Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Numarul III/2010

OMUL-animal îndumnezeit
Popescu Lilioara-Mariana
„Omul este singurul animal care știe că moare, gândirea în perspectivă, capacitatea de a-și face planuri îl conduce către trăirea nesiguranței, viitoru-i nu-i poate fi controlat, el este incert.” (Popoveniuc, 208). Astfel , din nevoia omului de a crede în ceva , ceva mai presus de el, ceva care să-i continue existența dincolo de partea biologică apar noțiunile de mit, magie, religie.
„Este greu să ne imaginăm cum ar putea funcționa spiritul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil real există în lume. Conștiința unei lumi reale și nesemnificative este strâns legată de descoperirea sacrului”. (M. Eliade, Ist credințelor și ideilor religioase, pag 9)
Omul devine un animal îndumnezeit din idealul creșterii spirituale fără sfârșit a ființelor umane prin unirea cu Hristos. Lumea nu este întodeauna întocmai ce se dorește de la viață. Viața poate fi complicată fiind o sursă de frământări dar poate să aducă și satisfacții prin nenumărate lucruri.
Având în vedere că naștere Universului rămâne un mister, omenirea face apel la religie sau divinitate pentru ca cele două extreme: moartea și viața să aibă un sens. În omul tuturor timpurilor se regăsește adesea ideea de sacru născându-se de aici nevoia de religiozitate.
În funcție de cultura vremurilor s-au cristalizat o serie de noțiuni religioase importante pentru evoluția omului. Este fundamental să identificăm sistemul de funcționare al unei culturi sau alta, să întelegem de unde a pornit fiecare și printre care popoare s-a răspândit.
Au existat și există încă numeroase religii în lume. Vom descoperi însă că fiecare este unică în felul său, dar „împreună ele oferă o cale excepțională de a intra în universul uman”(enciclopedia rel, pag 4), majoritatea învățăturilor religioase îndemnând oamenii să-și trăiască viața frumos și să aibă anumite credințe. Se poate discuta despre o evoluție similară a religiilor lumii, de la religiile arhaice naturale, la monoteism, parcurcând o etapă intermediară, cea politeistă.
Conform studiilor realizate de-a lungul timpului în ceea ce privește existența religiilor arhaice, se face trimitere la epoca de piatră care se divide în trei mari perioade: paleoliticul (1.000.000-10.000 î.Hr), mezoliticul (10.000-6.000 î. Hr.)și neoliticul (6.000-2.500 î. Hr.)
În ceea ce privește paleoliticul se enumeră trei etape importante:
a.1. Paleoliticul inferior desemnează o perioadă recunoscută prin expresia „cultul craniilor”. O influență importantă aparținea și magiei care nu se deosebea de religie.
a.2. Paleoliticul mijlociu se identifica mai ales prin sacrificarea animalelor conform credinței potrivit căreia, în urma sacrificiului, acestea se vor înmulți iar vânatul va deveni mai bogat.
Mai trebuie menționat că, potrivit lui Mircea Eliade, între vânător și vânat exista o solidaritate mistică ce întărea ideea înrudirii societății omenești cu lumea animalelor.
a.3. Paleoliticul superior se caracterizează îndeosebi prin cultul morților.
Mezoliticul reprezintă o perioadă creatoare ce marchează domesticirea primelor animale și a începuturilor agriculturii. Se realizează așadar trecerea omului de la vânător la agricultor. În studiile realizate de Mircea Eliade (ist cred rel, 38-39) apare ideea sacrificiului prin scufundare de către vânătorii mezoliticului.
Neoliticul vizează în principal trecerea omului de la vânător la agricultor și crescător de animale. În această perioadă se dezvoltă diferite rituri, unele dintre ele fiind continuate încă din paleoliticul superior( înhumarea dar apare treptat și incinerarea, legarea cadavrelor de picioare sau în partea de jos a brațelor din teama ca morții să nu vină printre cei vii).
