă! O persoana ce a cunoscut fericirea, iubirea, durerea iar acum împlinirea ce a venit în viaţa ei sub o formă sau alta, ce se ascunde dar în acelaşi timp se vede undeva pe la mijlocul trupului, a vietii, ce ar putea să se vadă? Poate doar o nouă viaţă, mult mai curată! O nouă stea de pe cerul albastru!
Ajungem acum la o nouă fază, un alt om ce s-a plictisit de a lui viaţă, care şi-a piedut în totalitate şi dorinţa de a mai visa! Totul, chiar totul, s-a nascut din sine şi s-a stins chiar în faţa lui! O persoana ce nu mai poate închide ochii pentru a visa, căci nu peste mult timp îi va închide pentru eternitate!
Şi astfel romanul se va încheia! Aceasta este definiţia vieţii! E prea greu să mergi prin ea când o ştii atât de bine!
Dar parcă acum chiar aş încerca, pentru cî mulţi îşi doresc dar tocmai lor li se închide calea şi nu acolo unde ar fi firesc ci acolo unde nu s-ar aştepta! Pe la jumatate din ceea ce se numeşte viaţă!
Şi totusi e prea greu!


Prin sânge şi mulţi nori
Se ascunde o dorintă,
Prin noroi şi mult gunoi
Se ascunde o fiinţă…
Un soare vine de după nori
Si-i şopteşte la ureche
Că de mâine va fi mai bine.
Ea nu crede, nu se minte,
În noroi mai mult se lasă,
Se scufundă şi se îneacă.
Soarele mânios se apleacă,
Vede cum sângele se încheagă
Şi întreabă noroiul gol
De ce n-a vrut fiinţa goală
Să vină-n lumea lui.
Dar raspunsul n-a venit.
Şi cum aştepta acolo,
Vede cum din noroi şi din gunoi
Iese la lumină o mândră floare…
Dorinţa fiinţei era cea de a muri
Ca să cunoască o altă viaţă…


Te înalţi uşor la cer,
Vântul îţi deschide aripile,
Ploaia îţi spală faţa,
Te înalti şi priveşti pământul
Care e din ce în ce mai mic
Şi tot mai neimportant.

Zbori, cânţi şi iubeşti,
Uiţi de ură şi durere,
Priveşti înainte şi nu înapoi,
Îţi vezi idealul tot mai aproape,
Zâmbeşti şi întinzi mâna
Şi tot încerci să zbori spre el.

Aripile îţi sunt întinse,
Vântul ţi le mângâie şi te ridică uşor,
Dar par firave şi bolnave
Şi trupul tot mai greu,
Dar nu ţi-ai pierdut speranţa
Că va fi cândva al tau,
Că ţi va aparţine mereu.

Şi totuşi pământul e chiar sub tine
Şi te aşteaptă cu răbdare de fier,
Iţi cere ce-i al lui,
Cere trupul veşted şi putred,
Îţi cere mintea murdară ce o ai,
Te cere înapoi pe tine.


