Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "3657"

Numarul II/2010

535 de ani de la
Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt
(10 ianuarie 1475)
De Gelu Clitnovici

Într-o perioadă în care puterea Otomană atinsese apogeul, existând pericolul de tansformare a Ţărilor Române în paşalâcuri, din Ţara Moldovei s-a ridicat un mare general şi om de stat care a reuşit prin strădaniile sale să opera scă puhoiul ottoman, să păstreze independenţa şi neatârnarea ţării şi chiar să obţină cea mai mare victorie împotriva turcilor, acest mare om a fost Ştefan cel Mare domnul Moldovei.
După încercările sale de a crea un front comun antiotoman, prin aşezarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Laiotă Basarab şi alungarea lui Radu cel Frumos care era sprijinit de turci, Ştefan cel Mare a devenit conştient că incursiunile sale în Ţara Românească nu vor rămâne nepedepsite de către turci, în acest sens Ştefan cel Mare a luat o serie de măsuri cu scopul de a pregăti ţara în faţa atacului turcesc.
Concentrarea întregii forţe armate a Moldovei, în afară de garnizoanele cetăţilor, s-a făcut în apropierea oraşului Vaslui. Dupa o cercetare atentă, Ştefan cel Mare a socotit ca aici este locul cel mai bun pentru a opri înaintarea oastei otomane pe pământul ţării sale. Vasluiul, aşezat pe un deal, era înconjurat de codrii seculari şi de văi pe care se scurgeau ape încete, ce din loc în loc se transformau în mlaştini. Oastea Moldovei era formată din oameni voinici, obişnuiţi cu muncile şi lipsurile, bine disciplinaţi, înarmaţi şi instruiţi. Toţi îşi iubeau ţara şi domnul din toată fiinţa lor.
Mehmed al II-lea, furios pentru că Ştefan îi respinse ultimatumul, fără a ţine seama că se apropia anotimpul friguros, a poruncit oastei, care lupta în Albania, să plece împotriva Moldovei. Cronicarul Kemal Paşa Zade a observat că timpul nu era potrivit pentru o asemenea campanie, fiindcă nu numai că se apropia iarna, dar şi pentru că “ierburile se uscaseră, legumele se vestejiseră, iar frunzele arborilor căzuseră”, prin urmare aprovizionarea avea de întâmpinat greutăţi foarte mari, unele din ele, ca furajarea animalelor, chiar de nerezolvat. Sultanul a cerut şi domnului Ţarii Româneşti să se alăture oastei trimise împotriva Moldovei. Potrivit informaţiilor citate de către cronicarul polonez Jan Dlugosz, Suleyman Paşa a primit ordinul ca după ce l-ar fi înfrânt şi capturat pe domnul Moldovei să înainteze în Polonia, să ierneze în Cameniţa, iar în primăvară să treacă în Ungaria, unde urma să se unească cu “urdia” turcă, care ar fi fost condamnată de sultan. Oastea lui Suleyman Paşa număra 30 000 cavalerişti, iar restul până la 120 000 erau infanterişti.
Regruparea oastei otomane în vederea trecerii Dunării s-a făcut în luna septembrie, la Sofia. De aici s-a îndreptat spre Dunăre, pe care a trecut-o pe gheaţă, pe la Nicopole sau Vidin, dar şi prin alte puncte. După un popas de doua săptămâni făcut pe pământul Ţării Româneşti, oastea turcă a început marşul spre Moldova. S-a afimat că Ştefan s-a gândit să-i împiedice trecerea peste Dunăre, sau s-o atace în Muntenia, dar având o oaste, mult inferioară ca număr a renunţat la un asemenea plan. Potrivit obiceiului oamenilor pământului, moldovenii au distrus totul în calea oastei invadatoare, în special aşezările, rezervele alimentare şi furajele, iar animalele au fost duse în Ţara de Sus, sau la munte.
Urmând drumul obişnuit, Hadîm Suleiman Paşa a pătruns în Moldova de abia în luna decembrie . Despre Laiotă Basarab s-a afirmat că, deoarece cunoştea forţa armată a lui Ştefan şi vitejia ostaşilor săi, a refuzat să meargă în Moldova, de aceea s-a închis într-o cetate, din care nu a ieşit decât după retragerea turcilor înfrânţi.
Urmând drumul de pe Valea Siretului, oastea otomană se îndrepta spre Suceava. Kemal Paşa Zade informează că vremea “ a dat cel dintâi semnal al înfrângerii”, fiindcă din cauza ploilor ostaşii turci, pe care el îi compară cu şoimii, acum semănau “ cu nişte găini plouate”. Un alt cronicar turc , Kodja Hussein, a afirmat că la intrarea în Moldova starea oastei turceşti “era nenorocită”, şi recunoscând calităţile de general ale lui Ştefan a scris că era “meşter în lupte, avuse multe războaie”, şi devenise “vestit printre regii ghiauri prin şiretenia sa”.
Un participant la lupta de la Vaslui a relatat că Ştefan cel Mare a luat măsuri ca din aproprierea drumului pe care se deplasa oastea otomană să fie evacuaţi oamenii, caii şi celelalte animale şi bunuri, iar ce era netransportabil să fie distrus “prin foc”, chiar şi locuinţele. Din cauza deplasării întregii populaţii şi a incendierii locuinţelor, hranei, furajelor etc., ostaşii turci şi caii lor sufereau cumplit de foame şi frig. Deşi era iarnă, toţi bărbaţii valizi ai Moldovei se aflau sub arme, iar bătrânii, femeile şi copii fuseseră trimişi la adăpost, în Ţara de Sus. Grânele care n-au putut fi transportate au fost ascunse în gropi pregătite în mod special, iar fântânile şi apele stătătoare otrăvite. Greutăţile de aprovizionare şi vremea de iarnă au încetenit marşul oastei otomane, mai mult decât prevăzuse sultanul.
Contingentul oastei Ţării Româneşti alăturat celei otomane ar fi numărat 17 000 de oameni. O încălzire a vremii, urmată de un dezgheţ, a muiat drumul şi deşi, era luna decembrie, oastea comandată de Suleyman Paşa mărşăluia greu din cauza convoaielor de aprovizionare care se deplasau mult mai încet decât trupa nevoită să facă dese şi lungi popasuri sub cerul liber. Detaşamentele turceşti desprinse de grosul coloanei erau atacate şi lichidate. Calea pe care înainta oastea otomană era plină de capcane şi de oameni ascunşi, care o aşteptau cu armele pregătite. Din cauza deplasărilor încete ale coloanelor de aprovizionare, comandamentul oastei turceşti era nevoit să trimită mereu alte detaşamente în căutare de provizii, care de obicei nu se mai întorceau , fiind capturate sau măcelărite de moldoveni.
Din Vaslui, unde Ştefan cel Mare organizase o puternică poziţie defensivă, între Dealul Cetatea Chiţoc, botul de deal de la nord de gura Munteniei de Jos, gura Pârâului Valea Dumbravei, Dealul Micelina, Dealul Bîrladului , şi Dealul Brodoc, trimite scrisori principilor creştini solicitând ajutor împotriva invaziei care se pregătea. În scrisoarea din 28 noiembrie 1474, adresată Papei Sixt al IV- lea , Ştefan cel Mare a mai adăugat următoarele:” … suntem gata, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu să luptăm pentru creştinătate , cu toate puterile noastre… Rugăm pe Sfinţia voastră ca împreună cu ceilalţi regi şi principi … să orânduiască în aşa fel ca să nu luptăm singuri”.
Principalele izvoare referitoare la lupta de la Vaslui informează că oastea otomană numără circa 100 000 de oameni la care s-au adăugat 17 000 munteni, iar cea moldovenească între 32 000- 60 000 oameni, mai sigură pare cifra 40 000 dată de Jan Dlugosz. Ştefan cel Mare a indicat, în scrisoarea adresată şefilor statelor europene, că oastea turcă intrată în Moldova se ridica la 120 000 de oameni. Suleyman Paşa a ajuns la Bârlad fără prea mari dificultăţi. Până aici a avut călăuze bune, alese dintre turcii care atacaseră Moldova împreună cu Radu cel Frumos, dar de acuma intra într-o regiune necunoscută, deci primejdioasă pentru armata invadatoare, obosită şi hărţuită de ostaşii moldoveni. Poate că, după cum era şi normal, Ştefan cel Mare a încercat să-i oprească pe turci la hotarul cu Ţara Românească, dar din cauza numărului mare al oastei invadatoare a trebuit să se retragă pe locul unde se hotărâse inţial ca să-i oprească înaintarea.
Drumul de la Vaslui spre Bârlad trecea printre două dealuri, drum, care, din loc în loc, fusese blocat cu arbori tăiaţi şi supravegheat de ostaşi înarmaţi cu arme de foc. Fiecare piesă de artilerie fusese pregatită să tragă câte şapte lovituri.
Unele izvoare pretind că numărul ostaşilor transilvăneni trimişi în ajutorul lui Ştefan cel Mare s-ar fi ridicat la 26 000. Cronicarul turc Kemal Paşa Zade sustine că Ştefan concentrase destul de multă oaste, că fiecărui ostaş i-a dat arme şi astfel şi-a preschimbat oastea într-un munte de oţel. Lipsa de alimente şi furaje a obligat oastea turcă să se deplaseze tot mai greu, să aştepte la popasuri transporturile de alimente, care veneau de la sudul Dunării şi din Ţara Românească. Ostaşii turci, obosiţi, flămânzi şi mereu atacaţi de moldoveni, frământau pământul dezgheţat şi îmbibat de apa zăpezilor topite.
De la Bârlad, pe care l-au găsit pustiu, Suleyman Paşa şi-a dirijat oastea spre Vaslui. Pe atunci acest drum care era întrerupt din loc în loc de lunci băltite de apa provenită din topirea zăpezilor, drumul se strecura şerpuind printre dealurile acoperite de păduri seculare. Drumul pe care mărşăluia oastea turcă mai trecea prin apropierea confluenţei râurilor Vaslui, Bârlad şi Racova, care, prin revăsarea lor inundaseră terenul dintre dealuri, care devenise foarte nepotrivit pentru desfăşurarea unei armate numeroase ca acea comandată de Suleyman Paşa, obligând-o să înainteze încet şi în coloană strânsă.
Cu puţin înainte de 7 ianuarie 1475 avangarda oastei turceşti se apropiase de locul, pregătit de Moldoveni ca să-i oprească înaintarea şi chiar s-o oblige să facă cale întoarsă. Terenul spre care se îndrepta oastea otomana era greu de trecut şi totodată primejdios.
Numai încrederea lui Suleyman Paşa în forţa armatei sale l-a făcut să nu cerceteze terenul de înaintare şi să nu ia alte precauţii. De o parte şi de alta a drumului pe care se deplasa oastea turcă fuseseră plasate puternice detaşamente româneşti, bine înarmate, care aşteptau să plătească cum se cuvine invadatorilor pentru distrugerea unei părţi din ţară, pentru oboseala lunilor de zile umede şi friguroase trăite în tabără, a marşurilor îndelungate şi obositoare.
Din desişurile luncii prin care se strecura drumul spre Vaslui, oastea turcă era pândită de gurile amelor de foc şi de neîntrecuţii arcaşi Moldoveni.
Noaptea de 9/10 ianuarie, de la căderea serii şi până la revarsatul zorilor, a fost pentru ostaşii Moldoveni, o veghe neîntreruptă şi nerăbdătoare. Ei aşteptau în pădure, dezghetându-şi mâinile la focuri potolite de vreascuri. În aşteptarea înfruntării şi-au uscat obielele şi hainele umede şi-au schimbat cămaşile ca în aşteptarea unui mare eveniment din viaţa lor, având lângă ei rezemate de arbori, armele cu care aveau să facă faţă păgânilor, care le cotropiseră ţara.
Lângă Vaslui, în apropierea confluenţei râurilor Racovăţ şi Bârlad, la intrarea drumului în pădure, au fost plasaţi cei cinci mii de secui, instruiţi să facă faţă avangărzii oastei turceşti. Aceştia fuseseră avertizaţi că duşmanul se afla la ultimul popas, înainte de locul unde se aflau ei. O negură deasă se lăsase pe văile şi pădurile din jurul Vasluiului, favorizând împreună cu terenul, planul lui Ştefan cel Mare, care, prin cercetaşii săi , ştia cu precizie distanţa la care se aflau duşmanii ce înaintau cu greu pe drumul îmbibat cu apă. Un izvor străin a consemnat că ceaţa era atât de densă încât nici Ştefan şi ostaşii săi n-au văzut puterea cea mare a turcilor, căci dacă o vedeau ar fi fugit cu toţii. Cea mai mare parte a cavaleriştilor turci, dacă nu toţi descalecaţi, îşi duceau caii de funie, fiindcă alunecau.
Kemal Paşa Zade fusese informat că de ambele părţi ale drumului de înaintare a oastei turceşti se aflau păduri, din care cauză oastea Moldovei nu putea fi atacată nici din faţă, nici din spate, nici de pe flancuri, adică din nici o parte.
Cei 5 000 de secui s-au opus hotărât înaintării avangărzii otomane, care număra 7 000 de oameni. Neputând opri avangarda duşmană sustinuţi şi de alte detaşamente trimise grabnic de Suleyman Paşa, secuii au început să se retragă spre locul unde Ştefan cel Mare hotărâse să oprească înaintarea turcilor. Pentru că din cauza ceţii nu-şi puteau vedea duşmanii , ostaşii moldoveni şi-au îndreptat tirul armelor spre zgomotul facut de marşul turcilor. De la prima ciocnire oastea invadatoare n-a putut face faţă tirului armelor de foc şi al valurilor de săgeţi ale ostaşilor moldoveni. Şiruri întregi de ostaşi turci , străpunşi de săgeţi sau zdrobiţi de proiectilele tunurilor, se prăbuşeau în mocirla drumului mărind dezordinea din rândurile lor. Turcii, atacaţi, potrivit obiceiului lor, au slobozit strigătul de razboi, care semăna cu un urlet de fiară flămândă, amplificat şi trimis de ecou peste văi şi dealuri. Acest “strigăt” repetat de zeci de mii de glasuri , a făcut să se cutremure sufletul multor Moldoveni, care numai din basme auziseră de oşti atât de numeroase, dar cu toţii erau hotărâţi să nu-i lase pe duşmani să treacă mai departe.
Când turcii au slobozit strigătul de război, de care s-au cutremurat văile şi au început să freamăte codrii, s-ar părea că, chiar Ştefan şi-a pierdut stăpânirea de sine. Atunci unul din sfetnicii mai în vârstă aflaţi lângă el i-ar fi spus :” Doamne! Nu te tulbura căci astăzi îţi vom sta vitejeşte alături şi Dumnezeu ne va ajuta!”.
Unităţile turceşti de infanterie, cavalerie şi artilerie se înghesuiau unele în altele, se amestecau încercând zadarnic să se desfăşoare ca să-i învăluie pe moldoveni, care-i înfruntau cu atâta curaj. Sultanul nu era de faţă ca să poată impune ordinea şi să hotărască un plan de luptă, iar Suleyman Paşa s-ar părea că-şi pierdu-se capul şi în loc să încerce restabilirea ordinei în rândurile oamenilor săi atacaţi din toate părţile, a făcut eforturi disperate ca să se smulgă din învălmăşeala oastei sale. În acest timp, Ştefan cel Mare, calm, hotărît, dădea ordine clare, care îi erau aduse imediat la îndeplinire.
Despre felul cum Ştefan a condus atacul oastei sale avem o ştire străină, demnă de toată încrederea. Potrivit acesteia, domnul, cu oamenii cei mai credincioşi „ a stat la o parte” ca să poată observa desfăşurarea luptei şi ca fiecare din detaşamentele armatei sale să-şi îndeplinească misiunea încredinaţată şi să nu se retragă, „căci de ar fi început el mai întîi lupta. Dacă era înfrânt , atunci toată ţara îi era pierdută ... Astfel ostaşii săi au mers la lupă sub ochii lui... Mai întâi au descărcat tunurile în turcii , care erau la strâmtoare şi nu puteau să fugă, apoi el însuşi a atacat cu ostaşii săi în aşa chip ..încăt i-a silit să se întoarcă şi să fugă”
La început, ostaşii moldoveni s-au apărat ,dar apoi la porunca şi sub ochii domnului au început să atace viguros. Mulţimea înglodată a turcilor , incapabilă să se orienteze, neştiind încotro şi pe cine să atace, depunea eforturi să înainteze, neînţelegând de ce avangarda se oprise. Din luncă, pe unul din flancuri, buciumaşii moldoveni sunau atacul, ceea ce a făcut ca oastea duşmană , după auz , deoarece ceaţa nu le permitea să-i vadă pe moldoveni, si-au schimbat brusc direcţia de atac. În furia ei a doborât cu săbiile lunca în care se învârtea, apropiindu-se cu greu de locul de unde sunau buciumaşii. Aici turcii au dat doar peste un mic număr de ostaşi moldoveni, care s-au urcat în grabă pe munchea dealului. Încercând o repliere pe vale , ostaşii turci au mărit înghesuiala şi confuzia în rândurile celor care erau aici. Încercând să străpungă linia ţinută de oastea Moldovei, care le bara drumul spre Vaslui şi de aici spre inima ţării, au întâlnit rezistenţa hotărâtă a ţăranilor moldoveni, care deşi se aflau în luna ianuarie , cu mânecile suflecate băteau cu nădejde în oastea învălmăşită a lui Suleyman Paşa, ca în mijlocul verii, când îşi îmblăteau snopii de grâu grăbiţi de apropierea unei furtuni neaşteptate, astfel şi cei din Lunca Vasluiului , în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475 loveau cu nădejde. Din trupuri le ieşeau aburi şi de pe feţe le curgeau şiroaie de sudoare, stropii ei umezeau şi mai mult pământul pe care-l apărau. Cum scria Nicolae Iorga „Ţăranii moldoveni ştiau ce-i aşteaptă pe dânşii şi pe toţi ai lor, din neam în neam , dacă se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de piepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele şi ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor , coasele începură să taie holda cruntă a picioarelor cailor turceşti. Cu cât ţinea mai mult frământarea , cu atât amestecul se făcea mai straşnic în desişul zăpăcit al duşmanilor”. Rânduri după rânduri, turcii doborâţi sau grav răniţi muşcau cu gurile însângerate pământul Moldovei, apărat cu atâta dârzenie şi vigoare. În felul acesta hoarda trimisă de Mehmed al II – lea în Moldova, oprită , rănită şi clătinată în elanul ei, a început să dea înapoi , după care s-a împrăştiat şi a început să fugă.
După informaţiile cronicarului turc Kemal Paşa Zade, ostaşii moldoveni, folosind arme de foc, nu le-au permis turcilor să se apropie pentru a se angaja în lupta corp la corp. Totuşi o unitate turcă a putut da un atac mai puternic asupra oastei moldovene ,dar cum s-a exprimat acelaşi cronicar „oastea ghiaurilor , răi din fire, care era ca un vânt puternic aducător de nenorociri, i-a respins”.
Văzând acest moment al luptei , în care turcii atacând viguros au început să-şi revină din şocul avut şi temîndu-se ca ostaşii săi mult mai puţini să fie respinşi, Ştefan cel Mare a intervenit personal în luptă cu rezervele. Atacând hotărât a putut înainta până în mijlocul oastei turceşti, producând derută şi panică în rândurile ei. O parte din ofiţerii turci strânşi în jurul lui Suleyman Paşa au propus o retragere generală, după care să reia lupta de pe o altă poziţie. Intervenind personal în luptă, Ştefan el Mare nu permite oastei otomane să se regrupeze, aceasta s-a împrăştiat , ceea ce i-a dus pe turci la o înfrângere dezastruoasă. Eforturile lui Suleyman Paşa de a reface frontul şi de a-şi întoarce oastea în atac , n-au avut succes. Nu sunt informaţii că trupele Ţării Româneşti au participat la lupta de la Vaslui. Fiind probabil în urma coloanei oastei otomane au avut posibilitatea de a se retrage fără a fi angajate în luptă.