Cei mai mulți cercetători ai religiilor consideră că totemismul (credința într-un animal, plantă sau obiect considerat a fi strămoș protector) reprezintă prima formă de religie primitivă. Emile Durkheim încearcă să explice totemismul din perspectiva realațiilor sociale ajungând la concluzia că „religia este un lucru eminamente social. Reprezentările religioase sunt reprezentări colective care exprimă realități colective.”(E.Durkheim, Regulile metodei sociologice,22). Australia este considerată țara clasică a totemismului.
O altă formă a religiilor primitive este șamanismul care se bazează pe credința că slujitorii prin intrarea în transă comunică cu spiritele bune și rele pe care le pot influența, printr-un ritual special, dansuri și formule magice. (cf lui A.Suciu, Filosofia și istoria religiilor, 146-147).
Politeismul este un termen ce provine din greacă și desemnează credința în mai „mulți zei” sau „mulți dumnezei”.Religiile politeiste nu îşi pun problema originii lumii şi a creaţiei. Lumea, în cea mai mare parte a ei, este eternă, avându-şi, probabil, originea într-un haos primordial, prin intervenţia mai mult sau mai puţin evidentă a zeilor ea ajungând să arate aşa cum este astăzi… (va urma)
Atemporalitatea frumusetii

Marius Cucu

Întâlnirea celui ce admira frumosul cu revelatia frumusetii, pare a genera o suprema exuberanta a spiritualitatii, o tensiune ce-si asimileaza propria limita pentru a o proiecta, apoi, în perspective îndepartate si deschise eternitatii.

Aceasta limita, asemeni orizontului, nu poate fi depasita de tensiunea pe care o limiteaza dar se mentine constant în eternitatea miscarii acestei tensiuni careia îi confera prezenta si individualitate fara a-I rapi infinitul libertatii imanent substantei sale.
Prin intermediul acestei limite, spiritul ce întâlneste frumusetea si se pierde în deschiderile ei, ramâne, în mijlocul dezvoltarii acestei pierderi, la sine.
Astfel, cel ce admira voluptatea fermecata a trandafirului, transcendentul surâsului feminin sau fluxul si refluxul pierderii de substanta a sunetului, se lasa învaluit de magia acestor sfere dar le priveste drept catedrale în care frumusetea se ascunde a se revela celor ce stiu sa I se închine si sa o adore. Privind spre aceste catedrale, se va descoperi în interiorul lor drept un aprins si fidel credincios al frumusetii. Prin aceasta prezenta si privire dubla, spiritul admiratorului se pierde pe sine, dar ramâne identic cu sine în aceasta pierdere.
Întâlnirea cu frumusetea este, în esenta, o întâlnire cu formele prin care aceasta apare în spectrul realitatii, cu cadrele prin care îsi concretizeaza farmecul si-l ascunde, deopotriva, în deschiderea unei lumini clar-obscure ce se refuza mereu întelegerii rationale. Astfel, aceasta lumina, sinteza de mister si relevanta, dimensiune suprema a umbrelor, se instituie pe sine drept multitudine de individualitati, divers conturate, survine în prezenta spiritului uman, pastrându-se, însa, în toata aceasta dezvoltare, în mijlocul esentei sale.
Cel ce încearca sa înteleaga, prin mijlocirea ratiunii, lumina tainica a frumusetii, va proiecta în spatiul acesteia analiza ferma si concreta a gândului, o analiza lipsita de libertate, patrunsa de metamorfoza evolutiei, a dezvoltarii si dezintegrarii, un demers ce este atasat, prin forma si substanta, universului închis al realitatii. Astfel, sub incidenta acestei analize, voluptatea fermecata a trandafirului devine simpla manifestare vegetala, transcendentul surâsului feminin formalitate organica, iar fluxul si refluxul pierderii de substanta a sunetului ampla si complexa dezvoltare acustica.