Un fel de sens…

Aluculesei Anamaria

Printr-o înşiruire de gânduri, în noapte, la o oră la care ar trebui să dorm îmi dau seama că viaţa e fără sens deşi în spatele fiecărui obiect se ascunde un fel de sens…
Privesc apusuri şi uşor-uşor adorm, mă trezesc în noapte speriată de un vis pe care unii l-ar numi coşmar, încep să rostesc încet cuvinte ce pornesc din ganduri şi zic că viaţa nu are sens, apoi adorm!
Închid ochii şi încep din nou să dansez prin visuri şi fără să-mi doresc din nou mă trezesc şi privesc noi răsărituri ce-mi aduc un nou sens!
Norii de pe cer ascund faţa Lunii, singura lumina din viata mea, căci toate celelalte sunt prea mici pentru a se compara cu ea. Zână, stea din poveşti, imaginată poate doar de o minte ce minte, ce nu cunoaşte şi nu ştie ce înseamnă a trăi, a supravieţui.
Se joaca cu tine, acum cu mine şi mă coboară încet dar sigur, cu o siguranţă mult prea fixă pentru ceva ce nu se numeşte ştiinţă. Se joacă şi mă coboară în pământul rece, în adâncuri, în întuneric, îmi fură şi ultima luminiţă, luminiţă ce-i aparţine şi pe care doar o recuperează caci el doar mi-a împrumutat-o pentru a încerca să-mi dăruiască un mic sens din ceea ce se numeşte viaţă.
Dar eu, cu o minte mult prea săracă în cunoştinţe, n-am profitat de ea, iar el acum sau poate ea mi-o ia căci n-are rost să rămână undeva unde n-ar avea ce lumina.
Stiloul roşu, cerneala albastră se împletesc pe o coala de hârtie, par să alerge, dar ajung să cadă şi nu pe foaie ci în minte, în gânduri. E prea obositor să stai şi să gândeşti la ceva ce nu are sens.
Mă acoperă cu pământ şi ca să fie sigur, sigura, plantează un copac exact deasupra mea, asupra inimii mele pentru a nu putea evada de acolo, din adâncuri. Rădăcinile mă ţin precum nişte gratii de oţel şi dacă nu e suficient pentru o minte ce se îmbolnăveşte tot mai mult pe zi ce trece, sculptează pe scoarţa lui un nume, ce-mi pare cunoscut dar care nu are sens!
Dar acum e noapte şi oboseala acumulată de-a lungul întregilor ani îşi cere dreptul, dreptul ca eu să închid ochii şi să mă închin copacului ce crede că nici el nu are sens să mai stea pe pământul ce mă striveşte oricum sub greutatea lui. Nu am de ce încerca să mai evadez căci chiar nu mai găsesc vreun sens!
Dimineaţă mă ridic din pat, mă îmbrac, mânânc ceva pe fugă şi ies din casă.
Dar inevitabil mă întreb: ce se numeşte casă?
Casa se construieşte din cărămizi, ciment, ceva nisip şi multe altele. Dar există oare şi o casă cenuşie undeva prin suflet? Undeva unde încerci să te ascunzi, să te fereşti de ceea ce-ţi poate face rău? Nişte pereţi groşi, puternici dar în spatele lor se ascund cristale de gheaţă, zăpadă, ce la o şoaptă de caldură se transformă în picături de apă, de durere, de suferinţă. Şi se adun atât de multe încât inundă întreaga casă! Te intrebi unde ai putea ascunde atâta apă, te întrebi, căci fără să ţină cont de tine, de ceea ce te ţine în viaţă, devarsă din doi ochii negrii, lipsiţi de viaţă multă apă prea sărată. Şi multă sare se depune pe faţă, pe obraz, pe o piele ce se usucă căci n-a gustat nimic dulce din a ei viaţă.
E fără sens să trăieşti când nu primeşti mai nimic bun în viaţă. Aş vrea să mă sting dar mai întâi aş vrea să ard precum o tortţă ce aleargă înebunită sub presiunile vieţii. Aş vrea să trăiesc, să gust din tot ceea ce se numeşte viaţă, aş vrea să sărut pământul, să mă înalţ la cer, să rostesc cuvinte de iubire, să vopsesc casa în roz, să mă îmbrac cu lumina Soarelui… e fara sens! Acum lumina Soarelui se stinge şi la gâtul meu se agaţa un colier de stele ce au cazut de pe cerul albastru, iar fără ele s-a stins şi el, s-a întunecat şi totul pentru mine, pentru a mă bucura de lumină.
Ziua s-a dus iar eu am ramas şi am ars până la rădăcină, m-am transformat într-un pumn de cenuşă pe care vântul a împraştiat-o pe apa unui lac dorind ca eu să renasc cândva în multă fericire, învăluită de o viaţă fină, de mătase, cu miros de vară, cu o iubire de-o toamnă dar care în suflet învie sub briza de primavară. O iubire ce supravieţuieşte în gerul iernii căci cel mai frumos lucru pe care-l poţi primi aici, printre muritori, e iubirea. Iubire ce dă un fel de sens şi totuşi e fără sens în viaţă!