BIBLIOGRAFIE:

1. ***, „Cronicari moldoveni. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Antologie”, introducere, comentariu, dosare critice, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, 304 p.
2. Panaitescu, P.P., „Ştefan cel Mare în lumina cronicarilor contemporani din ţările vecine”, în SCŞI, IX, 1960, nr. 2, p. 199 – 226.
3. Bogdan, Ioan, „Cronicile slavo – române din sec. XV _ XVI”, ediţie revăzută de 5. Panaitescu, P.P., Bucureşti, Editura Academiei, 1959, XIV +332 p.
Pupa russa – de la excitaţia rostirii la voluptatea cuvântului

de Daniela Ceredeev

„Cred în experienţa de viaţă, în limbaj şi în puterea imaginativă a celui ce scrie” (Gheorghe Crăciun)

Romanul lui Gheorghe Crăciun este o invitaţie la reconsiderarea cuvântului, la revalorizarea sa din perspectiva încărcăturii semantico-afective. E o poveste a cuvântului ce comunică despre realităţi şi identităţi ce se comunică prin ele însele. Se înşiruie nestăvilit în discursul său, cu o savoare a rostirii ce antrenează resorturile cele mai adânci ale fiinţei, cuvinte – idee, cuvinte – realităţi, cuvinte – identităţi, cuvinte – manifest, cuvinte – protest, cuvinte – joc, cuvinte – mister, cuvinte – himeră, cuvinte – obsesie.
Disponibilitatea majoră a autorului de a explora şi exploata resursele limbii române este proiectată şi asupra personajului său, pentru care fiecare cuvânt „era mai mult decât un lucru sau o fiinţă” şi care descoperă necontenit „că între cuvinte şi lucruri există o distanţă pe care nimic n-o poate vindeca”. Leontina Guran „simţea imediat dacă cuvintele semănau sau nu cu ceea ce ele arătau” şi acest conflict perpetuu între formă şi conţinut avea să-i răvăşească întreaga existenţă, s-o facă să-şi trăiască viaţa „dintr-o dată” asemeni jocului preferat în copilărie când „trebuia să spui în mare viteză, fără să tragi aer în piept, cuvinte care aveau aceeaşi muzică […]. IZVOR, striga un copil şi tu trebuia să spargi digul acestui cuvânt şi să laşi apa lui să curgă repede la vale: IZVOR ZĂPOR ZĂPOD PRIDVOR VIZOR AZOR RĂZOR HRISOV RIZOM şi aşa mai departe”.
Numele ei, însuşi, e un cuvânt rupt în două „ca noaptea şi ziua, ca lumina şi umbra […] două suflete şi două respiraţii şi două porniri: Leon şi Tina” ca o lentilă de contact între eu şi non-eu; „Leon – nume de copil răsfăţat în transparenţa transcendentă a sunetului E unde zac înzecite golul abstract şi nobleţea, spiritul şi răceala” şi „Tina – numele ei ca tina străzilor tinere din cartierele proletare”, bocet şi cântec, păcat şi virtute, moarte şi înviere, Tina Thanatos.
Formula pentru care optează autorul este menită a nedumeri: Pupa russa – un echivalent romanic pentru o „păpuşă rusească”. Escaladând această şaradă lingvistică, interesant este simbolismul foarte bogat şi foarte ambiguu al „păpuşii”, înţeleasă ca realitate distinctă şi manevrabilă.
Conştiinţa personajului, asemeni unei construcţii plastice, este supusă de timpuriu unui drastic proces de formatare: „trebuie să-ţi iubeşti ţara trebuie să faci totul adică să-ţi iubeşti casa grădina mistria lopata sondele spicele munţii apele şi barajele abatajele şi furnalele secera şi ciocanul brazii şi holdele. Tu trebuie s-o iubeşti pe bunica pentru că şi bunica e ţara ta. Trebuie să iubeşti cartea şi caietul şi cravata roşie de pionier care şi ele sunt ţara ta. Iar plutonierul Ioviţă care îţi dă la palme cu bastonul e şi el ţara ta şi tovarăşa învăţătoare care te pune la colţ pentru că n-ai fost cuminte e şi ea ţara ta” (p. 152).
Înlănţuirea torenţială a cuvintelor devine manifest împotriva tiraniei convenţionalului social şi estetic promovat în aceeaşi măsură de conceptele socialismului ideal, cât şi de atrocităţile reale ale unui sistem totalitar. Menirea catarctică a cuvântului este aici evidentă. Rostirea sacadată a vorbelor, înlănţuirea lor eliberată de orice constrângere ortoepică, ortografierea specială a unor cuvinte, reluarea obsesivă a ideilor şi a numelor, devin tot atâtea forme de protest la adresa rigorismului ilogic, a despotismului ideatic şi a opresiunii psihologice. Precepte iraţionale, fără conţinut, incapabile să se susţină în realitatea imediată. Omniprezenţa lui TREBUIE evocă un spaţiu şi un timp al „dogmelor” ce pângăreau mintea şi sufletul: „Cuvântul TREBUIE face parte din cuvântul război, face parte din cuvântul soldat, face parte din cuvântul copil. Cuvântul TREBUIE este un bici de foc pedepsitor care pluteşte deasupra capetelor tuturor” (p. 153).
Articularea repetată a acestui cuvânt accentuează neputinţa şi revolta şi frustrarea şi nedreptatea şi neîmpăcarea şi intoleranţa faţă de tot ceea ce era non-conform ideologiei atât de radical impuse. Un TREBUIE stăpân peste individ şi peste ţară, peste idee şi peste cuvânt, peste raţiune şi peste suflet, biciuind conştiinţa şi secunda şi viaţa. Bariera dintre gândire şi corporalitate dispare, eul putând fi recuperat cu precădere din senzaţii, din relaţia acestora cu limbajul. Întregul discurs e o reconfirmare a unui crez existenţial: „ adun la întâmplare propoziţii, gânduri, fapte, cu speranţa că ele se pot alcătui, pentru un ochi din afară, într-o reţea de date semnificative care spun ceva despre mine. Şi nici n-aş vrea ca ele să spună altceva decât că eu sunt o fiinţă normală” (Trupul ştie mai mult, p. 167).
Ceea ce Gheorghe Crăciun încearcă este să ne facă să percepem lumea textului său cu toate simţurile deodată, să percepem şi cuvintele ca şi lucrurile, să le auzim, să le vedem, să le gustăm, să le mirosim, să le pipăim într-o sinestezie firească. Aşa cum nici simţurile noastre nu reacţionează separat, nici existenţa noastră nu poate fi concepută independent de cuvinte. Este o formulă personală de discurs narativ în care se intersectează limbaje diverse, ce trădează o preocupare constantă faţă de dialogul dintre literatură, fotografie şi grafică, o disponibilitate picturală de raportare a scriitorului la realitatea lumii, o explorare temerară a lumii printr-o „limbă torenţială de miere, limbă de oameni cu patru urchi muzicale şi privire colmatată de sfinx” (p. 299). Accentul cade pe cum este lumea şi prea puţin pe ce este ea; trăirile individului glisează între angoasa izolării şi furia tăcerii asumate ca formă majoră de protest: „tu nu puteai să te gândeşti la Dumnezeu şi pentru că El nu putea face parte din gândirea ta era dincolo de tine şi peste tine şi departe de tine într-un loc care era numai al Lui şi nu deasupra norilor cum îţi spunea bunica Anuţa săraca însă toţi oamenii vorbeau despre El cu frică îi spuneau rugăciuni şi li se părea mai uşor să trăiască aşa bunica ta se ruga în fiecare seară se închidea într-o tăcere ca o cămară de oţel se închidea în tăcerea aceea ca o armură şi se ruga îi era frică şi credea în frica ei se ruga şi credea că cele o mie de milioane de urechi ale lui Dumnezeu o vor auzi” (p. 42).
Într-o lume în care cuvintele de ordine erau tovarăşi, muncitorime, fruntaşi, producţie, planuri cincinale, magistrale industriale, programe de dezvoltare, şantiere, viitor de aur şi vom trăi mai bine, tăcerea devenea unica şansă de expiere a pietrişului de vorbe, a ruginei propoziţiilor, a zgurii de sens. Oamenii şi lucrurile par clişee de film ce se succed într-un ritm delirant şi în faţa cărora nu poţi închide ochii, de care nu se poate fugi pentru că lumea întreagă e un imens ecran. De aici şi furia personajului, exponent al unei societăţi condamnate să-şi pângărească sufletul şi trupul şi mintea în marasmul declamaţiilor, al vorbelor prea mari golite de sens şi al coloranţilor sintetici de partid şi de stat. „O enervau răsfăţul lăcuit al cuvintelor, strălucirea polizată a formulelor, balamalele sintactice ale ordinii verbale imanente. O etalare frigidă de propoziţii corecte, precise, definitive ca nişte directive istorice, inestimabile. […] Înţelesese de la bun început. Lumea de care trebuia să se ocupe nu exista în realitate” (p. 193). Demascarea acestei lumi putea fi făcută numai prin sfidarea rigorilor, a programărilor excesive şi a prizonieratului într-o existenţă guvernată de fals şi falsificatori.
Abia când cuvintele par a fi lipsite de sens, mesajul îşi recapătă adevărata încărcătură: „Noi trebuie să muncim. Trebuie să tresărim. Trebuie să trambulină trimbulindă. Trebuie să trepidăm să transpirăm să elev silitor viitor fericit realizări sacrificii” (p. 199). Revolta şi depersonalizarea personajului transpar din arhitectura structurilor pleonastice ca o încercare de negare a tuturor negărilor pentru a găsi calea de afirmare a individului, de recunoaştere a identităţii sale şi de valorizare a fiinţei: „Aşa se ocupa ea de îndrumarea drumului şi de coordonarea coordonării. Mărea prin munca ei măreţia măreţelor urmărea elevarea elevilor elevaţi edificarea unor noi edificii edificatoare progresia progresului progresist. Le prezenta principii principiale cauze cauzale programe programatice planuri planificate probleme problematice” (p. 200).
Puţinele momente de evadare din acest labirint blestemat dau prilejul rememorării nostalgice a jocurilor de cuvinte din copilărie care păreau a-i pune la adăpost fragilitatea sufletească şi-i prilejuiau o tainică înfiorare a minţii, devenită instantaneu stăpână peste mistere naiv nepătrunse. Jocul face parte din viaţă, e o formă specială de viaţă trăită la intensităţi diferite în momente diferite, de oameni atât de diferiţi şi totuşi atât de semeni. Şi acest joc converteşte toate trăirile în cuvinte şi suferinţele în silabe distorsionate şi emoţiile în sunete, răsturnând nu numai scrisul pe dos, ci şi întreaga ordine uneori prea-pretins etică şi socială: „Nu-ţi era greu să foloseşti limba asta, ai fi fost în stare să vorbeşti toată viaţa numai în cuvinte răsturnate. Nu erai încă la şcoală, dar tu ştiai deja să desenezi, căznindu-te la fiecare literă, propoziţia următoare: .” (p. 74)
Farmecul acestor de-toţi-ştiute jocuri ale copilăriei anticipa satisfacţiile extatice pe care lumea cuvântului le poate oferi minţii şi sufletului fonofag şi mângâia cu o amăgire balsamică rănile sufletului ciuntit de lipsa de afecţiune: „Pentru că părinţii ei n-au iubit-o […] Şi ea plimba mai departe propoziţia prin cotloanele creierului aşa cum plimbi uneori prin gură o bomboană care se topeşte încet şi care-ţi loveşte din când în când dinţii cu zgomot” (p. 169).
Textul este o provocare la asumarea unui act de mare îndrăzneală intelectuală, aceea de a surmonta limitele pretinselor canoane estetice, de a pătrunde în hăţişurile cuvintelor, de a gusta din voluptatea lor, de a privi înăuntru, de a găsi ceva dedesubt, de a atinge dedesubtul şi înlăuntrul lucrurilor, de a nu accepta „ceea ce e închis îngropat tăinuit întunecat acoperit ascuns ferecat încuiat pecetluit pitit strâns grămadă”.
Viaţa lui Soren Kierkegaard

de Ciobîcă Otilia

Soren Aabye Kierkegaard s-a născut la Copenhaga, în Danemarca, la 5 mai 1813 fiind al şaptelea copil al unor negustori bogati.
Tatăl său, Michael Pedersen Kierkegaard (1756-1838), era negustor de tricotaje şi fusese eliberat din şerbie în tinereţe. La eforturile sale de a face avere, s-a adăugat şi o moştenire lăsată de un unchi, astfel că reuşise să adune o avere destul de considerabila. Mama sa, Anne Sorensdatter Lund (1768-1834), nu a avut o mare influenţă asupra lui Kirkegaard , poate şi pentru faptul că fiind slujnică şi analfabetă, s-a căsătorit cu Michael abia după decesul primei soţii a acestuia. Tatăl său a avut o influenţă majoră în creşterea copiilor. Autodidact şi priceput în afaceri, acesta era membru al Bisericii luterane, având o credinţă foarte puternică în datorie şi disciplină. Era marcat de ideea că toţi copiii săi trebuie să moară înaintea lui, ca o pedeapsă divină pentru că, pe la unsprezece ani, pe când păştea oile în Yutlanda, într-un moment de disperare îl blestemase pe Dumnezeu. Sentimentul acestei culpe l-a transmis copiilor, lui Soren şi fratelui său mai mare, Peter Christian, devenit ulterior profesor de teologie. El şi-a crescut copiii într-o intensă atmosferă religioasă. Această atmosferă de ascultare absolută nu a fost însă ceea ce l-a marcat neapărat pe Kierkegaard în copilarie. Ceea ce l-a marcat profund a fost atmosfera de angoasă şi vinovăţie ce domnea în casă din cauza tatălui său care credea că familia sa se afla sub un blestem misterios şi trăia în aşteptarea unei pedepse divine. Datorită atmosferei deprimante ce domnea în casa familiei Kierkegaard, Soren a ajuns să creadă că va muri la o vârstă nu prea înaintată, iar această convingere nu s-a dovedit fără temei pentru că până în 1834 mama sa şi cinci fraţi erau deja morţi. Kierkegaard şi-a trăit copilaria într-o atmosferă pe care el o considera nesănătoasă deoarece tatăl său i-a umplut sufletul cu amărăciune şi cu propria lui melancolie înspăimântătoare. Cu toate acestea el i-a păstrat tatălui său o amintire vie, fiind impresionat de inteligenţa şi puterea lui de convingere. ,,Kierkegaard a rămas întotdeauna legat de memoria sa printr-o afinitate emoţională extrem de profundă, rezultat al unui ciudat amestec de dragoste şi teamă.”
Viaţa sa în casa părintească s-a desfăşurat într-o atmosferă severă şi apăsătoare şi nici anii petrecuţi de Kierkegaard la o şcoală particulară nu au reuşit să-l scoată din această atmosferă deoarece fiind slăbuţ şi neîndemânatic era o ţintă frecventă pentru bătăuşi. Părerea lui despre sine nu era prea bună, considerându-se neatrăgător şi nepriceput. Cu toate acestea el şi-a dat seama că inteligenţa sa superioară putea fi folosită ca o armă la ameninţările celor din jur.
În 1830, când avea şaptesprezece ani, se înscrie la Universitatea din Copenhaga. În primul an a frecventat cursuri pregătitoare în diverse domenii: greacă, latină, matematică, istorie, fizică şi filozofie. A început apoi studiile pentru a obţine o licenţă în teologie. Cu cât se apropia însă de licenţă, cu atât începeau să nu-l mai intereseze cursurile. Şi-a schimbat stilul de viaţă adoptând în mod deliberat un stil care sfida conceptele de austeritate cu care fusese obişnuit în familie. Cheltuia banii pe haine şi băutură şi făcea datorii peste tot deoarece ştia că tatăl său le va plăti. Era un bărbat îmbrăcat modern care îşi făcea apariţia în toate restaurantele şi cafenelele la modă şi mergea frecvent la operă şi teatru. Avea prieteni în cercuri diverse, chiar şi în cele rău famate, de la poliţie până la familiile burgheze şi cercurile de literaţi, cum ar fi cel din jurul lui Heiberg. Prelegerilor teologice, el le prefera pe cele filosofice, în special pe cele ţinute de F.C. Sibbern şi Poul Moller, ambii poeţi şi gânditori existenţiali. Cu toate că studenţia sa a fost plină de distracţii, ceea ce a scris el în jurnalul său ne arată că era dezamagit de modul său de existenţă şi de imposibilitatea de a găsi sensul vieţii sale. ,,Kierkegaard a afirmat odată despre sine că era un Ianus cu două feţe- cu o faţă râd, iar cu cealaltă plâng’’ . Jurnalele sale, începute în 1834, arată sciziunea interioară dintre veselia afişată ca o mască şi melancolia cea mai adâncă, tentată de sinucidere. A abandonat studiile de teologie în favoarea filozofiei, aceasta perioadă fiind una în care a citit foarte mult în ciuda distracţiilor care îi ocupau timpul.
Se pare că în primăvara lui 1836 Kiekegaard a avut o tentativă de sinucidere. Însă în luna iunie, în acelaşi an, el a suferit un fel de convertire morală şi a încercat să trăiască în conformitate cu un nou set de standarde morale, chiar dacă nu a reuşit întotdeauna.
În 1838, află de la tatăl său despre blasfemia comisă de el în tinereţe. În acest moment, Soren nu numai că înţelege brusc melancolia părintească ce i-a pecetluit copilăria, dar găseşte un sens şi pentru toate morţile tragice din familia sa. Moartea tatălui său, în acelaşi an, a avut un impact puternic asupra lui. Din cauza faptului că din şapte copii au supravieţuit doar doi, Kierkegaard era convins că tatăl său avea să le supravieţuiască atât lui cât şi fratelui său. Faptul că el a murit înaintea lor, a fost văzut de el ca un sacrificiu pe care l-a făcut tatăl lui pentru ca el să se poată transforma în ceva mai bun.
Chiar dacă moştenise o avere destul de mare, el se hotărăşte să-şi ia licenţa în teologie, pe care o abandonase în favoarea lecturilor de literatură si filosofie. La doi ani de la moartea tatălui său, concepţia sa despre viată părea sa fi suferit o schimbare. Publicase prima sa carte, Din lucrările cuiva care încă trăieşte, o lucrare despre Hans Christian Andersen. În iulie 1840, după o perioadă de studenţie prelungită, obţine licenţa în Teologie cu titlul cum laude.
În toamna aceluiaşi an anunţă şi logodna sa cu fiica lui Terkel Olsen, un funcţionar de rang înalt, bine plasat şi cu relaţii în lumea bună. În acelaşi timp se înscrie la un seminar pastoral şi începe lucrul la teza de masterat. Logodna cu Regine Olsen a fost îndelung discutată şi constituie un element faimos în biografia lui Kierkegaard, mai ales că după 13 luni, în 1841, va rupe această logodnă convins fiind că nu va putea face faţă unui mariaj convenţional şi unei vieţi burgheze. Regine nu a rămas indiferentă faţă de gestul lui Soren, astfel că a încercat să-l facă să-şi schimbe atitudinea, însă decizia acestuia a rămas de nestrămutat. A doua tentativă de rupere a logodnei este acceptată în cele din urmă de Regine. Gestul său a suscitat ample discuţii în rândul exegeţilor, fără să se ajungă nici până astăzi la o explicaţie completă şi certă, în pofida aluziilor răspândite în jurnale şi în scrierile publicate. Povestea logodnei lor poate fi reconstituită din corespondenţa purtată de cei doi în perioada septembrie 1849-octombrie 1841. S-au păstrat treizeci şi unu de scrisori ale lui Kierkegaard, în schimb scrisorile lui Regine, care i-au fost înapoiate acesteia după moartea lui Kierkegaard, au fost arse.
După ruperea definitivă a logodnei, Kierkegaard a început să ducă o viaţă retrasă dedicându-se în totalitate scrisului. Şi-a terminat teza de masterat, Despre conceptul de ironie cu referire specială la Socrate. În această teză Kierkegaard critica deja anumite aspecte ale filosofiei hegeliene care era foarte apreciată la acea dată. În acelaşi an, 1841, Kierkegaard pleacă de la Copenhaga la Berlin cu intenţia de a audia un ciclu de conferinţe ţinute de Schelling. Iniţial entuziasmat, sfârşeşte prin a fi dezamăgit de ele. Îi scrie fratelui său că este prea bătrân pentru a asculta prelegeri, iar Schelling este prea bătrân pentru a le ţine. La începutul lui 1843 publică lucrarea Sau/Sau, prima dintr-o serie de lucrări pe teme filosofice, literare şi psihologice pe care le va publica una după alta în următorii ani. Tot în 1843 au apărut cărţile Repetiţie şi Teamă şi cutremurare. În 1844 apar Fragmente filozofice şi Conceptul de angoasă. Etape pe drumul vieţii apare în 1845 iar Post-scriptum final neştiinţific, în 1846.
După cinci ani în care publicase o mulţime de lucrări, Kierkegaard era epuizat şi se hotărăşte să abandoneze totul şi să se stabilească la ţară. În acelaşi an însă, apare o analiză critică a cărţii sale Etape pe drumul vieţii, scrisă de P.L.Moller pe un ton necruţător la adresa lui Kierkegaard. Acesta va răspunde la rândul său printr-un articol ce va lansa şi o provocare la adresa săptămânalului Corsarul care era foarte influent în acea vreme. Editorul Corsarului îl va umili public provocându-i o suferinţă profundă. Ca urmare, toate cunoştinţele sale îl părăsesc iar el se vede singur, izolat, ceea ce îi provoacă un sentiment de dezamăgire profund. Este revoltat şi zguduit. Devenit ţintă a batjocurii generale, inclusiv a copiilor, ocolit de cunoscuţi şi devenit personaj al unei comedii puse în scenă de studenţi, Kierkegaard se apără considerându-se de acum înainte, un geniu într-un orăşel. Singurătatea sa tot mai pronunţată şi dispreţul faţă de gloată se vor reflecta în accesele de critică socială din lucrările sale, în care individul este opus mulţimii. A trecut însă peste aceste evenimente fiind convins că societatea are nevoie de el pentru a vorbi în numele adevărului.
Începe să ducă o existenţă monotonă profitând din plin de moştenirea substanţială de care avusese parte. Convins că vremurile au nevoie nu de un geniu ci de un martir, el îşi propune să-i trezească pe oameni la realitatea existenţei lor. Îi sunt publicate lucrările: O recenzie literară (1846), Discursuri edificatoare în tonalităţi diverse, Operele dragostei (1847) şi Discursuri creştine (1848). Aceste lucrări pregătesc terenul pentru lucrările Boala aducătoare de moarte (1849) şi Şcoala creştinismului(1850), lucrări ce prevestesc pasul ce a dus la sfârşitul carierei lui Kierkegaard.
În 1854 el scrie un articol în care îl ridiculizează pe Hans Martensen, un teolog respectat. El atacă în acelaşi timp Biserica invitându-i pe toţi să renunţe la venerarea oficială pentru că practicile bisericeşti îşi bat joc de Dumnezeu. În Cartea despre Adler el discută cazul preotului Adolph Peter Adler care avusese o revelaţie şi scrisese mai multe cărţi în care pleda pentru un creştinism liber, nesistematic şi pentru o religie pietistă a sentimentului. Fusese înlăturat pentru a nu periclita prestigiul bisericii. Kirkegaard a văzut reflectată în cazul Adler propria situaţie, iar cartea despre el abordează problema revelaţiei. Atacul său la adresa bisericii a stârnit reacţii de panică şi de furie însoţite de plângeri oficiale în care se cerea oprirea acestei defăimări.
În martie 1855 o întâlneşte pentru ultima oară pe Regine, cu puţin timp înainte de plecarea ei definitivă în Indiile de Vest, unde soţul ei fusese numit guvernator şi unde ea va muri abia în 1904, la vârsta de 82 de ani. Kierkegaard n-a încetat niciodată s-o iubească pe Regine, suferind cumplit când ea a plecat cu soţul ei.
Kierkegaard nu a reuşit să-şi ducă pană la capăt atacul început asupra bisericii deoarece în octombrie 1855 a murit la spitalul Fredericks Hospital din Copenhaga, după ce, cu câteva zile mai devreme se prăbuşise în stradă din cauza unui atac de apoplexie. A avut parte de un serviciu funerar la Catedrala din Copenhaga la care fratele său l-a elogiat lăudându-l pentru opera sa şi scuzându-l faţă de ceilalţi pentru rătăcirea sa de la finalul vieţii. Nepotul său l-a întrerupt însă pe preot pentru a protesta împotriva preluării de către Biserica daneză a unui om care o condamnase cu atâta ardoare toata viaţa.
Kierkegaard şi-a dedicat opera celor doi oameni la care ţinuse cel mai mult şi care lăsaseră urme adânci în viaţa lui, tatăl său şi Regine Olsen, cărora le datora indirect, faptul că a început să scrie.