Aceste forme ale frumusetii sunt, aici integrate legitatii rigide a realitatii. Ele sunt asezate în spatiu si timp, cunosc efemeritatea adusa de acestea, sunt patrunse de temporalitate si supuse acesteia. Libertatea tensiunii lor se stinge si ele devin forme ale lipsei de frumusete. Cel ce admira frumusetea si se pierde în spatiile ei ramânând constant la sine, nu va cunoaste tenebrele unei astfel de analize. Aparitia frumusetii în destinul acestui spirit determina o fundamentala mutatie a centrului unui astfel de destin. Frumusetea devine temeiul sortii celui ce o admira, ea se instaureaza drept esenta primordiala si scop absolut pentru întreaga dinamica a acelui suflet.
Învesmântat în propria singuratate, el ascede spre dimensiunile frumusetii acceptând lumina acesteia drept centru al propriului sau destin. Astfel, soarta sa nu mai graviteaza în jurul sau, ci în jurul frumusetii, asculta de ritmul acesteia si se lasa învaluita de blânda sa deschidere asa cum planetele se pierd în maretia regala a soarelui. Dar, asa cum planetele îsi pastreaza legile si formele ce le definesc, si spiritul ce admira frumusetea se mentine identic cu sine în virtutea cadrelor personalitatii sale. Asupra acestei identitati, asupra acestei energii primordiale frumusetea proiecteaza formele concrete ale lumii sale clar-obscure. Farmecul trandafirului, magia surâsului feminin, abisurile sunetului se revarsa peste nostalgia sufletului ce se pierde în flacarile ce-l mistuie fara a-l stinge. Si aceasta nostalgie sopteste tristetea unei eternitati pierdute. Prin ea coboara lumina clar-obscura, a frumusetii si se preschimba în trandafiri, surâsuri si sunete, coboara basmul pe care sufletul l-a uitat, basmul pe care el însusi l-a soptit în amurgurile vesniciei. Aici eternitatea îsi trezeste substanta închisa în apatia spiritului uman, frumusetea se cheama pe sine prin intermediul acestui spirit care devine din adorator al frumusetii un simbol al acesteia, lasându-se patruns de vesnicia frumusetii ce-I apartine. Astfel, el simte adevarul basmului ce învaluie toate formele frumusetii, adevarul propriei sale eternitati pe care a uitat-o. Frumusetea ne învata ca suntem nemuritori si ne pregateste pentru aceasta nemurire daruindu-ne impulsul depasirii temporalitatii si proiectând, prin formele sale concrete, lumina clar-obscura a atemporalitatii sale.
Cel ce încearca o întelegere strict rationala a frumusetii, proiecteaza asupra acesteia finititudinea si efemeritatea concretului lumesc. Aceasta protectie este refuzata de frumusete si se întoarce asupra celui ce a împlinit-o. Astfel, acesta, privind spre farmecul trandafirilor, magia surâsului feminin sau ascultând fluiditatile sunetului, nu va descoperi basmul propriei sale eternitati. Se va simti finit într-o lume finita, se va descoperi drept rob al tenebrelor mortii, asezat într-un ev al acesteia, epoca a clepsidrelor temporalitatii necrutatoare. Nici o exuberanta nu va învalui acest spirit, nici o tensiune nu va cuceri spatii pentru el, simbol al nemuririi mortii, va nega atemporalitatea frumusetii cautând-o, si va zidi, fara sa stie, iluzia mortii nemuririi. Admiratorul frumusetii, cel asupra caruia aceasta proiecteaza si revarsa formele deschise ale luminii sale clar-obscure, se lasa patruns de aceasta lumina ce se adora pe sine si se reîntoarce în abisurile sale. Spiritul acestui admirator este atins de exuberanta suprema, de tensiunea absoluta ce-si asimileaza propria limita pentru a o proiecta, apoi, în spatiile deschise spre vesnicie. Dar aceasta tensiune ce izvoraste din întâlnirea celui ce admira frumosul cu revelatia frumusetii, din actul prin care lumina frumusetii se adora pe sine, se îndragosteste de propria eternitate, nu poate fi, la rândul ei, decât o noua adorare, mai aproape de esentele inimii umane, temporala si atemporala, deopotriva, adorarea fiintei umane de catre fiinta umana, extazul în preajma caruia tresarim de atâtea ori si al carui nume îl rostim în soapta: iubirea. Odata cu acest extaz, omul se reîntoarce în basmul eternitatii sale.