Libertatea cuvântului

Prof. Tanasa Mihaela

Atât de mult ne-am dorit, cu toţii, libertatea (odată cu revoluţia din ’89), încât acum se pare că suntem cu toţii victimele ei. Am sperat că ne va fi mai bine, că vom fi o ţară democratică. Din păcate, nu s-a schimbat mai nimic în bine, mai ales în relaţiile dintre noi, locuitorii acestei ţări. S-a adunat atâta ură, atâta suspiciune în fiinţa noastră, încât azi suportăm efectele fărămiţării, distrugerii a tot ce era bun. Libertatea cuvântului a avut urmări negative. După revoluţie, prieteni de-o viaţă s-au certat, familiile se strică, amicii se urăsc şi devin ipocriţi, probleme minore devin adevărate războaie. Egoismul şi ipocrizia domină în societatea noastră democratică. Nici nu mai ştii cine cu cine este, toată lumea minte. Au scăpat de sub lacăte ura, răutatea, tupeul, nesimţirea, invidia. Suntem o ţară convalescentă, cu atâtea morminte de eroi, suntem o literatură cu atâtea răni încă nevindecate, cu atâtea dureri. Fărămiţarea intereselor, această infuzie zilnică de suspiciune, chiar ranchiuna administrată în doze (în)suportabile creionează o imagine tristă a realităţii sociale şi culturale româneşti. Cărţile apărute după revoluţie sunt încărcate de pesimism, de angoase, de traume nevindecate. Lumea e din ce în ce mai tristă, mai îngrijorată, mai preocupată de soarta personală. Cultura nu mai e promovată, lumea nu e interesată de cultură. Cele mai de succes reviste, ziare sau programe TV sunt cele care promovează incultura şi sexul.
Tinerii de azi nu mai au repere, modele de urmat deoarece văd, peste tot, exact ceea ce n-ar trebui să vadă: violenţă, scandaluri, minciună, pornografie, văd că oameni mediocri, fără şcoală ajung sus, devin bogaţi, iar cei cu şcoală şi cu o coloană vertebrală dreaptă sunt săraci. Învăţământul, în România, atât de lăudat altădată, se cam duce pe apa sâmbetei. Problemele încep de la programa şcolară (numită, acum, pompos, curriculum) care e, în general, destul de stufoasă. Profesorul este încorsetat de planificări calendaristice; vrea, nu vrea, trebuie să ’treacă mai departe’, îl obligă programa şi planificarea materiei pe care e silit s-o urmărească punct cu punct. Dar un copil de clasa a cincea nu-l mai poate urmări şi întelege pentru că profesorul e obligat să expună lucruri care depăşesc capacitatea de înţelegere a copilului, incapabil încă de abstractizări – demers nul, prin urmare. Dar programa este creeată de universitari care n-au habar de psihologia infantilă, care operează cu structuri pe care mintea de copil nu le poate aprofunda. Problema nu e că se predă mult sau puţin, ci că se predă în grabă, fără să se asigure celebrul feed-back de care se tot vorbeşte în cartea de psihologie.
În societatea actuală este foarte mult apreciată fluiditatea informaţiilor, noutatea lor şi din această cauză atât internetul, cât şi revistele au un avantaj faţă de cărţi, de aici rezultând şi influenţa lor mai mare asupra celor care caută să-şi îmbogăţească bagajul informaţional într-un anumit domeniu. Revistele apar, de obicei, lunar şi oferă un conţinut proaspăt (dar nu neapărat mai bun) decât cărţile. Aşadar numărul celor care folosesc revistele ca mijloc de informare sau de perfecţionare este mai mare decât al celor care folosesc cărţile. Ca urmare, limbajul scris folosit în reviste tinde să se impună în faţa celui folosit de cărţi, ceea ce nu este deloc un lucru bun din perspectiva limbii române. Redactorii care scriu la reviste nu sunt profesionişti decât, eventual, în domeniul despre care scriu, nu şi în domeniul limbii române, aşa cum ar trebui să fie. O persoană care foloseşte zilnic în scris limba română pentru a-şi asigura existenţa ar trebui să devină interesată de păstrarea în stare cât mai bună a limbii în care scrie şi care îi permite să supravieţuiască. Acest lucru nu se întâmplă, însă, şi asta din cauza nevoii unei productivităţi crescute, combinată cu o nepăsare pentru starea limbii române. Redactorii se documentează de pe internet, folosind termeni străini, englezeşti, de obicei, în locul celor româneşti. Astfel, publicul cititor devine familiarizat mai degrabă cu termenul englezesc, decât cu cel românesc. Conducerea revistelor trebuie să înţeleagă că are o responsabilitate faţă de limba noastră şi, ca urmare, redactorii să folosească limba română corect. Altfel, limbajul folosit pe internet va degrada din ce în ce mai mult limba, pe măsură ce apar internauţii din generaţiile tinere pentru care limba română nu a reprezentat niciodată o preocupare.
Acestea sunt efectele libertăţii cuvântului. Situaţia actuală a limbii române ar trebui să îngrijoreze multă lume, de la simpli cetăţeni până la profesioniştii scrisului, specialiştii în lingvistică şi chiar autorităţile publice. Doar prin combinarea eforturilor acestor oameni se poate stopa declinul limbii române şi restabili prestigiul ei.
10/12/2015 19:42:55
hutuleacd
1
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one