Bibliografie:
Ana-Stanca Tabaraşi, Introducere la Soren Kierkegaard, Sau/Sau, un fragment de viaţă editat de Victor Eremita, traducere Ana-Stanca Tabaraşi, Bucureşti, editura Humanitas, 2008
Patrick Gardiner, Kierkegaard, traducere Laurenţiu Ştefan-Scalat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997
Frederick Copleston, Istoria filosofiei VII. Filosofia germană din secolele XVIII şi XIX, traducere Laurenţiu Staicu şi Alexandru Marcoci, Bucureşti, Editura All, 2008
ETICA RESPONSABILITĂŢII ÎN AFACERI

Prof. MARIANA OŞLOBANU, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava

"Dicţionarul explicativ al limbii române", defineşte etica ca fiind: "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite clase sau societăţi"
Geneza si consacrarea economiei de piaţă, constituie un proces complex ce presupune mecanisme si instituţii purtatoare de valori, norme si principii adecvate competiţiei. Afirmarea pieţii ca mecanism al valorizării sociale este în esenţă condiţionată de fenomene specific economice cu un mare grad de obiectivitate. Funcţionarea optimă a regulilor pieţii este, la rândul sau, determinată de calitatea mediului sociologic, de cultura si valorile morale propuse si exprimate. Cultura si ethosul unei comunităţi sunt vector si surse din care se aprovizionează comportamentul. Ele definesc, în zona de maximă obiectivitate a economicului, limitele si permisibilităţile, acceptabilul şi inacceptabilul, dezirabilul şi indezirabilul. De aceea calitatea si funcţionalitatea normelor si valorilor care reglează mediile comunitare sunt suporturile producerii si reproducerii unui anumit model de conduită şi comportament în afaceri. Fireste, într-o societate sunt create structuri si instituţii, norme si reguli, în special de natură juridică, solicitate să promoveze acele valori existenţiale care sunt compatibile cu asteptările oamenilor. Economia de piaţă este însă o concurenţă deschisă. Finalitatea competiţiei este profitul .
Într-o celebra lucrare intitulată " ETICA PROTESTANTĂ ŞI SPIRITUL CAPITALISMULUI", sociologul german MAX WEBER, în secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizând faptul ca este diferită compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalităţii diferite dar si a mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activităţi umane sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic şi indiscutabil contrare". Pe acestea el le numeşte "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilităţii" (business-ul). etica convingerii indică o atitudine autentic morală, în sensul unei morale pure, abstracte, pe baza căreia cel ce acţioneaza se supune strict convingerilor sale, fără a se gândi la consecinţele acţiunii. Etica responsabilităţii este specifică omului de afaceri dator să prevadă nu doar consecinţele imediate intenţionate, ci şi pe cele neintenţionate . Deşi uneori concepţia lui Weber a fost interpretată ca afirmare a disjuncţiei dintre afaceri si morală, în fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "căci - spunea autorul - etica responsabilităţii şi cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completează", doar împreună alcătuind omul adevarat, acel om care poate avea vocaţia omului de afaceri, a întreprinzătorului sau antreprenorului autentic ."Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogaţii pentru omul de afaceri: să-si asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii sale economice sau să rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă ? Această dilemă - responsabilitate/moralitate în sine , angajează mutarea accentului discursului asupra codului de conduită a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilităţii . Pentru că în afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea faţă de aproape, filantropia etc.) pot duce la prabuşire, la faliment, cu toate consecinţele a-morale ce derivă dintr-o catastrofă organizaţională .Filosofia afacerii trebuie să compatibilizeze morala cu finalitatea specifică. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuză mijloacele" este specifică afacerilor, în masura în care nu depăşeste limitele unui model normativ propus de societate. În realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci când acestea sunt raţionale şi stimulative este suficientă pentru a defini responsabilitatea în coordonatele eticii în afacerii .Depăsirea limitelor fixate de normele economice şi juridice ,conflictualizează comportamentul si pune în discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrângeri sociologice cum ar fi: excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumpărare, voluntarismul, coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilităţii. David Murray, în lucrarea sa "Cele 7 valori esenţiale. IMM-urile şi beneficiarii lor" identifică 7 valori esenţiale pe care o companie ar trebui să le aibă în vedere, prin managerii şi angajaţii săi, pentru o desfăşurare cât mai etică a activităţii sale, şi anume: "consideraţie faţă de semenii noştri, veghere în păstrarea standardelor etice, creativitate în economisirea resurselor şi în protecţia mediului-, servirea clienţilor âat mai bine, corectitudine faţă de furnizori, beneficiari, personalul angajat, asociaţi, comunitate--, transparenţa  eliminarea minciunii în comunicarea cu partenerii, clienţii, furnizorii, personalul angajat, organele statului şi interdependenţa faţă de comunitatea în care trăim şi ne desfăşurăm activitatea"; cât şi 12 provocări morale în viaţa de afaceri: "aprecierea demnităţii muncii, bunele relaţii în afaceri, deservirea impecabilă a clienţilor, moralitate în achiziţionare, moralitate în desfăşurarea competiţiei, tratarea personalului cu demnitate şi respect, remunerarea corectă a personalului, respectarea legilor, protejarea mediului înconjurător, încheierea de afaceri fără mituire, menţinerea onestităţii în afaceri, supravieţuire în caz de schimbări majore" .
Chiar daca un muncitor este cinstit sau este onest şi are o înaltă moralitate, exemplu dat de şefii săi şi de top-managerii ii pot determina să treacă cu vederea practicile neetice ale altora sau poate chiar să le adopte.
Top-managerii au puterea de a dicta politica unei organizaţii şi de a da tonul din punct de vedere moral. Ei au şi o mare responsabilitate de a folosi judicios aceasta putere, ei pot şi trebuie să servească drept modele de comportament etic pentru întreaga organizaţie.
Nu numai prin comportamentul lor de zi cu zi care trebuie să fie întruchiparea principiilor înalte de etica dar şi prin comunicarea în întreaga organizaţie a aşteptărilor similare de la angajaţi, şi prin încurajarea rezultatelor pozitive.
Din păcate de la conducerea de la vârf se sugerează uneori subtil ca, cei din conducere nu vor să ştie de practicile ilegale sau neetice ale angajaţilor. şi daca practica personalului, aflat în conducerea de vârf a organizaţiei, este cunoscută pentru folosirea resurselor organizaţiei pentru plăceri personale, angajaţii de la nivelurile mai joase sunt susceptibili de a proceda la fel.
Fiecare manager este intr-o poziţie de influenţă asupra subordonaţilor. Toţi managerii trebuie să acţioneze ca modele etice bune şi să dea tonul moralităţii în aria lor de responsabilitate, trebuie avut grijă ca aceasta să se facă de o manieră pozitivă şi informală.
Stabilirea de obiective şi comunicarea aşteptărilor de importanţă majoră este foarte importantă în această privinţă. Un surprinzător 64% din 238 de directori executivi dintr-un studiu au raportat că se simt sub presiunea de a-şi compromite standardele personale pentru a atinge obiectivele companiei.
Un studiu al revistei "Fortune", din SUA, a arătat ca 34% din subiecţi consideră că preşedintele de companie poate crea un climat etic prin stabilirea de obiective rezonabile "astfel încât subordonaţii să nu simtă presiuni în direcţia luării unor decizii neetice". Evident că un sef poate încuraja fără să vrea practici neetice exercitând prea multă presiune pentru atingerea unor obiective prea dificile. Etica afacerilor defineşte un sistem de principii, valori, norme şi coduri de percepţie şi conduită, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând obligativitatea exprimării lor. În buna măsură codurile cognitiveă si de comportament îsi integrează valorile morale ca atare, deţi, acestea devin funcţionale şi credibile numai în măsura în care sunt asociate obiectivelor socialmente valide ale afacerii. Specificul si particularităţile exprimării valorilor morale în afaceri derivă tocmai din asumarea, ca principiu şi practică, a responsabilităţii faţă de succesul firmei. Într-o afacere care eşuează nu poate fi vorba de responsabilitate, exceptând situaţii limită, cu totul independente de patronat si management. Refuzul responsabilităţii evacuează orice referenţialitate la principiile si valorile morale. În alţi termeni, în domeniul afacerii normativitatea morală presupune axiologia afacerii, adica, definirea valorilor dezirabile si a modului/măsurii exprimării lor. În acest plan, responsabilitatea - ca nucleu dur al eticii afacerii - prezinta o tripla deschidere/raportare: spre sine, spre subalterni, spre societate/comunitate. Din aceasta perspectivă, determinarea sociologică a responsabilităţii este un factor fundamental al eticii afacerii. Neîndoielnic, de-sacralizarea afacerii, în sensul unei slabe prezenţe în câmpul gândirii şi acţiunii a moralei creştine, nu presupune, în mod condiţionat, evacuarea oricărei referinţe la normele moralei ca atare. Dar, asimilarea acestora, inclusiv din perspectiva decalogului creştin, se produce ţinând seama de finalitatea oricărei afaceri - profitul.
Fără îndoială, societatea românească, aflată într-o tranziţie ce a depăşit deja pragul limită, evoluează spre economia de piaţă, în centrul căreia actorul principal este afacerea. Din pacate mediul sociologic si mecanismele promovate contin multiple disfunctii a-tipice pentru economia de piată. Efectele perverse şi indezirabile generate de precaritatea mediului socio-economic sunt datorate eşecurilor succesive şi repetate ale puterii politice în edificarea economiei concurenţiale. Puterea politică de pâna acum a esuat în asumarea eficientă a responsabilităţii, abandonând dubla obligaţie: obligaţia cetăţenilor de a se supune şi obligaţia guvernanţilor de a satisface cerinţele cetăţenilor. Incapacitatea sau lipsa voinţei politice în asumarea responsabilităţii generează multiple efecte ce pun în situaţie critică etica afacerii. Pentru ca un mediu ostil afacerii va naşte comportamente a-tipice, tulburând sistemul de valori etice. Birocraţia, corupţia, fiscalitatea excesivă, penuria de politici sectoriale stimulative etc., sunt inamici ai economiei libere. În efortul de supravieţuire actanţii business-ului sunt determinaţi să abandoneze codurile de conduită ale deontologiei specifice. Relaţia dintre etica afacerii ăi etica politicii este fundamentală. Aşa cum arată un stralucit sociolog francez-Raymond Pollin, în Etique et politique (1968): "Guvernul bun ale carui realizari sunt bune, cel care asigură înfăptuirea efectivă a dreptăţiişsi binelui comun este singurul guvern legitim". Criza de legimitate a puterii are efecte profunde si de durată asupra crizei eticii în afaceri. De aceea, sănătatea morală şi calitatea valorilor etice ale unei comunităţii condiţioneaza calitatea eticii afacerii.
B I B L I O G R A F I E
Max Weber Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Anima, Bucuresti, 1996; Raymond Polin Etique et politique, Paris, P.U.F., 1968; D.Bollinger, G.Hofstede Les differences culturelle dans les management, Les Éditions d`organis, Paris, 1987; F.Greenwood, B.Kobu Management Modificantions, în Sam Advance Management Journal, vol.55, nr.4/1990
Sănătatea-cel mai preţios dar

Prof. Oana Guriţă, Şcoala nr 8 Suceava

„Sănătatea nu este numai o problemă individuală, ci priveşte întreaga societate. Sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic.”
Schopenhauer
Păstrarea sănătăţii şi lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale omului. De altfel cuvântul sănătate care evocă o stare atât de preţioasă fiecăruia apare frecvent în vorbirea curentă nelipsind aproape niciodată cu ocazia urărilor de bine. Scrisorile strămoşilor noştri romani se încheiau de obicei cu urarea : Vale!(Fii sanatos!).
Anticii gândeau idealul perfecţiunii umane ca echilibru armonios între facultăţile intelectuale şi cele ale corpului. Dacă trupul este bolnav, spiritul pierde din vigoare. „Un organism sănătos este camera de oaspeţi a sufletului, un organism bolnav o închisoare” (Francis Bacon)
Corpul nostru este considerat de budişti un ulcior în care sălăşluieşte spiritul. În toate religiile, corpul este considerat sălaşul sufletului, puntea de legatură între sufletul nemuritor şi realitatea fizică, trecătoare .De aceea a avea grija de sănătatea ta înseamnă să te preocupe modul în care iţi aduni forţele pentru a lupta împotriva bolilor. Conform dictonului latin mens sana in corpore sano se înţelege că sănătatea corpului se va reflecta automat şi asupra minţii. Acest lucru este valabil şi în sens invers: unei minţi sănătoase îi corespunde un corp sănătos.
„...fără sănătate nimic nu contează...”
Iată o afirmaţie extrem de reală : putem avea orice, dar dacă nu ne putem bucura pe deplin de ceea ce avem, de viaţă….Ar avea sens să spunem, deci, “Sănătate, că-i mai bună decât toate !” ? Bineînţeles – cu toţii spunem asta ! Atunci, dacă o spunem, oare n-ar fi indicat să şi cunoaştem ce înseamna cu adevărat sănătatea ?
Definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii este : “Sănătatea este acea stare perfectă de bine în care se găseşte un individ din punct de vedere organic, spiritual şi social.”
Din alte puncte de vedere, sănătatea reprezintă starea în care fiinţa umană funcţionează optim în toate domeniile vieţii sale, în care se simte fericită cu adevărat şi în care se îndreaptă către realizarea potenţialului său interior maxim.Pentru ca funcţionarea optimă, fericirea şi realizarea potenţialului să poată avea loc, este necesar să avem sănătate fizică, mentală, emoţională şi spirituală.