Dostoievski -sau mentalul colectiv rusesc şi salvarea prin ortodoxie
Dragos Hutuleac
„În celebrul roman al lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Koroviev-Fagot, cadrilatul excentric, din nu mai puţin excentrica suită a lui Woland, recurge, pentru a obţine accesul în restaurantul Casei Griboedov, la un subterfugiu: la somaţiile funcţionarei cu registru, care nu catadicseşte să lase pe nimeni înăuntru înainte de a-i fi verificat legitimaţia de scriitor, Koroviev aduce în discuţie numele lui Dostoievski; secondat de motanul Behemoth, se angajează într-o demonstraţie aiuritoare, în sprijinul căreia aduce, la început, argumente de bun-simţ (‹‹Ca să te convingi că Dostoievski e scriitor trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata, la întîmplare, cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie că ai de-a face cu un scriitor!), pentru ca apoi să insinueze că, el însuşi ar putea fi, la urma urmelor, Feodor Mihailovici în persoană. Replica ezitantă a funcţionarei (‹‹Dostoievski a murit››), provoacă reacţia promptă a lui Koroviev: ‹‹Protestez! Dostoievski e nemuritor!››" . Am decis să folosesc acest fragment, oarecum anecdoctic în introducere, pentru că mi se pare de un firesc ieşit din comun şi de o aşezare în spiritualitate autentic rusească de-a dreptul curioasa. Pentru ruşi nu numai Dostoievski e nemuritor, ci şi maica Rusie e nemuritoare, Ţarevniciul e nemuritor, Stalin deasemenea, cat despre votcă…ne îngăduim numai un paşnic şi nevinovat surâs. Fireşte că mai sunt şi alte multe momente în istoria biografică a ruşilor care relevă un popor complex, puternic şi simplu, de caracter nordic, dar schimbător şi instabil precum culorile stepei asiatice. Un popor care are darul de a crede cu uşurinţă totul şi a pune patos în ceea ce crede. Credeau că pot face comerţ cu bizantinii şi chiar reuşeau, credeau că pot stăpâni fără luptă şi au încercat (dar aici nu cred că au avut parte neapărat de o reuşită). Nici o raţiune nu le stătea înainte. Ei cred că sunt o mare putere şi chiar se menţin. Poate acest spirit e cel care impune azi, mai mult decât meschine aranjamente politice. A crede că eşti cineva e uneori la fel de important cu a fi cineva.
„În mod esenţial un scriitor mitic, Dostoievski a creat un opus de opere de o imensă putere hipnotică, având următoarele trăsături: scene dramatizate în care personajele, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, se angajează în dialoguri socratice à la Russe; căutarea lui Dumnezeu, problema Răului şi suferinţele celor inocenţi. Tipologia personajelor sale e una extrem de simplă: creştini umili (prinţul Mîşkin, Sonia Marmeladova, Alioşa Karamazov), nihilişti autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavrogin), cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov); personajele sale acţionează sub impulsul unor idei, şi nu al unor instincte, deşi, în anumite cazuri, şi acestea pot juca un rol semnificativ. Personajele sale sunt de fapt niste traduceri ale unor idei spirituale şi ies din acest motiv în afara timpului, sunt atemporale. Alte teme care reapar obsedant sunt: suicidul, mândria rănita, colapsul valorilor familiei, regenerarea spirituală cu ajutorul suferinţei (cel mai important motiv), respingerea culturii vestice şi afirmarea valorilor ortodoxiei ruse şi ţarismului. Criticii literari ruşi, cum ar fi Mihail Bahtin, au caracterizat opera sa drept „polifonică”: spre deosebire de alti romancieri, Dostoievski nu este interesat de o „unică viziune” , ci prezintă situaţia sub forma unei suite de unghiuri foarte diferite, din acest motiv romanele sale sunt extrem de dramatice, sunt romane de idei, în care punctele de vedere conflictuale şi personajele se dezvoltă adesea într-un crescendo insuportabil.” Pornind de la acest paragraf, vom face referire la cartea Fraţii Karamazov şi vom încerca să facem o analiză a mentalului colectiv rusesc, intuind în personajele cărţii acea alchimie intrisecă care defineşte personalitatea unui popor implicit mentalitatea sa.