Sănătatea fizică înseamnă buna funcţionare a organismului uman – a creierului, a tuturor organelor, sistemelor - ceea ce duce la o stare de vitalitate, putere interioară, claritate a minţii, atenţie, conştienţă.
Sănătate mentală reprezintă deschiderea minţii către tot ce este nou şi cu adevărat folositor pentru crearea unei vieţi armonioase. Înseamnă deschiderea către a citi, a auzi, a vedea, a discuta, a înţelege, a aplica idei, informaţii care s-au dovedit eficiente de-a lungul vremurilor sau care au fost descoperite de curând – toate acestea în scopul îmbunătaţirii continue a propriei vieţi. Înseamnă capacitatea de a gândi, analiza, crea, lua cele mai bune decizii raţionale care duc la liniştea, mulţumirea şi împlinirea sufletească.
Sănătatea emoţională înseamnă o bună gestionare a stărilor interioare prin care trecem zi de zi, emiterea către noi înşine şi în exterior a emoţiilor considerate pozitive. Acest lucru este foarte important, el având o influenţă directă benefică asupra sănătaţii fizice, aşa cum s-a dovedit deja. Înseamnă, în primul rând, acceptarea, grija, înţelegerea – faţă de noi înşine, în primul rând, şi apoi faţă de tot ceea ce ne înconjoară.
Sănătatea spirituală reprezintă un cumul al celor trei tipuri enunţate anterior şi, în plus : capacitatea de a-ţi propune şi de a duce la îndeplinire scopul cel mai înalt al vieţii tale; înţelegerea naturii lumii interioare şi exterioare (atât a ta cât şi a mediului în care trăieşti); abilitatea de a descifra şi de a crea, pentru tine, sensul propriei tale vieţi; credinţa în Dumnezeu, aşa cum îl înţelege fiecare.
Sănătatea reprezintă factorul cheie al adevaratei noastre vârste, vârsta biologica. În mod real, omul are trei vârste : vârsta cronologică („de pe buletin”, cea mai puţin importantă), vârsta biologică (ce indică gradul de funcţionare a sistemelor sale fiziologice : organe, glande, sisteme s.a.) şi vârsta psihologică (ce indică experienţa subiectivă, personală a cât de tânăr sau bătrân te simţi). Poţi avea cronologic 40 de ani, dar corpul tău fizic să funcţioneze din punct de vedere biologic la fel ca al unei persoane de 30 de ani, cu o stare de sănătate bună.
Deşi grija pentru sănătate este la fel de veche pe cât de veche este şi condiţia umană, în zilele noastre constatăm că, de cele mai multe ori, sănătatea devine importantă pentru noi doar atunci când lipseşte. Am început să lăsăm sănătatea pe un alt plan, în favoarea obţinerii altor valori: materiale (bunuri mobile, imobile etc), recunoaştere profesională. Muncim mult, chiar foarte mult, plecăm dimineaţa devreme şi ne întoarcem seara târziu acasă. Se acumulează stres, oboseală, corpul nu mai are timp să se refacă pentru că nu îi mai acordăm timpul necesar. Toata lumea spune că sănătatea reprezintă darul cel mai frumos cu care ne-a înzestrat natura, dar din nefericire este şi cea mai prost păzită, motiv pentru care se şi pierde aşa uşor. Vrem să fim sănătoşi, să trăim mult (unii se cred chiar nemuritori), şi să trăim şi bine.
,,Codru-i frate cu românul” - este binecunoscuta propoziţie pe care o ştim cu toţii din folclorul românesc. Adevărat este că oamenii au trait milioane de ani în comunitate cu natura, cu fauna, cu vegetaţia ei şi normal este ca ei să-şi extragă cele necesare traiului, să se îmbrace, să se hrănească şi să locuiască tot în natură. Şi tot din natura sa ia cele trebuincioase pentru a rezista bolilor si pentru a-şi apăra, conserva şi întări sănătatea. Din păcate oamenii s-au îndepărtat de natură şi de respectarea legilor naturale sau divine.
Mulţi contemporani cred că sănătatea reprezintă doar absenţa simptomelor, sau a oricărei stări de boală. ,,Nu mă doare nimic înseamnă că sunt sănătos!” Este greşit acest mod de gândire. Pe lângă lipsa stărilor de boală este imperios necesar ca funcţiile organismului nostru să se afle într-o stare de echilibru, energiile vitale să fie armonioase, precum şi cele mentale şi sufleteşti. Chiar dacă nu suferim de o boală anume, dacă sufletul nostru nu este împacat cu o anumita stare a lucrurilor, suntem neliniştiţi, avem gânduri care nu ne dau pace, acest lucru în timp se va transforma în boală.
A fi sănătos presupune să ai capacitatea de a-ţi desfăşura toate activităţile în care eşti angajat în bune condiţii, să poţi fi util atât ţie cât şi semenilor tăi. Cu cât gradul de vitalitate al unei persoane este mai ridicat cu atât nivelul sănătaţii este mai mare. Vitalitatea corpului este dată de energia de care dispune corpul la un moment dat.
Sănătatea este o importantă valoare şi resursă socio-umană, care trebuie protejată atât de medici, cât şi de specialişti aparţinând diverselor domenii ale ştiinţelor sociale. Boala nu este numai o problemă de biologie umană, ci şi o importantă problemă socială dependentă, pe de o parte, de factorii şi condiţiile mediului social, iar, pe de altă parte, de comportamentele, normele, valorile sociale, de deprinderile, obiceiurile şi stilurile de viaţă practicată de o anumită populaţie şi de grupurile sale componente.
Sănătatea reprezintă un înalt ideal social spre îndeplinirea căruia se orientează eforturile conjugate ale tuturor popoarelor. Sintetizând conţinutul acestui ideal într-o formă accesibilă şi comună diferitelor naţiuni şi popoare, preambulul statutului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii stipulează (apud G. Popescu şi S. M. Rădulescu, 1976, pag. 117): „A se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale fiecărei fiinţe umane, fără distincţie de rasă, religie, convingeri politice, condiţii economice şi sociale. Sănătatea tuturor popoarelor este fundamentală pentru obţinerea păcii şi securităţii şi este dependentă de cooperarea deplină între indivizi şi state…”, deci sănătatea reprezintă un bun şi un drept fundamental al omului. Menţinerea sănătăţii într-o stare bună este o condiţie obligatorie pentru dezvoltarea durabilă a oricărei naţiuni.
În măsura în care sănătatea este o valoare socială cu resurse inestimabile pentru colectivitate, necesitatea conservării şi promovării ei în rândul membrilor societăţii ar trebui să preocupe pe toţi cei care sunt interesaţi de bunul mers al societăţii.
Sănătatea grupurilor umane reprezintă o sinteză a grupurilor individuale. Sănătatea reprezintă marea bogăţie a lumii. Dreptul la sănătate al individului şi al colectivităţii umane reprezintă o componentă a eticii întregii societăţi, determinând acesteia gradul funcţionării sub principiul echităţii. Sănătatea este, pe de o parte, o calitate a vieţii, iar, pe de altă parte reprezintă şi o măsură a calităţii vieţii.
E ciudat să vedem cum toţi sunt din ce în ce mai preocupaţi de sănătate ca valoare primordială a marii majorităţi a populaţiei, dar fac foarte puţine pentru prevenirea îmbolnăvirilor. Fumăm deşi ştim că nu este sănătos, mâncăm peste măsură deşi kilogramele în plus duc la îmbolnăviri, preferăm să ne relaxăm în faţa televizorului deşi activitatea fizică în aer liber ne-ar ajuta mult în funcţionarea optimă a organismului, piaţa este invadată de alimente pline de aditivi, conservanţi deşi toţi ştiu că nu sunt sănătoase, industriile poluează din ce în ce mai mult mediul înconjurător deşi acesta reprezintă casa nostră, consumismul, ca efect al globalizării, a devenit o nouă orientare deşi ştim că nu duce la nimic bun.
Precum s-a observat sănătatea ca valoare socială este indisolubil legată de alte valori cum ar fi: spiritualitatea, responsabilitatea, adevărul, binele, frumosul, dreptatea, libertatea, etc.
Dar cred cu tărie că fără sănătate nu te poţi bucura de nimic. Şi poate să-şi dea seama de asta oricine a avut măcar o gripă sau o durere cumplită de măsele. Ce să mai zicem de cei care au afecţiuni grave?...La întrebarea: „Care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?” răspunsul unei prietene a fost: „Ziua în care am început să merg”-menţionez că şi-a rupt tibia şi a stat trei luni la pat, a fost operată. Toate realizările ei de până atunci şi de după şi-au pierdut din importanţă în faţa restabilirii stării de sănătate.
Deşi toate celelalte valori sunt importante, fără sănătate acestea pălesc, lăsând loc deznădejdii şi durerii...
„A păstra sănătatea este o datoria morală şi religioasă, sănătatea este baza tuturor virtuţilor sociale şi ele nu mai pot fi utile atunci când nu suntem bine.”
(Samuel Johnson)
„Fiecare om este autorul propriei sale sănătaţi sau boli.”
(Buddha)
Bibliografie

• Ivan Aurel, “Medicina omului sănătos”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1993
• http://www.ms.gov.md/ministry/press_service/1782 (PROIECTUL POLITICII NAŢIONALE DE SĂNĂTATE- Ion ABABII, Ministrul Sănătăţii )
• http://www.artarelaxarii.ro/stresul-si-artarelaxarii/518/starea-de-sanatate.html (Starea de sanatate-Florian)
• http://www.psihohipnoza.ro/lucrari-personale/dimensiuni-biopsihosociale-ale-sanatatii-si-bolii/
Mănânc, deci cum traiesc!
De Gabi Pîţu

De ce am inceput sa scriu acest articol despre mancare? E un subiect neinteresant în cele din urmă dar esențial din punct de vedere al supravietuirii. De ce esențial? pentru ca snițele stau la baza piramidei supravietuirii omului in sensul de baza(snitelele sau orice alt fel de mâncare).
Un alt aspect ar fi ca ma simt din ce in ce mai ratacit in supermarket. Mancarea pe care o cumpar si o consum pentru a supravietui seamana a dracului la gust. Ciocolata sau parizer acelasi gust(cu aproximatie bininteles) dar nu ma mai simt fericit dupa ce manânc ceva. De fapt simt cam același lucru de fiecare data. Îmi simt burta plina dar nu mi-am putut bucura papilele gustative in vreun fel anume.
Problema care se pune e de fapt ce ascund aceste preparate. Poate ca inventarea plasticului care a schimbat tehnologia de productie a multor produse i-a inspirit și pe oamenii din productia alimentară.
Asta gandeam înainte de a începe sa mă documentez despre subiect nu ca as fi un preocupat de ce bag in mine. Ma intereseaza calitatea vietii mele intr-o anume masura dar niciodata nu am fost un extremist. Nu pot sa-i inteleg pe cei care discuta la nesfarsit despre sanatatea alimentelor, diete si altele. Nu cred ca a duce o viata echilibrata inseamna sa te privezi de unele lucruri iar pe mine doar gandul de a consuma iaurt si salate in exces mă face nefericit.
Încerc sa adun informații despre subiect dar e din nou evident ca anumite lucruri nu se spun (manipulare mediatica sau cum s-o numi, sau dezinteres in masă) dar nu gasesti informații satisfacatoare pe nici o pagina web in limba romană. Încep sa mă cred din ce in ce mai prost asta după ce zilele trecute am eșuat în a afla ziua de naștere a celebrei
Alice Năstase( redactor șef la Tabu și autoare de cărți ). Nu am de gînd să transform subiectul cu mîncarea într-un nou Alice Năstase effect pentru că consider că am dreptul să stiu, și vreau să știu(acuma că nu am acces la chestii atît de importante despre Alice Năstase pot să înțeleg, nici nu am căutat așa sîrguincios, dar e cumva de datoria mea să stiu cumva ce sclavi folosesc, sau pe cine exploatează cei din industria alimentară pentru ca eu sa ma îngraș de bunăvoie). Oricum le sunt recunoscător celor exploatați în fermele de creștere a animalelor și celorlalte ferme. O lume întreaga poate să se gândeasca la sănatatea alimentara, să se inchine la o varza, binecuvîntati că nu vor ști (nu vor înțelege) niciodata procesul tehnologic prin care ei sunt hrăniți. Nici cu o sută de ani ăn urmă aproape toate lumea știa cite ceva despre producția alimentelor. Azi putem trăi fericiți discutând chestii mai importante (reviste de scandal) iar cu alimentația se poate rezolva ușor cu o vizită la un fast food sau altceva.
Ce se întâmplă cu lumea în care trăim din punct de vedere alimentar. Trebuie avut în vedere că nu sunt în nici un fel un specialist, am de gînd să spun o poveste despre subiect asa cum îl pot eu înțelege.
Îngrijorarea mea principala pleacă de la faptul că nu vreau sa consum un amestec proteic. Statisticile sunt însă îngrijorătoare, industrializarea tot mai accentuată a industriei alimentare duce la standardizarea gusturilor și anihilarea diversității: în secolul XX peste
93% din diversitatea culinară nord-americană a dispărut, peste 80% din cea europeană. În felul acesta lumea descrisă în filmul “The matrix” nu mai pare o simplă utopie, mâncarea e la fel de atractiva ca formă dar conținutul din ce în ce mai sărac.
Pe lângă nemulțumirile aduse consumatorului un alt aspect important e felul în care sunt exploatați cei care lucrează pentru marile companii producătoare de alimente.
În documentarul nominalizat la Oscar anul acesta Food Inc sunt descrise conditiile absolut degradante și condițiile în care trăiesc cei care lucrează în crescătoriile de pui. Nu am putut face diferența între cei care cresc puii și se îngrijesc de ei si de însăși puii, practic ei își impart o soartă asemănătoare. Ca să deții o asemenea fermă( în ziua de azi principala problemă pentru fermieri o constituie distribuția si dacă nu ești în sistem esti în afara lui) trebuie să-ti faci un credit de 500 000 dolari și profitul annual care îl poți obține de este de 20 000 dolari. După 25 de ani de muncă vei ajunge să-ti plătești creditul iar foarte probabil banii puțini care i-ai fi câștigat nu-ți vor ajunge ever să-și îngrijești bolile pe care în mod incevitabil le-ai adunat muncind în acel mediu plin de compuși chimici.
Sunt convins însă că exploatarea e dusă la extrem în tot ceea ce e legat de industria alimentară de la crescătorii de pui până la cei care ne servesc mâncarea în fast-food-uri.
Acestea aproape că dețin monopol reusind în aproximativ un deceniu să facă praf concurența din întreaga lume( Mcdonald’s si Taco Loco fiind peste tot de la new york, Tokio, Cape town etc).
Aș fi vrut să adun date tehnice mai multe și mai importante însă nu cred că ar face bine sănătății melea. Aceasta e lumea în care trăim, o lume care duce o campanie furibundă pentru sănătatea socială împotriva fumatului, dar cam atât. O lume în care într-o parte a lumii se moare din cauza lipsei de hrană și în altă parte datorită consumului excesiv.
Dacă vreți să aflați mai multe puteți găsi o sumedenie de informații pe diferite site-uri. Important e să știți că nu există nimic sfânt în lumea în care trăim! E suficient să nu înghiți tot ce ți se oferă de-a gata.
STUDIU-PROCESUL COMUNICĂRII INTERPERSONALE, AL COMUNICĂRII ÎN GRUP ŞI INTERACTIVE

Prof. ADRIANA CACIUC, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava

Motto "Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii." ( John Dewey )
Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii si cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma vorbele fără noimă în cuvinte, prin care ei sunt capabili să-şi facă cunoscute dorinţele, ideile si sentimentele. Este un proces deosebit de complex de care depinde „structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane".
În termeni simplificaţi, comunicarea interpersonală este procesul prin care un emiţător si un receptor schimbă mesaje intre ei, mesaje care conţin deopotrivă idei si sentimente. Emiţătorul codifică mesajele folosind elemente verbale, vocale si vizuale; receptorul primeşte mesaje şi le decodează, punând în ordine şi interpretând cele trei elemente in funcţie de propriile experienţe, credinţe si nevoi.
Nu suntem singuri. Suntem fiinţe sociale, trăim împreună, avem nevoie unii de alţii. Comunicăm ca să: ne cunoaştem, ne împărtăşim emoţiile, schimbăm informaţii, construim relaţii.
Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalităţii deoarece în ziua de azi individul se defineşte în funcţie de ceilalţi iar comportamentul reprezintă o construcţie a persoanei în interacţiunea cu ceilalţi. Interacţiunea atrage concomitent comunicare.
Sinele se construieşte în interacţiune cu ceilalţi. În felul acesta, definirea unei situaţii nu este niciodată strict individuală, deşi apare astfel; în acelaşi timp, nici individul nu este doar o oglindă a celorlalţi, ci introduce note personale în orice evaluare şi răspuns. Cu cât se comunică mai mult cu atât cresc şansele de a se crea personalităţi puternice.
Lipsa comunicării atrage o îndepărtare iminentă faţă de grup, echipă, societate, etc.
Dacă luăm în discuţie termenul de grup observăm că însăşi societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamnă reguli, reputaţie, ţel, muncă în echipă, etc . Sensuri determinate de interacţiune, deci, de comunicare. Atâta timp cât există o bună comunicare există şi un randament maxim, însă dacă aceasta lipseşte se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rău.
Funcţionarea unui grup mai mare se bazează pe reţeaua care conectează diferite părţi ale sale şi-i asigură coerenţa.
"O reţea sau o instituţie nu funcţionează în mod automat datorită unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinţe: ea funcţionează pentru că persoanele aflate în diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situaţia în care sunt chemate să acţioneze" ( Blumer )
Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naştem. Noi învăţăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învăţăm ca să putem folosi cunoştinţele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin "semne" şi "coduri". Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să "citească" înţelesul tuturor acţiunilor umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.
Comunicarea în grup are rol de: conservare a identităţii şi coeziunii; exercitare a funcţiei vitale de integrare socială; menţinere şi consolidare a unui humus psihologic comun.
Comunicarea interactivă
În activităţile interactive, utilizatorul limbii joacă alternativ rolul de locutor şi de auditor sau destinatar în legătură cu unul sau mai mulţi interlocutori, în scopul de a construi împreună un discurs conversaţional al cărui sens îl negociază conform principiilor cooperării.
Comunicarea interactivă poate fi definită şi ca un proces prin care o idee este transferată de la o sursă la un receptor cu intenţia de a influenţa comportamentul acestuia. În cursul interacţiunii se utilizează atât strategii de producere, cât şi de receptare a mesajului. De asemenea, există clase de strategii cognitive şi de colaborare (numite strategii de discurs şi strategii de cooperare) proprii conduitei de cooperare şi de interacţiune, cum ar fi luările de cuvânt succesive, cadrarea discuţiei şi stabilirea unui mod de abordare a problemelor, propunerea unor soluţii, sinteza şi rezumarea unor concluzii, aplanarea unui dezacord etc.
Dintre activităţile interactive menţionez: schimburile curente de mesaje, conversaţia curentă, discuţiile informale, discuţiile formale, dezbaterea, interviul, negocierea, cooperarea pentru stabilirea unor obiective, etc.
Există diverse obstacole în transmiterea mesajului, de la cele fizice (zgomote) la cele lingvistice sau emoţionale. Un alt risc este cel al înţelesurilor diferite pe care receptorul le poate atribui mesajului ascultat. Din această cauză, important este să se stabilească - în momentul construirii mesajului: tipul de receptor; reacţiile acestuia; în ce măsură receptorul este familiarizat cu subiectul despre care se va vorbi; eventualele susceptibilităţi etnice, rasiale, etc. ; adaptarea comunicării la caracteristicile spaţio-temporale, etc..
Solange Cormier (1995) identifică patru stiluri de comunicare ce pot fi corelate cu tipurile de leadership: ( Leadership = modul în care, prin comportamentul şi acţiunile lor, responsabilii inspiră, susţin şi conduc spre progres, spre excelenţă; abilitatea de a-i influenţa pe alţii.)
Ca tipuri de dominanţă, stilurile analitic şi directiv sunt caracterizate prin reactivitate, pe când stilurile amabil şi expresiv se caracterizează prin afectivitate.
Ca descriere a personalităţii:
 stilul analitic: orientare temporală: lecţiile trecutului, faptele prezentului, planificarea viitorului; comportament verbal: natural, logic, reflexiv, fără exagerări, analitic, cu accent pe detalii; comportament nonverbal: calm, cu gestică ponderată; roluri de gestiune: control, coordonare;
 stilul directiv: centrat pe acţiune, pragmatic; comportament verbal: categoric, asertiv; comportament nonverbal: vitalitate, energie; orientare temporală: prezent; roluri de gestiune: direcţie;
 stilul amabil: empatic, spontan, perspicace; comportament verbal nonagresiv (bun conciliator); comportament nonverbal: uneori afectat; orientare temporală: prezent; organizarea muncii: lucrul în echipă; roluri de gestiune: facilitator;
 stilul expresiv: entuziast, imaginativ, uneori provocator; comportament verbal: nonconformist, limbaj ”colorat”; comportament nonverbal: teatral, gesturi largi, mimică expresivă; orientare temporală: viitor; rol de gestiune: strateg.
Interacţiunea verbală se diferenţiază de simpla juxtapunere a unor activităţi de ascultare şi vorbire. Procesul receptiv şi cel productiv se întrepătrund. În timp ce tratează mental enunţul încă neterminat al locutorului, interlocutorul îşi planifică răspunsul pe baza unor ipoteze privind natura enunţului ascultat, sensul acestuia şi interpretarea pe care trebuie să o dea. Discursul este cumulativ: în timp ce are loc o interacţiune verbală, participanţii converg în „lectura” situaţiei, îşi creează aşteptări şi se concentrează asupra punctelor pertinente. Aceste operaţii se reflectă în forma enunţurilor produse.
Controlul comunicării
Controlul comunicării reprezintă componenta strategică a comunicării ce se referă la competenţele şi activităţile mentale obiectivate în actul comunicării. El se aplică atât operaţiilor de receptare, cât şi producere. Unul din factorii importanţi ai controlului operaţiilor productive este feed-back-ul pe care emiţătorul îl primeşte pe parcursul formulării, articulării şi percepţiei acustice.
Controlul comunicării include şi modul de stăpânire a procesului: cum se tratează apariţia unor elemente aleatorii în comunicare (schimbări de domeniu, de temă etc.).
Comunicarea verbală se completează cu nenumărate strategii de sprijin din domeniul nonverbal şi paraverbal. Iată câteva: gesturile şi acţiunile; desemnarea cu degetul, cu mâna, din cap, din ochi; demonstrarea practică: „Fac aşa”, „Acum poţi încerca şi tu...”; acţiuni observabile, ca: ordine, comentarii („Nu face aşa”, „E bine” etc.); comportamentul paralingvistic: limbajul corpului: gesturi, expresia feţei, postura, contactul privirilor, contactul corporal; utilizarea onomatopeelor –Exemplu: fluieratul cu diverse semnificaţii, sunetele spontane ce marchează durerea etc.; utilizarea prozodiei: De exemplu, o voce ascuţită de iritare, gâtuită de emoţie, un ton plângăreţ sau morocănos. Combinarea acestor variaţii de voce, ton, volum şi durată poate provoca efecte de comunicare foarte variate şi poate să crească expresivitatea.
Cunoaşterea corelaţiei dintre forma şi conţinutul comunicării este importantă atunci când are loc o interacţiune verbală de a cărei înţelegere depinde îndeplinirea unor sarcini sau restabilirea unui climat optim de lucru: Parametrii comunicării (Tagliante, 1994):
Fondul Forma
Ideile
A avea un obiectiv clar asupra a ce vrei să spui şi a exprima pe cât se poate idei interesante şi originale. A adapta conţinutul în funcţie de destinatar, de vârsta, rolul şi statutul său social. Atitudinea, gesturile
Vă veţi face mai bine înţeles dacă veţi avea atitudine decontractată, destinsă, o faţă deschisă, zâmbitoare şi expresivă şi vă veţi însoţi vorbele cu gesturi adaptate.

Structurarea
Ideile se vor înlănţui în mod logic, cu puncte de trecere bine alese. La început, se poate preciza despre ce vom vorbi şi de ce. Ideile vor fi ilustrate cu exemple concrete, cu o notă de umor, metafore. Se va încheia scurt şi clar. Vocea
Volumul trebuie să fie adaptat distanţei care separă persoana care vorbeşte de interlocutorul său. Intonaţia să fie expresivă şi semnificativă.
Limbajul
Într-o comunicare curentă, important este să vă faceţi înţeles şi să exprimaţi ceea ce aţi avut cu adevărat intenţia să spuneţi, mai curând decât să produceţi, în detrimentul comunicării, enunţuri neutre, dar perfecte ca formă. Privirea, tăcerile
Prin privire vom verifica dacă interlocutorul a înţeles mesajul nostru. Privirea stabileşte şi menţine contactul. Pauzele şi tăcerile sunt, în general, semnificative pentru parcursul gândirii.
Argumentarea şi persuasiunea în comunicarea interpersonală
Dorinţa de a convinge apare în toate aspectele discursului: stil, intonaţie, alegerea argumentelor, etc. Orice expunere, indiferent de întindere - un raport, o scrisoare un discurs - răspunde la întrebarea „Cum îmi voi ordona argumentele pentru a obţine adeziunea celui căruia mă adresez?”. A convinge pe cineva de ceva înseamnă a acţiona astfel încât un anumit individ sau grup să adopte o anumită opinie ori să ia o anumită decizie.
Pentru a convinge, nu este suficient să aduci argumente; arta este de a construi discursul accentuând argumentele forte şi diminuând locul acordat argumentelor care nu ne servesc scopul. În general cele mai convingătoare argumente trebuie să preceadă sfârşitul discursului. Memoria va reţine mai uşor argumentele cu care se încheie expunerea decât pe cele de la început. Acesta nu înseamnă că trebuie să plasăm argumentele slabe la început. Din contră, atacul, precedat uneori de o introducere, pune în valoare teza pe care vrem să o dezvoltăm. Argumentele mai puţin convingătoare le vom plasa deci în interiorul discursului, fără ca prin aceasta el să-şi piardă din claritate sau din coerenţă.
La fel de importantă este succesiunea argumentelor. Acestea se pot întări unul pe celălalt sau, din contră se pot jena reciproc procedând un efect contrar. Trebuie ca introducerea argumentelor, pentru a fi convingătoare, să fie pregătită, iar acestea să fie variate, progresive şi convergente.
Important este să se pună în evidenţă teza susţinută. Aceasta se poate face de la început, printr-o enunţare clară a ei, precum şi a planului de idei care va fi dezvoltat. O altă posibilitate - mai ales în discursul de tip emoţional - este de a prezenta argumentele, lăsând enunţarea tezei la sfârşit, pentru a mări aşteptarea şi tensiunea auditoriului. Când argumentarea nu are un destinatar cunoscut (disertaţia la examenul scris, o cerere administrativă, etc), ea tinde să devină mai abstractă, locul principal fiind acordat logicii şi universalităţii argumentelor. Dacă destinatarul este însă cunoscut, atenţia trebuie acordată argumentelor persuasive gândite în funcţie de personalitatea şi psihologia celui căruia îi sunt adresate. Ele se adresează atât intelectualului, cât şi sensibilităţii şi imaginaţiei destinatarului. Astfel, discursul devine viu, pertinent şi adaptat persoanei căreia i se adresează.
În nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umană) nu poate exista fără comunicare: nici în cea de dobândire a unei experienţe comune (care presupune dialog), nici în cea de transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme şi dezlegări. Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul şi răspândirea de informaţii; comunicarea creează şi menţine societatea.
STUDIU DE CAZ
MODALITĂŢI DE OPTIMIZARE A COMUNICĂRII
ÎN GRUPURI MICI DE ELEVI
Motto „O clasă este înainte de toate un mediu de comunicare” (Jean – Claude Filloux )
Am realizat acest studiu în perioada februarie-mai 2009, la clasa mea, clasa I C, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava
Motivul pentru care am realizat studiul de caz la clasa I e credinţa în valenţele formative ale comunicării, sub orice aspect. Comunicarea are o evidentă funcţie formativ-educativă, succesul depinzând mai ales de măsura în care elevii participă activ şi afectiv la exersarea exprimării.
Cadrul cel mai prielnic îl constituie jocul. Deoarece jocul se bazează pe un suport material cât mai bogat şi mai variat în semnificaţii, am folosit material didactic confecţionat de mine. Pe baza materialului oferit copiilor, ca şi prin folosirea unor metode şi tehnici active am încurajat comportamentul comunicativ al copiilor.
Activităţile realizate au fost: lecturi după imagini, care îi ajută pe copii să descopere ei înşişi situaţia concretă în care pot comunica între ei, fără intervenţia învăţătorului, jocuri cu jetoane, jocuri de atenţie, exerciţii de exprimare verbală, nonverbală şi paraverbală, etc. Jocurile propuse se desfăşoară fie individual, fie în echipă, deoarece orice competiţie e stimulativă.
Ce mi-am propus eu a fost optimizarea comunicării în grupuri mici de elevi, lucru ce a fost destul de greu de realizat deoarece în grupul de studiu am avut doar 8 elevi ( doar părinţii lor au fost de acord ca elevii să rămână o oră în plus la şcoală, în fiecare vineri). Am încercat să realizez cu aceştia exerciţii interactive şi activităţi în cooperare, care au pus problema stabilirii grupurilor de lucru. Au fost activităţi la care gruparea s-a făcut preferenţial, dar de cele mai multe ori am realizat eu grupele sau alegerea s-a făcut aleatoriu. Între colegi am sesizat relaţii de acceptare sau respingere, care pe parcurs s-au modificat. Activitatea comună a generat discuţii, dar când au avut rezultate cooperând au început să se aprecieze între ei.
Metodele de lucru în grup vizează un comportament activ şi interactiv. Elevii au devenit mai receptivi, mai curioşi, buni vorbitori, gata să găsească soluţii noi.
Pentru analiza obiectivă a relaţiilor interpersonale stabilite în cadrul grupurilor, am aplicat testul sociometric, ceea ce mi-a permis cunoaşterea fundamentelor socioafective ale grupurilor, lucru care uneori e posibil să scape observaţiei directe a cadrelor didactice. Interpretarea sociogramei mi-a permis să intervin asupra grupurilor, să le reorganizez, pentru a îmbunătăţi funcţionarea acestora, pentru ameliorarea coeziunii de grup.
Voi prezenta câteva tehnici folosite în cadrul studiului.
Tehnica de lucru: Microfonul magic - Tema: „Cine sunt? Cine eşti?”
Elevii vor formula întrebări cu ajutorul unui microfon; Elevul care propune întrebările se apropie de un coleg. Întrebările sunt de tipul: „Spune-mi despre tine: Cum te numeşti?, Câţi ani ai?, Câţi fraţi ai?, Ce culori îţi plac?, Ce desene animate îţi plac?, etc. Celălalt răspunde şi prin procedeul ştafetei se apropie de alt coleg, propunând întrebările sale. Activitatea continuă în dependenţă de numărul colegilor şi diversitatea întrebărilor. Scopul exerciţiului este dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală şi socializare a elevilor.
Joc: Moşul cu pălărie - Tema : „Cum pregăteşte Albă-ca-Zăpada masa?”
Jocul se desfăşoară ca evaluare în cadrul lecţiei în care elevii au învăţat regulile de comportare civilizată la masă şi au învăţat cum se aranjează masa. Jocul se realizează cu ajutorul unor jetoane, care trebuie aşezate pe bancă după regulile învăţate. Aranjaţi în cerc, elevii deplasează din mână în mână o pălărie, spunând cuvintele: Moşul are pălărie /Moşul nostru multe ştie; Cel care s-a ales cu pălăria în mână va aşeza pe bancă jetonul extras, după regulile învăţate (farfuria a fost deja aşezată). În cazul când aşază corect, urmează exclamarea în cor a versurilor: Moşul nostru multe ştie /Lasă altul moş să fie; În situaţia când elevul nu aşază corect, este ajutat şi se continuă cu alte versuri: Moşul nostru nu prea ştie/Lasă altul moş să fie.
Tehnica de lucru: Povestea în cerc - Tema: „Ce poţi cumpăra cu un bănuţ?”
Aranjaţi în cerc, elevii vor alcătui o poveste de grup. Primul elev începe cu o propoziţie cu formulă de început. De exemplu: A fost odată…Celălalt elev din stânga lui continuă, respectând logica continuităţii discursului formulat anterior; De exemplu:…o zână bună. Ea a venit la Mircea şi i-a oferit un bănuţ de aur.
- Ce să fac cu el? a întrebat băiatul?
- Poţi să îţi cumperi ce vrei…a zâmbit zâna.
Şi băiatul a cumpărat …..o planetă…etc. Elevul care se reţine, este eliminat din joc. În final se poate scrie textul obţinut în cerc, îmbunătăţindu-l cu expresii. Urmează prezentarea poveştii obţinute. Se concluzionează despre contribuţia fiecăruia.
Tehnica de lucru: Comunicare nonstop - Tema: „Ce fac la bunici?”
Un elev enunţă o propoziţie despre bunici. De exemplu: Bunicii mă aşteaptă cu drag în fiecare vacanţă de vară. Alt elev continuă gândul acestuia, pornind de la ultimul cuvânt din propoziţia colegului, adică vară. De exemplu: Vara , e plin de cireşe coapte cireşul din curte.. Următorul elev continuă gândul, pornind de la cuvântul curte. De exemplu: Curtea bunicilor e plină de păsări.
Activitatea continuă în dependenţă de obiectivul propus, timpului disponibil sau până la epuizarea ideilor. Elevii pot fi ajutaţi şi de jetoane cu imagini ce prezintă activităţi ce pot fi desfăşurate la bunici.

Pauză cognitivă: Îngheţaţi-dezgheţaţi - Tema: Pisoiul lui Paul
„Paul a primit un pisoi. E un motǎnel tare simpatic. Numele lui e Petic. Pisoiul are o patǎ maro pe cap. Pata e ca un petic. Paul a pus lapte pentru pisoi. E pǎtat pe pantaloni. Pisoiul Petec e curat tot timpul. Acum stǎ pe pat.”
Elevii scriu pe un bileţel o întrebare asupra textului şi se ridică în picioare. La comanda moderatorului: Dezgheţaţi, elevii circulă prin clasă. La comanda: Îngheţaţi, elevii se opresc, găsindu-şi perechea. Îşi schimbă bileţelele, răspunzând unul altuia la întrebarea de pe bileţel. Evaluarea se realizează prin elevul-expert sau învăţătorul, care vor circula la perechile stabilite şi vor asculta răspunsurile, acceptând sau corectând răspunsurile elevilor. Exemple de întrebări: „Ce a primit Paul?”, „Care e numele motanului?”, „Ce culoare are pata?”. „Cum arată pata?”, „Ce a pus Paul pentru pisoi?”, „Unde stă pisoiul?”.
Tehnică de lucru : Linia valorii - în baza textului: „Capra cu trei iezi”, de Ion Creangă
Tema: „Iezii din poveste, elevi în clasa I”
Situaţia problemă: „A procedat oare corect iedul cel mic, lăsându-i pe fraţii lui să deschidă uşa lupului?” Se trasează o linie, sau se stabileşte o linie imaginară în sala de clasă. Se marchează convenţional punctele diametral opuse: sunt de acord, sunt categoric împotrivă. Fiecare elev îşi găseşte poziţia în spaţiu în dependenţă de poziţia proprie faţă de situaţia- problemă. Discută cu vecinul din dreapta şi din stânga. Are posibilitatea să-şi schimbe locul dacă se lasă convins. Se generalizează activitatea prin discursuri în faţa clasei.
Diagrama Venn - Tema: „Ştiu cum să mă îmbrac!”
După discuţii despre îmbrăcămintea specifică fiecărui anotimp, cea pe care o poartă fetele şi cea pe care o poartă băieţii, se consolidează cunoştinţele cu ajutorul diagramei Venn. Se împarte clasa în două grupe, în fiecare existând câte o fată. În cercul roşu se scriu aspecte caracteristice fetelor, în cel verde cele specifice băieţilor, iar în spaţiul galben, care intersectează cele două cercuri mari se scriu asemănările dintre cele două categorii. La sfârşit are loc schimbul de informaţii între grupuri şi fiecare grupă îşi completează diagrama cu elementele pe care le-a omis.
Tehnica Bula dublă - Tema: „Ce flori dăruieşti primăvara şi vara?”
Tehnica „Bula dublă” grupează asemănările şi deosebirile dintre două obiecte, procese, fenomene, idei, concepte. Bula dublă este reprezentată grafic prin două cercuri mari, în care se aşază imaginea care denumeşte subiectul. După recunoaşterea florilor de primăvară, identificarea locului în care cresc, se prezintă şi flori care cresc vara. Ca evaluare, elevii vor completa o bulă dublă, cu caracteristici ale anotimpului „primăvara” şi „vara”. Activitatea de desfăşoară pe două grupe, care, ulterior îşi vor confrunta ideile. Se găsesc două asemănări şi câte trei caracteristici pentru fiecare.
Copacul ideilor - Tema: „Piticii la cumpărături”
Activitatea se desfăşoară pe grupe de câte 4. Elevii vor primi o foaie format A4, pe care se găseşte desenat un copac. În dreptunghiul ce reprezintă trunchiul este scris: SUPERMARKET. Elevii vor nota pe rând, de la stânga la dreapta, raioanele care se găsesc în supermarket, până la epuizarea ideilor sau ramurilor. Ulterior, grupele compară fişele.
Tehnica blazonului - Tema: „Toamna se numără bobocii”
Tehnica blazonului propune completarea compartimentelor unei scheme cu desene, cuvinte sau propoziţii care prezintă sinteza unui aspect real. Presupune identificarea caracteristicilor unei teme sub forma simbolică sau scrisă. Presupune realizarea unei sarcini comune într-un timp dat, într-o atmosferă relaxantă şi cooperantă. Blazoanele pot fi realizate de un grup mare de copii (întreaga clasă) sau în grupuri mici. Se va lucra pe două grupe, care după realizarea lor le vor compara în activitate frontală. Fiecare grupă primeşte imagini cu măr, pară, prună, struguri, nucă, morcov, ridiche, ardei, vânătă, roşie, varză, castravete, gogoşar, cartof. Elevii vor scrie pe fiecare câte două utilizări.
Joc de mimă - Tema: „Ne înţelegem prin semne!”
Jocul se va desfăşura în completarea lecţiei în care s-a discutat şi s-a experimentat comunicarea nonverbală. Se împarte colectivul în două echipe. Învăţătorul îl alege pe cel care va începe jocul şi îi va şopti la ureche o acţiune simplă, uşor de imitat (exemplu: dorm). Elevul o imită şi echipa adversă trebuie să o recunoască şi să răspundă. Răspunsul corect primeşte un punct. Jocul continuă cu un elev din cealaltă echipă şi ia sfârşit după executarea a 3 acţiuni de fiecare(datorită numărului mic de elevi). Câştigă echipa cu cele mai multe puncte. Exemple de acţiuni de mimat: dorm, alerg, scriu, mătur, mă spăl, citesc, mă îmbrac, frământ aluatul, cos, mănânc, etc.
Lectura –puzzle - Tema: „Puişorul şi vulpea”
Se lucrează în grupul de 8 elevi. Scopul activităţii este optimizarea comunicării în grup, dezvoltarea deprinderii de a citi cu voce tare, precum şi cea de a asculta ceea ce citesc colegii. Textul se împarte în opt fragmente. Fiecare va citi în gând fragmentul primit, urmând ca, pe rând, să îl citească cu voce tare. Colegii sunt atenţi la ceea ce citeşte fiecare, deoarece vor trebui să reconstituie textul , fără a se uita pe fragmentele colegilor. Vor nota colegii cu numere de la 1 la 8, fiecare având fragmentele cu numerele corespunzătoare. Se poartă discuţii şi pe o foaie de hârtie vor nota ordinea corectă a fragmentelor.
Creionul vorbitor - Tema: „Ne plac desenele animate.”
„Creionul vorbitor” este o tehnică folosită pentru spargerea gheţii. Învăţătoarea înmânează un „creion vorbitor” unui copil, care va spune un desen animat care îi place. „Creionul vorbitor” va fi înmânat altui copil, care îşi va exprima preferinţa, şi exerciţiul continuă până la epuizarea preferinţelor. Regula este ca doar cel care are creionul să vorbească. Păreri exprimate: „Spiderman”, „Buggs Bunny”, „Superman”, „Scooby- Doo”, „Mickey Mouse”, „Tom şi Jerry”, „Popey Marinarul”, etc
Puzzle Tema: „La Paşti”
Jocul se desfăşoară în completarea activităţilor de limba şi literatura română. Elevii se împart în două echipe, conform scrisorii trimise de Iepuraş. Fiecare echipă va avea de realizat un puzzle în conformitate cu tema. Membrii echipei care termină de realizat corect jocul - puzzle vor primi ouă de ciocolată de la Iepuraşul de Paşti.
Utilizarea teoriei inteligenţelor multiple - Tema: „Cum să cresc sănătos?”
Copiii sunt organizaţi în grupuri omogene după inteligenţa predominantă: grupul lingviştilor ( inteligenţa lingvistică), grupul desenatorilor(spaţial-vizuală), grupul mimilor (inteligenţă corporal-kinestezică). Grupa 1, lingviştii (3 elevi), vor alcătui oral 5-6 propoziţii despre modul în care ne putem păstra sănătatea. Grupa 2, desenatorii (3 elevi), vor desena 4 imagini în care să se găsească obiecte care ne ajută la păstrarea sănătăţii. Grupa 3, a mimilor (2 elevi), va mima comportamente care ne ajută la păstrarea sănătăţii şi care vor fi recunoscute de colegi. Exemplu: grupa 1 – Trebuie să ne spălăm pe dinţi după fiecare masă!; - Nu mâncăm fructele fără să le spălăm.; E bine să mâncăm fructe şi legume deoarece au vitamine.; Trebuie să ne aerisim camera în fiecare zi.; Sportul ne ajută să fim sănătoşi.; Trebuie să facem baie în fiecare săptămână.; grupa 2 – a desenat: prosop, periuţă de dinţi, săpun, pieptene. ; grupa 3 - a mimat că: se spală pe dinţi, se piaptănă, face gimnastică, spală fructele, îşi scutură hainele.
Lectura „Guri şi urechi” - Tema: „Cea mai mare avuţie”
Cu câteva zile înaintea şedinţei, textul care trebuie citit este dat Gurilor (4 elevi), astfel încât ele să îşi pregătească lectura. În ziua şedinţei, Urechile (4 elevi) primesc un chestionar. Răspunsurile la întrebări (5) se regăsesc în textul pe care îl citesc Gurile, dar pe care Urechile, care lucrează individual, nu-l găsesc. După prima lectură, critică constructivă făcută de Urechi-Gurilor. Apoi Urechile se grupează şi îşi confruntă răspunsurile. În acest timp, Gurile primesc indicaţii de la învăţător, pentru ca lectura lor să fie mai bună. La a doua lectură, atât Gurile, cât şi Urechile se concentrează asupra aspectelor care trebuie îmbunătăţite: fluenţa lecturii şi răspunsurile la întrebări. Faza de verificare şi argumentare a răspunsurilor. Textul: Cea mai mare avuţie
„Un om se plângea mereu că este sărac.
- Ce bine aş trăi dacă aş avea o mare avere! ofta el.
Odată se întâmplă să treacă pe lângă casa omului un bătrân care îi auzi văicărelile.
- De ce eşti supărat , omule? Doar eşti stăpânul unei averi fără preţ.
- Avere? Care avere? se grăbi tânărul să afle.
- Iaca, dă-mi un ochi şi vei primi aur în schimb.
- Nu-ţi dau eu un ochi pentru tot aurul din lume, spuse tânărul speriat.
- Atunci dă-mi o mână pentru un pumn de arginţi.
- Ce tot vorbeşti, moşule? Nu-mi dau mâna pentru nici o comoară din lume.”
Întrebările: Cine se plângea că e sărac? Ce voia el? Ce îi ceru bătrânul? Ce îi oferi în schimb? Ce îi răspunse tânărul?
Exerciţiu de optimizare a comunicării verbale Tema: „Cu Pinocchio la teatru”
Jocul urmăreşte familiarizarea elevilor cu poziţiile relative ale obiectelor în spaţiu şi exprimarea corectă. Un elev numit de învăţător va alege unul din scaunele neocupate (din desen). Pentru a fi mai explicit, el trebuie să spună unde se află scaunul (pe care rând, în spatele cărui personaj ). Exemple de răspunsuri: Pinocchio se poate aşeza : pe ultimul rând, în stânga vânătorului, dar în dreapta bărbatului cu cămaşă albastră şi în spatele femeii cu copil; pe primul rând, în faţa bucătarului; pe al treilea rând, în stânga clown-ului , dar în dreapta fetiţei blonde şi în spatele bucătarului.
Exerciţiu de comunicare prin imagini Tema: „Scrisoare fără cuvinte”
Elevii trebuie să realizeze în grup o scrisoare de felicitare pentru ziua prietenului lor din clasa a IV-a, dar scrisoarea trebuie realizată doar prin desene, nu cu ajutorul cuvintelor. Ei au desenat împreună: un tort cu lumânări, baloane colorate, un clown, cadouri, o sticlă de suc, mai mulţi copii, o cutie cu bomboane.
Metoda R.A.I. Tema: „Ce se află în clasă?”
Elevul numit cu declanşarea jocului aruncă mingea şi formulează o întrebare pentru elevul care o prinde; Elevul răspunde la întrebare, aruncă mingea altui coleg punându-i o altă întrebare.
Întrebările sunt legate de obiectele care sunt în clasă şi de rechizitele şcolarului: „Ce se află în faţa clasei şi e mare, neagră? (tabla); „Ce foloseşte elevul pentru a scrie în caiet? (stiloul); „Ce se află în faţa băncilor? (catedra); „Ce se află pe catedră şi are culoarea verde? (catalogul), etc.
Mai multe capete la un loc Tema: „Să ne comportăm frumos!”
Strategia urmăreşte învăţarea prin cooperare în grupuri mici. Fiecare membru al grupului are un număr ( 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 ). După enunţarea unei întrebări sau a unei probleme, fiecare va spune răspunsul său, iar apoi, după dezbateri vor formula răspunsul grupului, pe care îl va comunica unul din numere, anume solicitat. Metoda asigură implicarea în activitate a tuturor elevilor. La finalul activităţii „Să ne comportăm frumos!” , învăţătoarea citeşte copiilor un text, care prezintă comportamentul neadecvat:
„Două capre se întâlniră pe o punte. Ele se luară la ceartă:
- Fă-mi loc să trec! zise una.
- Nu-ţi fac, fă-mi tu mie! răspunse a doua.
- Lasă-mă, că eu am păşit prima pe punte!
- Dă-te la o parte, că sunt mai bătrână decât tine!
Caprele au ajuns la bătaie şi amândouă au căzut în apă.”
Elevii primesc fiecare un număr, apoi li se dau nişte jetoane , pe care sunt scrise cuvinte : „capre , floare, punte, apă, noroi, tânără, bătrână, loc, primăvară, ceartă, bibliotecă, frumos, bătaie, mâine, două, trei, au urcat, au căzut.” Ei trebuie să citească cuvintele scrise pe jetoane şi să le aleagă doar pe acelea pe care sunt scrise cuvintele care au apărut în povestire. Copilul care are numărul anunţat va prezenta rezultatul obţinut.
Am observat că metodele şi tehnicile folosite, aplicate prin lucrul în cooperare, îmbinând aptitudinile şi talentele copiilor, pentru realizarea scopului încurajează responsabilitatea (elevii simt că stăpânesc ceea ce fac, se implică în realizarea activităţii şi sunt preocupaţi de rezultat).
De asemenea, şi-au dezvoltat abilităţile de comunicare: ştiu să asculte, să înţeleagă ceea ce spun ceilalţi, sunt receptivi la ideile lor şi sunt capabili să îşi continue gândurile.
Elevii dovedesc o mai bună colaborare şi cooperare, deoarece au observat că ajung mai repede la rezolvarea unei sarcini dacă lucrează împreună decât dacă se concurează unul pe celălalt. Ei au învăţat că modul cel mai bun de a lua decizii este să ţină cont de toate informaţiile disponibile şi să găsească o soluţie care să mulţumească pe toată lumea.
Avantajele acestor metode sunt evidente: participanţii îşi îmbunătăţesc abilităţile de comunicare, iar totul se petrece într-o atmosferă necompetitivă, de colaborare. Elevii devin conştienţi de posibilităţile lor, sunt capabili să se înţeleagă mai bine între ei şi descoperă noi modalităţi de relaţionare. Ei sunt mai deschişi la idei şi influenţe noi, pot să combine informaţiile cu mai multă uşurinţă, sunt mai bine pregătiţi pentru a-şi împărtăşi cunoştinţele, impresiile, emoţiile.
Utilizarea metodelor de interacţiune în cadrul grupurilor mici cu scopul creşterii gradului de eficienţă al comunicării reprezintă o resursă cu adevărat importantă, dacă ţinem cont de schimbările care au loc în societatea actuală, o societate în continuă schimbare, în care informaţiile acum noi nu vor mai fi de actualitate peste zece ani. Ele sporesc implicarea şi motivarea elevilor, activitatea devine mai de profunzime, elevul devine parte a actului de comunicare atât ca receptor, cât şi ca emiţător.
Aplicarea sociogramelor a vizat formarea unor echipe de lucru în care membrii grupului să comunice între ei. În grupul de lucru, rezolvarea sarcinii implică cooperare, schimb de informaţii, emiteri de sugestii, avansarea mai multor soluţii.
Întrebările la care elevii au răspuns au fost:
1. Cu cine dintre colegii tăi crezi că te-ai înţelege dacă ai lucra în echipă?
2. Cu cine dintre colegii tăi nu crezi că te-ai înţelege dacă ai lucra în echipă?
Testul iniţial a fost aplicat la sfârşitul lui februarie 2009, iar cel final la sfârşitul lui mai 2009. (M.A.=A; M.I.=B; A.A.=C; B.A.=D; N.I.=E; A.F.=F; B.C.=G; B.Ş.=H) IEA= 2/7
Alegerile reciproce s-au datorat faptului că elevii mai lucraseră în grup şi se cunoşteau destul de bine. Se observă existenţa unui lider(B), dar şi a unui exclus sociometric(G), un elev cu probleme de comportament şi dificultăţi în activitatea de învăţare. Cel de-al doilea exclus(E) este elev cu CES. Indicele de coeziune al grupului e destul de mare.(ICG=2,08)

Sociograma finală

La analiza sociogramei finale am remarcat că B şi-a păstrat statutul de lider, iar G nu mai este exclus. Informaţiile circulă mult mai uşor şi ajung la toţi elevii clasei, lucru demonstrat şi de creşterea indicelui de coeziune . (ICG=3,75) Singurul exclus a rămas E, elevul cu deficienţă mintală de gradul II, care, deşi acceptat şi integrat în grupul clasei nu este dorit ca partener de comunicare, membru al echipei, deoarece colegilor le este foarte greu să îl ajute la rezolvarea sarcinilor de lucru, care, uneori îl depăşesc, nivelul lui intelectual fiind scăzut.

CONCLUZII Metodele de interacţiune educaţională vizează un comportament activ. Elevii nu mai sunt „izolaţi”, nu mai sunt „cu gândul în altă parte” deoarece trebuie să se implice direct în activitate, trebuie să comunice cu membrii grupului din care fac parte, pentru ca activitatea să se finalizeze cu un rezultat bun. În felul acesta, fiecare copil a devenit responsabil de modul de realizare a activităţii. Gruparea elevilor a avut relaţii benefice asupra relaţiilor dintre ei, unii elevi excluşi reuşind să se integreze, iar alţii au avut ocazia să îşi cunoască mai bine colegii şi să îşi descopere puncte comune. Activităţile în cooperare au impus elevilor să fie atenţi la sarcina de lucru, să se asculte unii pe alţii cu atenţie şi să poarte răspunderea comună pentru cele prezentate. Când au discutat în grup, elevii au auzit conţinutul prezentat în mai multe feluri, ceea ce le-a oferit ocazia de a-l înţelege mai bine, acesta fiind repetat de mai multe ori. Am observat că orice activitate didactică centrată pe metode de interacţiune presupune o pregătire riguroasă, atât din punct de vedere al organizării grupurilor, materiei, pregătirii fiecărui elev în parte, dar şi din punct de vedere al utilizării canalului optim de comunicare, pentru ca experienţa didactică să se dovedească utilă, coerentă, plăcută şi să existe un flux comunicaţional dezvoltat pe paliere variate.
Exerciţiile utilizate în activitatea cu elevii, au avut drept scop principal diminuarea barierelor inhibitorii privind contribuţia unei persoane la activitatea de grup, în direcţia instituirii unui climat de lucru relaxant şi reconfortant. Rolul lor a fost de a-i face pe colegi să se sprijine unul pe celălalt, optimizându-şi comunicarea emoţională. Avantajele acestor metode sunt evidente: participanţii îşi îmbunătăţesc abilităţile de comunicare, iar totul se petrece într-o atmosferă necompetitivă, de colaborare. Elevii devin conştienţi de posibilităţile lor, sunt capabili să se înţeleagă mai bine între ei şi descoperă noi modalităţi de relaţionare. Ei sunt mai deschişi la idei şi influenţe noi, pot să combine informaţiile cu mai multă uşurinţă, sunt mai bine pregătiţi pentru a-şi împărtăşi cunoştinţele, impresiile, emoţiile.
Pe de altă parte, metodele de interacţiune educaţională nu se pot utiliza în lipsa celor „tradiţionale”, deoarece fiecare are şi avantaje, dar şi limite. Sarcina cadrelor didactice este de a revitaliza metodele „clasice”, de a le reactualiza pentru a desfăşura un învăţământ de calitate, în care să existe comunicare.
Bibliografie:
1. Abric, Jean-Claude, 2002, „Psihologia comunicării”, Editura Polirom, Iaşi
2. Albu, Gabriel, 2008, „Comunicarea interpersonală”, Ed. Institutul European, Iaşi
3. Baban, A. , 2003 „Consiliere educaţională, ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Cluj Napoca
4. Cornescu,Viorel, Marinescu, Paul, Curteanu, Doru, Toma, Sorin, 2003, „Management”, Editura Universităţii, Bucureşti, Bucureşti
5. Cristea, Georgeta, L., Miţu, A., 1999, „Comunicare în situaţii concrete”, Ed. Aramis, Bucureşti
6. Dinu, Mihai, 2005, „Fundamentele comunicării interpersonale”, E. Bic ALL, Bucureşti
7. Ezechil, Liliana, 2002, „Comunicare educaţională în context şcolar”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
8. Iacob, L., 1998, „Comunicarea didactică”, în Cucoş, C., coord., ”Psihopedagogie”, Ed. Polirom , Iaşi
9. Iucu, Romiţă, B., 2000, „Managementul şi gestiunea clasei de elevi”, Editura Polirom, Iaşi
10. Mucchielli, Alex, 2005, „Arta de a comunica”, Editura Polirom, Iaşi
11. Oprea, C., 2003, „Pedagogie. Alternative metodologice interactive” , Ed. Universităţii Bucureşti
12. Păuş, Aura, Viorica, 2006, „Comunicare şi resurse umane”, Editura Polirom, Iaşi
13. Pânişoară, Ion-Ovidiu, 2004, „Comunicarea eficientă”- ediţia a II a, Editura Polirom, Iaşi
14. Vasile, Dragoş, 2000, „Tehnici de negociere şi comunicare”, Editura Expert, Bucureşti
15. ***”Comunicare”- Suport de curs- Întărirea capacităţii UCRAP şi a reţelei naţionale de modernizatori
ROLURILE MANAGERIALE DECIZIONALE

Inst. Sauciuc Ilie

Decizia – reprezintă un proces deliberat, al unei persoane sau grup de persoane, de alegere dintr-o multime de variante de actiune posibile a aceleia care este considerata cea mai adecvata pentru atingerea unor anumite obiective si prin a carei aplicare se influenteaza activitatea a cel putin unei alte persoane decat decidentul.

Decizia presupune:
- multimea variantelor sa fie formata din cel putin 2 elemente
- existenta unei finalitati: unul sau mai multe obiective de realizat
- influentarea actiunilor si/sau comportamentului a cel putin unei alte persoane decat decidentul

Rationalitatea deciziei poate fi afectata de actiunea urmatorilor factori:
- factori rationali, alegerea celui mai bun curs de actiune
- factori cognitivi, se refera la nivelul de cunostinte rationale ale decidentului
- factori psihologici, se refera la caracteristicile psihologice ale decidentului
- factori sociali, decidentul trebuie sa tina seama si de aspiratiile subordonatilor.

Cerinte de rationalitate a deciziilor manageriale:
- sa fie fundamentata stiintific
- sa fie imputernicita
- sa fie clara, concisa si necontradictorie
- sa fie oportuna
- sa fie eficienta
- sa fie completa.

Tipuri de decizie:

A. Dupa gradul de cunoastere a mediului ambiant si dupa natura variabilelor care influenteaza rezultatele care se pot obtine:
- decizii in conditii de certitudine
- decizii in conditii de risc
- decizii in conditii de incertitudine
B. Dupa orizontul de timp dupa care se adopta si implicatiile aplicarii lor asupra obiectului condus
- decizii strategice
- decizii tactice
- decizii curente
C. Dupa nr. de persoane care fundamenteaza decizia
- decizii unipersonale
- decizii de grup

D. Dupa periodicitatea elaborarii
- decizii unice
- decizii repetitive care pot fi: periodice sau aleatorii
E. Dupa numarul de criterii decizionale care stau la baza fundamentariilor
- decizii unicriteriale
- decizii multicriteriale
F. Dupa modul de manifestare si masura in care luarea deciziilor se bazeaza sau nu pe proceduri prestabilite
- decizii programate (de rutina si repetitive)
- decizii neprogramate (decizii unice)
G. Dupa gradul si modalitatile de fundamentare
- logice
- intuitive

PROCESUL DECIZIONAL: PARTICULARITATI, ETAPE, COMPONENTE

Principalele abordari decizionale:

- abordari descriptive in care procesul decizional se prezinta asa cum se realizeaza el in activitatea practica
- abordari de tip normativ

Componentele procesului decizional:

- decidentul reprezentat de un individ sau o multime de indivizi ce urmeaza sa aleaga varianta cea mai avantajoasa
- multimea variantelor decizionale care poate fi finita sau infinita
- multimea criteriilor decizionale
- mediul ambiant reprrezentat de ansamblul conditiilor interne si externe organizatiei care influenteaza decizia si sunt influentate de aceasta
- multimea consecintelor cuprinde ansamblul rezultatelor potentiale
- obiectivele decizionale


Etapele procesului decizional:

- identificarea si definirea problemei: decidentul trebuie sa identifice o problema decizionala si sa o diferentieze de una nedecizionala, iar apoi trebuie sa prezinte un scurt rezumat privind principalele caracteristici ale problemei decizionale identificate
- stabilirea criteriilor si obiectivelor decizionale (criterii ce pot fi utilizate: profitul cererea etc.)
- culegerea si selectarea datelor: se culeg date si informatii din interiorul firmei si din mediul extern acesteia
- analiza informatiilor
- elaborarea variantelor decizionale posibile: pe baza datelor si informatiilor se construiesc cel putin 2 variante relevante ce vor fi cercetate si inventariate pentru a se stabili posibilitatea fiecareia de a contribui la realizarea obiectivelor decizionale. Inventarierea poate fi : pasiva sau activa
- alegerea variantei optime (sau decizia propriu-zisa)
- comunicarea deciziei: redactarea si transmiterea ei persoanelor insarcinate cu punerea sa in aplicare
- aplicarea deciziei
- controlul si evaluarea rezultatelor: compararea rezultatelor obtinute cu obiectivele propuse pentru depistarea abaterilor.
marţi… şi 13….
Motto: „ şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”
( Magda Isanos)
De Cristina Bindiu
În ziua aceea ar fi trebuit să nu se întâmple nimic. Cel puţin aşa crezuse Gigi atunci când, după eforturi titanice reuşise să deschidă cu greu ochii dimineaţa. Mă rog! Dimineaţa era un fel de-a spune! Era deja ora 13. Ora 13 într-o zi de marţi şi de 13.
Gigi nu era superstiţios de felul lui. Nu credea în vise, în coşari, în trifoiul cu patru foi, în ieşitul cu plinul…. Acasă avea o pisică neagră splendidă – Lucky - care-l conducea zilnic până la poartă, şi cum mereu uita câte ceva se întorcea din drum de vreo trei ori până reuşea să se pornească definitiv spre serviciu.
Rămânea doar ziua de marţi, 13. Ideea de ghinion i se lega de această zi. Numai de această zi! Nu ştia de unde şi cum. Doar că, în orice zi de 13 simţea că mai bine îşi ia liber. Se închidea în casă, trăgea perdelele şi nu făcea absolut nimic.
Alina spunea că are probleme cu mansarda (Alina era iubita lui. O cunoscuse într-o seară de septembrie. Ploua îngrozitor şi aproape se ciocnise de ea alergând spre maşină. Bineînţeles lăsase umbrela acasă. Cerul, în absolută înţelegere cu umbrela părăsită pe măsuţa din hol, se pornise să-şi verse reproşurile în averse. Dumnezeu, de acolo din jilţul cerului, se amuza copios, ca de o glumă bună, iar lângă el, încă ameţită de izbitură Alina râdea în hohote, udă leoarcă, cu privirea pironită pe figura lui uluită. Cu părul negru risipit în şerpi umezi pe umerii acoperiţi de bluza devenită transparentă din cauza ploii, cu nişte ochi de un verde înfiorător de…crud, cu mâinile adunate în jurul trupului, ca într-un fel de apărare, râdea… Şi hohotele ei păreau să cânte în ritm cu ploaia. O zeiţă a ploii! Aşa o văzuse pentru prima dată! Şi îngenunchease în faţa ei, acolo, în mijlocul străzii, în ploaie, zâmbind. Nu auzise nici claxoanele şoferilor, nici fluierăturile lor, nici îndemnurile mai mult sau mai puţin deocheate – îi povestise Alina de ele mai târziu. Aşteptase doar, minute în şir… Nu ştia ce aştepta…poate să o vadă cum devine transparentă, cum se lichefiază… cum se transformă în ploaie… dorindu-şi să o poată aduna în palme picătură cu picătură, să-i simtă răcoarea pe cerul gurii uscat de emoţie, să închidă ochii şi s-o simtă strecurându-i-se pe după gulerul apretat al cămăşii, lunecându-i pe pielea încinsă, trezindu-l… Hei? Ai păţit ceva? N-ai mai văzut femeie plouată? Sau ce? Poate ai probleme la mansardă, băiete! – O privise nedumerit, cu un zâmbet tâmpit încremenit pe faţă! Ar fi prins-o acolo, în mijlocul străzii şi ar fi sărutat-o apăsat. Era convins că gura ei avea gust de migdale amare… iar lui îi plăceau migdalele…)
Ce 13?- spunea Alina. Sunt milioane, miliarde de oameni care ies pe stradă pe 13, merg la serviciu, merg la restaurant, se plimbă prin parc… la fel şi în orice zi de marţi!
El ştia că are dreptate, că teama lui e de-a dreptul ilogică, dar nu avea ce face! Nu reuşise niciodată să treacă de pragul apartamentului într-o zi de 13. De câte ori încerca, îl lua aşa, cu un fel de leşin de la inimă, picioarele îi amorţeau şi nu-i mai puteau susţine greutatea, ochii i se împăienjeneau…. Şi gata! Trebuia să renunţe. După fiecare încercare de acest fel îi trebuiau cam douăzeci de minute-jumătate de oră să-şi revină….
Azi însă….. Se ridică şi se îmbrăcă mai repede decât o făcea de obicei. Se opri o clipă şi privi pe fereastră. Cerul, de un albastru intens, îl chema cu o putere pe care n-o avusese niciodată. Noroc că gândurile oamenilor stau încă sub semnul misterului. Altfel… parcă i-ar auzi pe ceilalţi…..”Eşti cam dus, dom’le! Cum să te cheme cerul? Şi, mai ales, de când ai dumneata timp să priveşti cerul? Cerul nu există pentru a fi privit! El există şi gata! Deşi, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice nici măcar nu există! E doar o impresie, o imagine vizuală născută dintr-o educaţie depăşită! ….”
Nu reuşi să-şi amintească ce zi e - sau poate nu vru să-şi amintească. Mai degrabă nu avu timp. Avea o întâlnire de afaceri la ora 1400 şi era deja în întârziere. Mapa, umbrela, cheile… părea că are tot ce-i trebuie. Ieşi grăbit. Urcându-se în maşină încercă să-şi amintească dacă încuiase uşa şi-şi dădu brusc seama că Lucky nu-l însoţise. Mai avea însă doar câteva minute să ajungă în cealaltă parte a oraşului. Era prea târziu pentru asemenea întrebări….
La sediul agenţiei de muncă nu-l aştepta nimeni. Să fi greşit ziua? Probabil! Era însă o zi prea frumoasă ca să se enerveze. Mai degrabă ar fi mers în parc…. s-ar fi aşezat pe o bancă… ar fi aşteptat-o pe Alina… Îşi aduse aminte că Alina era plecată în vizită, la o bunică, undeva într-un sat - nu-şi mai amintea cum se cheamă satul, undeva prin nordul ţării - , aşa că renunţă la parc. Printre perechi de îndrăgostiţi s-ar fi simţit cumplit de singur. Iar lui nu-i plăcea să fie singur. Îi aducea aminte de vremurile de dinainte de a o cunoaşte pe Alina. Alina… frumoasa lui … zeiţa ploii… zeiţa lui… Nu, n-avea rost să rămână în parc… deşi îi era un dor nebun de verde… nu i se mai întâmplase să-l doară … dorul de verde… Cine mai auzise de dorul de verde? Pe toate canalele de televiziune nici nu se mai întâlnea acum cuvântul dor. Poate din când în când prin telenovelele alea sud-americane de câte două sute de episoade, pe la episodul 113 sau 174 sau… Nu prea des, oricum. Dacă doreai să auzi cuvântul trebuia să urmăreşti toate episoadele. O chestie de-a dreptul dificilă. Pentru că toate aveau acelaşi subiect: avere, bani, comploturi, sinucideri, lacrimi… Nimic nou faţă de ştirile de la Pro Tv… doar că la ştiri durerea era de multe ori brutal de reală – poate prea brutală – în timp ce telenovelele mocneau de un fel de sirop lălâi, incolor şi inodor cu numele de durere. Nu reuşise niciodată să treacă dincolo de al treilea episod.
Între timp ajunse acasă. Lăsă maşina în parcare şi urcă grăbit scările. Deasupra uşii, un ştergar negru îi răni brusc privirea plină de albastru, de verde, de lumina primăverii de afară… ce caută ştergarul negru deasupra uşii lui? Privi în jur. Nu greşise apartamentul, probabil altcineva greşise… Doamne, o fi uitat uşa deschisă! Dacă l-au călcat hoţii? Se repezi înăuntru, dar rămase în prag, blocat. Mama sa, îmbrăcată în negru, plângea pe marginea patului. Alături, tot în negru, cuprinzând-o cu un braţ pe după umerii slăbiţi, Alina. La început nici n-o recunoscu… Nu mai era zeiţa ploii… Era o biată femeie îndurerată, cu ochii roşii, ştergându-şi nasul mereu cu o batistă… Oare ce se întâmplase? Pe măsuţa din hol, alături de umbrela cu bucluc şi de cheile de la maşină , era un ziar. Pe prima pagină, un titlu uriaş „I-a venit de hac… ziua de 13” şi fotografia lui, întins în pat…. Se înfurie brusc. Ce glumă macabră! Se repezi să intre, să le spună celor două femei că totul e în regulă, că trăieşte, că azi cerul e mai albastru şi iarba e mai verde ca niciodată… Iar el e fericit… foarte fericit….
Doar că … uitase că era marţi… şi 13...
GHIŢĂ MORTU
de Ovidiu Hutuleac

În mâna stânga avea o ţigara.Prin fumul ei salciu,i se vedeau ochii.Avea ochii subţiati de nesomn si de moarte.De trei zile vorbea numai cu morţii,cânta numai cu morţii,juca table cu ei.Le spunea poveşti cu femei frumoase si cu sticle de vin spumos,le făcea cumpărăturile din super-marcketuri onirice,sau le stergea de praf sufletele lipsite de suflet.Dar ei nimic.Ei tăceau.Ca de aia se enerva el.Erau mormânt nu altceva.Nu scoteai o vorbă de la ei nici să le fi dus flori.
Pe el îl chema Ghiţa Mortu.Era groparul satului de când se ştia el.Mă rog, după ce se întorsese din fericita URSS.Pâna si mă-sa îl născuse într-o groapa.O apucaseră durerile în groapa cu cartofi.Dacă atunci îi veni ceasul…!?!Acolo îl născuse.
De trei zile i-a tot venit marfă proaspătă.Intra moartea în oameni ca primavara in pieptul fetelor de măritat.Întai te prindea aşa, o melancolie tulbure,dupa care îţi venea un fel de uscăciune de la inimă.Parca aveai deşert în piept,nu altceva.Te usca din picioare şi picai la pat.Dupa o săptămână venea popa ,lăutarul lui Dumnezeu,să-ţi cânte că pleci în cătanie la Cel de Sus.Jale dom`le!Jale!Odata te vedeai fără suflet!Ramâneai aşa,ca o vioară fără arcuş,ca o cârciumă fără muşterii,ca un ochi fără lacrimi.Lu` Ghiţa Mortu îi spui tu cum e când mori?El nu ştie?Păi el toata viaţa a murit.
Acuma Ghiţă sta la o ţigară.Sta şi se gandea şi el la moarte.De ce or` muri oamenii dom`le?De ce?Din cauza reliefului lor interior?Din cauza inundaţiilor de sentiment?Din cauza avalanşelor cu amintiri?Vezi tu ,omul e un soare ce se topeşte în propria căldură.E atât de inconştient, încat,se prăjeşte în suc propriu.Oamenii n-ar trebui să iubească!De la iubire li se trage căldura.Şi-i uscă dom`le,îi uscă!Grozav îi uscă!Ca nisipul îi face.D`aia oamenii sunt aşa de nisipoşi.Din dragoste.
Ghiţa Mortu a iubit si el.Cu patimă a iubit Ghiţa.Cu nărav.
Avea ţiitoare pe una a lu` Codoşu.Straşnică muiere.Doua mahalale se luară în cuţit pentru ea.Da` el o caştigase.O vrăjise,că era tânar pe atunci şi-avea cerul în suflet şi stele îi înfloreau din carne.A lui era lumea!
Venise atunci din satul lui, din Mărgineni, pentru prima dată singur cu un car de grâie, să le vândă la Obor. Ai lui erau bolnavi, şi îl trimiseră să facă nişte bani şi să cumpere doftorii şi alte. Vânduse tot, cumpărase cele de trebuinţă şi, la ieşire din târg se oprise la cârciuma lu` Tache să tragă un ţoi de ţuică, să fie pe drum. Atunci o văzu pe Riţa, parcă pentru prima dată. O mai ştia din anii trecuţi, când venea cu tată-su, dar nu o băgase în seamă. Parcă în acel an înflorise, se pârguise şi avea un vino-ncoace ca nimeni alta. Pe sub ie îi săltau nurii la orice mişcare,iar prin fusta subţire, când intra într-o rază de soare, i se întrezăreau coapsele pline şi fesele arcuite, ochii îi sclipeau şi buzele le avea cărnoase şi aţâţătoare iar Ghiţă simţi că îi hierbe sângele în vine şi că vrea să fie a lui.
Nu a mai plecat atunci acasă. A trimis cu un vecin ce-l întâlnise p-acolo doftoriile şi vorbă că mai stă. Ş-a stat o săptămână în care s-a lipit de sufletul şi trupul fetei ca scaiul de lâna oii, ş-a fermecat-o într-un hal de a luat-o ş-a dus-o acasă, lăsându-i bătând în drâmbă pe mulţii muşterii de la cârciuma lui Tache, muşterii care mai mult umblau cu mâna după ţâţele şi fundul Riţei decât după ţoiul de ţuică sau ulciorul de vin prost de pe masă.
Ai lui s-au uitat urât întâi, da’ apoi le-a plăcut fata, că era sprinţară, şi iute dovedea la toate treburile.
Au fost apoi la popă şi s-au luat creştineşte, şi nu se mai despărţeau nicicând, nici la treburile bărbăteşti, nici la cele muiereşti. Riţa mergea cu Ghiţă la cosit, Ghiţă cu Riţa la apă la spălat rufe, şi cum se făcea, cum se nimerea că tare des se nimereau amândoi ba sub o brazdă de fân proaspăt, ba într-o bulboană mai dosnică a pârâului. Mare patimă a fost între ei.
Copii n-au avut. Nici timp prea mult ca să-i facă, deşi cât au stat împreună s-au străduit care mai de care. Repede a fost luat Ghiţă la oaste şi trimis să scoată Basarabia de sub ruşi, de parcă de aia nu putea el să-şi ţină nădragii traşi când era lângă Riţa. S-a dus şi el, că n-a avut ce face. Erau vremuri grele. L-au înţolit, l-au încălţat, i-au pus un puşcoci în mână şi i-au spus : „Trage în bolşevici, tu-le muma-n...” . Ş-a tras, da’ mai mult pe deasupra, că nu-l lăsa inima să omoare pe careva. Poate o fi nimerit pe vreunul, poate nu, nu ştia, că de cele mai multe ori închidea ochii când apăsa trăgaciul, sau trăgea ascuns dintr-o groapă, de după un bolovan sau copac, ce se nimerea, fără să se uite. Un singur mort avea în gând. Pe sergentul plutonului său care, văzând că şi el şi frate-su Vasile trag la nimereală, i-a luat într-o zi şi i-a bătut până a obosit. Vasile era mai plăpând din fire, a început să scuipe sânge şi la scurt timp a murit. Ghiţă a aşteptat şi, la momentul potrivit l-a spintecat pe sergent cu baioneta. Nimeni nu a aflat, nimeni nu a întrebat. Sergentul fusese un om parşiv, şi apoi ce contează în război un mort mai mult sau mai puţin.
Mai târziu l-au trimis la îngropat. Râdea locotenentul:
- Mortule, du-te de ai grijă de ai tăi!
A avut grijă. Îi îngropa pe toţi. Români, nemţi, ruşi, unguri, evrei, ţigani, soldaţi sau civili, el nu făcea deosebire. Toţi erau ai lui. Spunea câte o rugăciune în timp ce îi acoperea, le punea la căpătâi câte o cruce dacă avea din ce o face sau câte un bolovan, ceva, apoi fuma câte o ţigară la marginea mormântului. Măcar atâta lumină să aibă morţii şi să-i priască Mortului, că lumânări nu avea. Până nu termina ţigara nici nu pleca de la groapă.
Aşa l-au prins ruşii în timpul unei retrageri. Fumând şi rugându-se pentru cei morţi. L-au luat, l-au băgat în lagăr pentru 25 de ani deoarece, cum a aflat mai târziu, trecuse „ cu arma în mână frontiera URSS”.
- Da’ cum să trec? Cu o bucată de mămăligă? Doar era război, şi nu am venit eu de drag, îi spuse el unui ofiţer CEKA în lagăr.
Şi pentru asta a luat o bătaie zdravănă şi două săptămâni de carceră. L-au scos apoi, deşi trebuia să stea mai mult, ca să îngroape morţii din timpul iernii, care stăteau clădiţi pe lângă barăci, că vremea se încălzise şi acum se putea săpa pământul.
După câţiva ani i-au dat drumu şi l-au trimis în ţară. N-a ştiut de ce, da’ nici n-a avut curaj să întrebe. Dacă se răzgândesc? În lagăr mai văzuse şi întâmplări de astea. Confuzii. El, din câte aflase, cei mai mulţi nici nu aveau ce căuta acolo, dar cine să înţeleagă măreţia găndirii justiţiei sovietice? El? Vreunul din milioanele de oameni închişi asemeni lui? Nu, în nici un caz.
S-a grăbit cât a putut de mult spre casă, spre Riţa şi ai lui şi a ajuns la nimic. Părinţii îi muriseră deportaţi pe undeva, că fuseseră chiaburi şi nu voiau să dea pământul la colectiv, casa a fost dărâmată şi peste ea s-a făcut arătură iar Riţa..., Riţa după ce l-a jelit şi i-a făcut mormânt frumos în ţintirim, s-a măritat cu preşedintele de CAP, că tot muiere frumoasă, trupeşă şi dorită de toţi rămăsese.
Riţa l-a cunoscut, da’ la el nu se mai putea întoarce. Avea deja un copil cu preşedintele, şi nu putea să se despartă atât de uşor de un important activist de partid cum era acela. Dar a intervenit cât a putut şi Ghiţă a rămas în sat, i s-a dat normă la colectiv şi bordeiul din marginea cimitirului, devenind astfel şi gropar. De atunci viaţa lui a fost moartă. Nu putea vorbi cu nimeni, că nu se ştia cine îl putea turna, aşa că a început să vorbească cu morţii. Buni ascultători. Nici unul nu îl critica, nici unul nu îl turna şi nici nu izbucneau în aplauze puternice şi prelungite cum se întâmpla în lumea aşa-zişilor vii. Mai mergea la munca câmpului, la magazin cu un bon de ulei sau zahăr, mai un colac la o înmormântare, un pahar de vin la o pomenire, şi tot aşa până azi. Azi era o zi mare pentru el. Săpa groapa Riţei.
Ţigara uitată îi fripse degetele. O aruncă privindu-şi mâinile pe care timpul, războiul şi lagărul lăsaseră puţină carne şi aprinse alta.
Riţa fusese bolnavă în ultima vreme. După naşterea celui de-al doilea copil începuse a nu se simţi bine, a stat şi prin spitale o vreme, apoi s-a întors acasă ştiind că nu are scăpare. De două luni Ghiţă avea grijă de ea. Preşedindele se încurcase din timp cu o ingineră agronomă nouă ce apăruse pe la CAP, apoi plecase liniştit cu ea prin alte părţi. Nevasta nu îl mai interesa. Se uscase, se urâţise, şi doar Ghiţă mai vedea în ochii ei flacăra de odinioară. Se stinsese Riţa de dimineaţă, după spovedanie, cu lumânare la cap, fericită că măcar ultimele clipe ale vieţii le-a petrecut alături de cel iubit. Ghiţă a lăsat-o în grija unor babe din vecini tare pricepute în privinţa gătelilor de îngropăciune, a scos sicriul ce-l pregătise pentru el din timp, că ştia că nu are cine să-i facă, şi s-a apucat de groapă. A săpat-o şi pe marginea ei l-au găsit gândurile şi au apus odată cu el.
L-au găsit nişte oameni ce porniseră să-l caute spre seară, miraţi că nu apare la priveghi. Ţeapăn, cu mucul de la ţigara ce i-a fost şi lumânare la trecerea între lumi înţepenit între degete, cu picioarele atârnând deasupra gropii ce-i fusese hărăzită de demult şi pe care voia să i-o dea ca pe un ultim cadou femeii lui.
A doua zi pălimarul a încropit din patru scânduri vechi găsite în podul colibei lui Ghiţă ceva, mai mult cutie decât sicriu, l-a pus pe Ghiţă în ea şi l-a coborât în aceeaşi groapă cu Riţa. La căpătâi le-a pus veche cruce făcută de Riţa pe care scria „Aici zace Ghiţă Mortu”, adăugând cu mână grăbită „şi Riţa”, fără să-i mai scrie numele de familie pentru că nu mai încăpea.
Aşa le-a orânduit Domnul iubirea, aducându-i în cele din urmă împreună şi stingând neamul Morţilor din satul Mărgineni.
METODE DE PREDARE-INVĂŢARE-EVALUARE
Înv. Sauciuc Elena Elizabet
CUBUL

-Se anunţă tema pusă în discuţie;
-Se împarte clasa în 6 grupuri;
-Prezentarea unui cub din carton cu feţele divers colorate;
-Pe feţele cubului sunt notate cuvintele: a)”descrie”; b)”compară”; c)”asociază”; d)”analizează”; e) ”aplică”; f)”argumentează”;
-Se atribuie rolurile membrilor fiecărui grup:
-“Cititorul”-rostogoleşte cubul şi anunţă grupului cerinţa înscrisă pe faţa de deasupra;
-”Ascultatorul activ”/”cercetaşul” repetă sarcina, o reformulează pentru a fi înţeleasă de fiecare membru, adresează întrebări învăţatorului;
-”Interogatorul”solicită idei legate de modul de rezolvare a sarcinii de la membrii grupului;
-”Rezumatorul”va fi “raportorul”grupului, va trage concluziile, le va nota şi le va comunica întregii clase;
-”Raportorul” grupului va prezenta întregii clase modul în care grupul său a rezolvat cerinţa;
-Se aduc lămuriri, completări de către învăţatorul “consultant”/”participant”/ “observator”.

Avantaje:
-permite diferenţierea sarcinilor de învăţare;
-stimulează gândirea logică;
-sporeşte eficienţa învăţării (elevii învaţă unii de la alţii);
Dezavantaje:
-neimplicarea cadrului didactic in mod eficient poate face metoda inutilă;
-sarcina de lucru care ăi revine elevului poate să nu corespundă potenţialului intelectual dobândit până la acel moment;

ŞTIU /VREAU SĂ ŞTIU/ AM ÎNVĂŢAT

- Se formează 3 grupe ce corespund celor 3 rubrici ale tabelului:
a) ceea ce ştim/credem că ştim;
b) ceea ce vrem să ştim;
c) ceea ce am învăţat.
-Elevii fac o listă cu: a) ce ştiu deja despre o anumită temă; b) întrebări care evidenţiază nevoile de învăţare legate de temă; -Se citeşte textul; -Se revine asupra întrebărilor (coloana a II-a) şi elevii fac o listă cu: c) răspunsurile la întrebările din coloana I, scriindu-le în coloana a III-a; -Compararea a ceea ce ştiau înainte de lectură cu ceea ce au dorit să afle şi au aflat ;
-Discuţia finală va conţine mesajul central şi are semnificaţia unui schimb reciproc şi organizat de informaţii şi idei, de impresii şi păreri. Asigură crearea unei atmosfere de deschidere, facilitează intercomunicarea şi acceptarea punctelor de vedere diferite, statornicirea unui climat democratic la nivelul clasei.

Avantaje:
-se clarifica ceea ce se stie, ceea ce nu se stie si ceea ce mai ramane de invatat
-este o modalitate de invatare interactiva
-mobilizeaza intregul colectiv de elevi
-interdisciplinaritatea
-este o modalitate pragmatica de abordare a textului
Dezavantaje:
-poate fi uneori time-consuming (costisitoare din punct de vedere al timpului)
-nu se preteaza la absolut toate lectiile


EXPLOZIA STELARĂ

Se scrie problema în centrul unei steluţe cu 5 colţuri. În vârful fiecărui colţ al steluţei se scriu întrebări de tipul: ce? cine? unde? de ce? când?
-se împarte clasa în grupuri;
-se lucrează la nivelul grupurilor pentru elaborarea unei liste cu întrebări multe şi diverse;
-se comunică întregii clase rezultatele muncii de grup. Lista de întrebări iniţiale poate genera altele, neaşteptate; Opţional, se poate proceda şi la elaborarea de răspunsuri.

Avantaje:
-uşor de aplicat oricărei vârste şi unei palete largi de domenii;
-este în acelaşi timp o modalitate de relaxare şi o sursă de noi descoperiri;
-obţinerea a cât mai multe întrebări duce la cât mai multe conexiuni între concepte
Dezavantaje:
-pune probleme copiilor cu un nivel scăzut de inteligenţă;
-la întrebări poate răspunde doar un singur membru al grupului;





PREDAREA ÎNVĂŢAREA RECIPROCĂ

Copiii sunt împărţiţi pe grupe de câte patru, în care fiecare are un rol bine definit:
-unul este rezumator (cel care face un scurt rezumat al textului citit)
-unul este întrebătorul grupului (cel care pune întrebări clarificatoare (unde se petrece acţiunea, de ce personajul a reacţionat aşa, ce sentimente îl stăpâneau pe..., ce înseamnă...),
-altul este clarificatorul ( el trebuie să aibă o viziune de ansamblu şi să încerce să răspundă întrebărilor grupului)
-al patrulea copil este prezicătorul (cel care îşi va imagina, în colaborare însă cu ceilalţi care va fi cursul evenimentelor)
Metoda este foarte potrivită pentru studierea textelor literare sau ştiinţifice. Elevii aceleiaşi grupe vor colabora în înţelegerea textului şi rezolvarea sarcinilor de lucru, urmând ca frontal să se concluzioneze soluţiile. Grupele pot avea texte diferite pe aceeaşi temă, sau pot avea fragmente ale aceluiaşi text. Ei pot lucra pe fişe diferite, urmând ca în completarea lor să existe o strânsă colaborare, sau pot lucra pe o singură fişă, pe care fiecare să aibă o sarcină precisă.

Avantaje:
-stimulează şi motivează, ajută elevii în învăţarea metodelor şi tehnicilor de lucru cu textul,
-dezvoltă capacitatea de exprimare, atenţia, gândirea cu operaţiile ei şi capacitatea de ascultare activă,
-stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit şi priceperea de a selecţiona esenţialul.
Dezavantaje:
-neinteresantă pentru elevii cu înclinaţii spre disciplinele reale;
-nu se preteată la toate lecţiile;


METODA CADRANELOR

-Împărţirea tablei în 4 părţi egale;
-Se propune câte un criteriu pentru fiecare cadran obţinut;
-Se citeşte textul;
-Se formulează răspunsuri scurte pentru fiecare cadran;
-Se evaluează rezultatele.
Este o modalitate de rezumare şi sintetizare a unui conţinut informaţional solicitând participarea şi implicarea elevilor în înţelegerea acestuia.

Avantaje:
-stimulează atenţia şi gândirea; scoate în evidenţă modul propriu de înţelegere;
-conduce la sintetizare/esenţializare elevii îşi stabilesc sarcini trans şi croscurriculare, diversificate şi de complexitate crescută
Dezavantaje:
- dialogul consumă mult timp şi uneori se dovedeşte ineficient;
- uneori se poate instaura pasivitatea, tendinţa de dominare şi superficialitatea în asimilarea cunoştinţelor;
BIBLIOTECILE CA ORGANIZAŢII

Bibl. STAN BEATRIS DORIANA, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava


Organizația înseamnă un grup de persoane unite în scopul de a atinge un obiectiv. Ele sunt destinate să depășească limitele individuale. Formele de organizare pot fi împărțite în oficiale și neoficiale. Forma de organizare oficială este ansamblul relațiilor de muncă oficiale, standard. Formele de organizare neoficiale pot exista independent de cele oficiale, spre exemplu, patru persoane care obișnuiesc să se adune să joace bridge reprezintă o formă de organizare neoficială. Bibliotecile sunt un tip de organizații oficiale, majoritatea fiind organizații non-profit, ce asigură servicii, prezentând caracteristici de organizare speciale.
Organizațiile divizează sarcinile ce trebuie îndeplinite sau se împart după specializare în două moduri. Primul mod este de a stabili specializarea pe orizontală, ceea ce are ca rezultat crearea diferitelor departamente/servicii, fiecare dintre acestea îndeplinind anumite îndatoriri specifice. Cel de al doilea mod este de a stabili diferențieri pe verticală sau o ierarhizare a funcțiilor/posturilor. Diferențierea pe verticală înseamnă ostructurare a autorității, puterii, subordonării și responsabilităților dintr-o organizație.
Organizațiile sunt structurate pe orizontală prin identificarea și gruparea activităților sau sarcinilor similare ori înrudite în cadrul onor departamente/servicii. Identificarea sarcinilor similare sau înrudite pare simplă, dar devine un proces complicat atunci când sarcinile sunt examinate pentru a determina cum contribuie acestea efectiv la realizarea scopurilor și obiectivelor organizației. Gruparea sarcinilor duce la crearea unor blocuri de sarcini orientate către factorul activitate și sarcini orientate către factorul uman. Modul în care aceste blocuri de sarcini sunt puse în relație unul cu celălalt va indica adevăratele scopuri și obiective ale organizației, care pot fi diferite de cele declarate inițial.
Blocurile de sarcini către factorul activitate – cum ar fi catalogarea cărților sau procurarea de materiale – pun accentul pe procesul muncii, pe procedură sau tehnici. Aceste sarcini pot varia de la cele de rutină, necesitând o pregătire redusă, până la foarte complexe, necesitând experiență și cunoștințe vaste, ca și respectarea unui anumit mod de lucru, procedură sau tehnică. Sarcinile cu orientare către factorul uman, care pun accentul pe relațiile interumane, presupun capacitatea de a comunica, de a orienta sau îndruma pe alții și de a le oferi o motivație.
Majoritatea formelor de organizare mai vechi se concentrează asupra sarcinilor cu orientare către factorul activitate. De la cel de al doilea război mondial încoace s-arecunoscut că sarcinile cu orientare către factorul uman îndeplinesc un rol important în orice organizație. Exemple de sarcini de rutină orientate către factorul activitate dintr-o bibliotecă sunt așezarea la raft sau catalogarea prin copiere; sarcini complexe orientate spre activitate pot fi selecția de carte potrivit unei anume politici de achiziții sau crearea unui program de automatizare. Sarcinile cu orientare către factorul uman pot include relațiile bibliotecarilor dela referințe cu utilizatorii, atitudinea unui șef față de subordonați, capacitatea directorului de bibliotecă de a colabor acu oficialitățile administrative sau cu instituțiile universitare.
După ce au identificat blocurile de sarcini, managerii ce proiectează organizația trebuie să orțnduiască aceste sarcini în ordine logică. Ei trebuie să răspundă la întrebările: Care blocuri trebuie reunite și care trebuie despărțite? Care sunt relațiile dintre blocuri? Unele blocuri vor fi de importanță primordială, altele de importanță secundară. Cele secundare vor fi subordonatecelor primordiale.
Unii specialişti sunt de părere că nu este chiar atât de important să se identifice absolut toate sarcinile de activitate necesare într-o organizație, pe cât este de important să se identifice cele cu adevărat esenţiale. Ei sugerează ca proiectarea schemei organizatorice să pornească de la întrebările: În ce segment este necesar să se lucreze perfect pentru a realiza obiectivele companiei? Care este zona ce prin ineficiența muncii ar putea periclita rezultatele, dacă nu chiar existența intreprinderii. În esență ei recomandă ca bibliotecile să se întrebe pentru ce există și ce menire au și să construiască totul pe această bază. Acestea sunt întrebări pe care îndeobște nu și le-au pus prea multe organizații, printre acestea numărându-se și bibliotecile.
În același spirit, alți experți în management îndeamnă organizațiile să-și pună întrebarea: În ce domeniu lucrăm? Majoritatea bibliotecilor realizează acum că fac parte din domeniul informării și că au o concurență în sectorul privat care nu a existat până acum. Bibliotecile au fost obligate să-și redefinească statutul, iar această redefinire va necesita în cele din urmă o modfificare astructurii de organizare.
Indiferent de modul de structurare, majoritatea organizațiilor cuprind aceleași părți componente de bază. Mintzberg a categorisit elementele de bază ale unei structuri organizatorice astfel:
1. un vârf strategic, format din cadrele de conducere superioare, care răspunde de funcționarea generală a organizației.
2. linia de mijloc, alcătuită din cadrele de conducere intermediare care coordonează activitatea diferitelor unități. Aceste cadre servesc la realizarea legăturii dintre nucleul operațional și vârful strategic.
3. nucleul operaținal, compus din lucrătorii ce duc la îndeplinire misiunea organizației.
4. tehnostructura, alcătuită din unitățile ce asigură organizației serviciile tehnice de specialitate .
5. personalul auxiliar, alcătuit din lucrători care asigură organizația cu servicii calificate în domenii ca relații de muncă sau probleme de personal.
Într-o bibliotecă mare directorul general și directorii adjuncți formează vârful strategic. Linia de mijloc este alcătuită de șefii diferitelor compartimente/servicii. Angajații din unități ca sisteme de automatizare și catalogare originală compun tehnostructura, iar cei din unități ca serviciul de personal sau cel de relații publice constituie personalul auxiliar. Categoria cea mai numeroasă, nucleul operațional, este compusă din angajații care lucrează în compartimente cum ar fi circulația fondurilor sau referințe. Ei sunt cei care duc la îndeplinire misiunea organizației de realizare a legăturii dintre oameni și informații. Unele organizații de mici dimensiuni nu cuprind toate categoriile de părți componente descrise de Mitzberg, dar cele mai multe organizații mari le dețin pe toate, cu toate că mărimea fiecărei componente în comparație cu celelalte variază în funcție de factori ca tipul și complexitatea activități,vechimea și mărimea organizației.
James A. Belasco spunea, în ”Cum învățăm elefanții să danseze”, că „Organizațiile sunt precum elefanții - și unele și altele deprind anumite lucruri prin reflex condiționat. Dresorii obișnuiesc să priponească elefanții de când sunt mici cu lanțuri groase prinse de stâlpi adânc îngropați în pământ. În felul acesta elefantul învață să stea la locul lui. Elefanții maturi nici nu mai încearcă să-și părăsească locul, chiar dacă au puterea să smulgă stâlpul și să plece…Asemenea elefanților, multe companii sunt încătușate de constrângeri impuse în trecutul lor. ”Totdeauna am procedat în felul acesta” este o concepție la fel de restrictivă pentru progresul unei organizații precum este lanțul priponit de la piciorul elefantului. Succesele obținute cândva printr-o anume modalitate te leagă de trecut. Dar aceeași factori care au dus la succesul de astăzi au adesea ca rezultat eșecul de mâine.”


BIBLIOGRAFIE:
BELASCO, James A. Teaching the Elephantto Dance: Empowering Change in Your Organization (New York: Crown, 1990), 2
NĂSTASE,Marian, Cultura managerială și organizațională, Ed. Economică, București
STUEART, Robert D., MORAN, Barbara B., Management pentru biblioteci și centre de informare, ediția a patra, Biblioteca Națională a României: A.B.B.P.R., București,1998
Un drum fără întoarcere : Băsescu
de Gabi Pîţu

După alegerile de la sfârşitul anului 2009 am răsuflat uşurat. Nu datorită deznodământului alegerilor ci faptului că am simţit că s-a terminat. După 2 ani de campanie electorală eu mă simţeam epuizat deşi nu am avut nici o treaba cu lupta electorală. 2 ani care au supt cam toate resursele tărişoarei, şi faptul că s-au suprapus peste criza economică mondială a făcut ca tot ce s-a facut bun în ultimii ani să se irosească si sa ne vindem pentru prezentul incert şi viitorul foarte nesigur.
Concluzia alegerilor a fost surprinsă foarte bine de ziaristul Cristian Tudor Popescu care a spus : e a doua oară consecutiv când partidul comunist e înfrânt de securitate. Adevărat si no comment.
Mi-e destul de greu să vorbesc despre personajul Traian Băsescu, am vrut sau nu el e imaginea în oglindă a felului în care îşi percep românii conducătorul (el lider maximo) pentru că mie cel puţin din prisma declaraţiilor date de acesta de-a lungul timpului mi se pare un Don Quijote de la Mancha, şi cu siguranţă are şi un Sancho Panza al lui în persoana lui Emil Boc. Mulți ar face speculaţii şi pe seama existenţei unei Dulcineei, dar aici nu vreau să mai fac speculaţii.
Adevărul e că realegerea lui Băsescu cred că i-a făcut pe mulţi români să se întrebe dacă mai merită să-i mai dea vreo şansă acestei ţări. Unul dintre aceştia e Mircea Badea, care a spus după alegeri că nu mai întelege această ţară si va renunţa să mai folosească celebra frază : trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Un gest just. Dar încă ceva ce se pierde, parcă ţara asta renunţă la tot ce ar avea conţinut.
Îl bănuiam pe domnul Traian Băsescu a fi bolnav de putere dar trăiam cu speranţa că încă după 5 ani de mandat se va termina şi poate România va merge pe al drum mai bun. Se pare că la Cotroceni ni se pregătesc nişte surprise. Într-un fel scenariul pe care am să vi-l expun pare logic prin prisma lucrurilor întâmplate în ultimii ani. Ce e clar e că Băsescu nu a câştigat niciodată ca fiind cel mai bun, ci a câştigat pentru că ceilalţi au fost mai slabi ca el. şi cred cu tărie că a avut grijă ca lucrurile să se întâmple astfel. De exemplu l-a pregătit şi susţinut pe Mircea Geoană timp de 5 ani în fruntea PSD. Mircea Geoana cred că dacă ar candida şi contra umbrei sale ar pierde asta după ce în prealabil fusese anunţat câştigător. Deci Traian l-a susţinut pe Mircea ca să aibă pe cine bate (dacă nu PSD-ul nu ar fi fost invitat la guvernare scaunul lui Geoană s-ar fi clătinat foarte rău). Asta e lumea politicii si Băsescu a câştigat, acuma ce mai contează mijloacele. În plus când s-a întâmplat de la revoluţie încoace să avem în turul doi nişte candidaţi cât de cât acceptabili( perechea Basescu-Geoana, a fost precedată de perechea Băsescu-Năstase, la rândul ei precedată de perechea Iliescu-Vadim).
În aceste condiţii nu pare urmă de îndoială că Băsescu nu va renunţa la putere după încheierea mandatului de preşedinte. Deci cu paşi mărunţi va fi urmat modelul Putin. Băsescu va încerca să-şi asigure majoritatea parlamentară, probabil se va face o noua rectificare a constituţiei, se vor stabili noi prerogative ale preşedintelui şi premierului, lupta de descreditare a Parlamentuli va fi dusă în continuare de instituţiile statului subjugate Serviciilor la rândul lor aflate la ordinea preşedintelui.
Oricum perioadele de criză au favorizat dictaturile şi spre asta ne îndreptăm acum.
Unde ne aflăm noi oamenii obişnuiţi în raport cu preşedintele Băsescu? După o vreme din ce în ce mai puţini oameni inteligenţi au mai ascultat discursurile mincinoase ale acestuia la nivelul PDL discursul a început să se orienteze către categoriile sociale mai puţin favorizate cu toate că acestea au suferit cel mai mult în timpul guvernării PDL.
Eu cred că ei pot miza pe voturile celor care lucrează la buget şi pe care orice ideie de reformă îi înspăimântă ( de aceea anul trecut nu s-a luat nici o măsură).
Oricum peisajul politic din România e absolut înspăimântător şi dacă am vorbit critic despre Traian Băsescu nu înseamnă că am măcar vreo opinie bună despre cineva din politica românească.
Până la urmă speranţa de reformare a clasei politice există datorită crizei economice. Sunt convins că România va intra într-o criză atât de profundă încât nevoia de reformă se va impune cumva de la sine.
Oricum la nivel de discurs mi s-a părut cel puţin amuzant felul în care şi-a însuşit ca realizări ale mandatului său, preşedintele Băsescu, absolut toate lucrurile bune întâmplate în perioada 2004-2009(daca se intampla asa ceva in Romania are legatura cu oamenii si nu cu tara). A negat că ar fi avut vreo legătură cu guvernarea în această perioadă el ducând luptele sale. Cert e cu după atâţia ani cu Băsescu eu nu am văzut nici măcar o schimbare în bine a societăţii în care trăiesc. Universul politic în strânsă legătură cu cel media a făcut din România un o ţară parcă descrisă de Orwell în 1984. Asta şi datorită faptului că cei care îl susţin pe Băsescu nu acceptă nici un fel de critică la adresa lui şi reacţionează dur şi grotesc în aceste cazuri.
Trăim în România…
03/24/2010 20:49:09
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one