Cartea în sine, este, din punctul meu de vedere mai mult oglinda unor tipologii decât istorisirea unei crime. Din contră, în multe privinţe acţiunea trece pe planul doi şi ideea, redată de mâna unui scriitor mai puţin talentat, ar fi putut fi rezumată fără mari dificultăţi: Feodor Pavlovici, tată a trei copii este asasinat. Toate dovezile par a-l indica drept principal suspect pe Dmitri Feodorovici (Mitea), primul fiu al lui Feodor Pavlovici. Urmeză un proces în cadrul căruia Mitea, deşi nevinovat, este condamnat, finalul cărţii surprinzând încercările celorlalţi doi fraţi (Alioşa şi Ivan Feodorovici) de a-i facilita lui Mitea evadarea.
Ceea ce individualizează romanul este analiza detalitată a unor caractere, s-ar putea spune definitorii pentru o anumită epocă. Astfel îl avem pe Mitea, pradă unui puternic zbucium interior, principiile morale cu care personajul ar vrea să se identifice intrând deseori în conflict cu latura sa impulsivă, care îl indeamnă să facă gesturi necugetate, ce în final se dovedesc a-i fi fatale.

Aleoşa, pe care autorul îl consideră personajul principal al romanului este opusul lui Mitea. Dotat cu un caracter deosebit, Aleoşa împrumută darul scriitorului de a „citi în suflete” şi se dovedeşte cel mai temperat caracter. Feodor Pavlovici apare în ipostaza de tată denaturat, dedat viciilor, dar şi în cea de „măscărici”, cum se autocaracterizează. Prin construcţia lui, el ilustreză în mod strălucit efectele pe care banul şi un mod de viaţă pus sub semnul plăcerilor le pot avea asupra unui om.
Restul personajelor, pe care scriitorul le introduce gradual în roman, contribuie atât la definirea unor tipologii cât şi la schiţarea imaginii orăşelului tipic rusesc , la evidenţierea unor probleme de ordin moral pe care societatea este deseori tentată să le ignore.
Dostoievski simte această această ignoranţă şi încearcă să o sancţioneze făcând apel la natura ortodoxă a poporului din care se trage. Din punctul său de vedere şi nu numai, destinul poporului rus este definitiv legat de ortodoxie. În această privinţă fiind cu desăvârşire anacronice reflecţii de genul: cum ar fi fost cursul istoriei şi a culturii ruseşti dacă ar fi îmbrăţişat catolicismul sau protestantismul în una din variaţiile acestuia.
Rolul unei religii este deosebit de importantă în dezvoltarea unui popor. Prin religie omul ia primul contact cu întrebările esenţiale ale existenţei şi, tot aici, găseşte primele răspunsuri. Aceste răspunsuri îi trasează nişte coordonate spirituale, pe care omul trebuie să le urmeze şi în final să le asimileze, ca pe o componentă a personalităţii sale. Specificul fiecării religii, determină specificul fiecărui popor în parte, prin apartenenţa acestuia la una din religiile lumii. Unele religii sunt mai stricte, altele mai permisive, iar poporul gravitează în jurul acestei calităţi modelându-şi personalitatea în conformitate cu regurile impuse de religia respectivă. Perspectiva oferită de către ortodoxism raportată la realitatea rusească din carte, este una de mântuire, figura stareţului Zosima fiind edificatoare în acest sens. Dar tot greul acestui demers iniţiatic pică pe umerii lui Aleoşa.
Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura acestuia. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Alioşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea.
Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Alioşa tot un copil rămase. „Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritate naturală în acest personaj” .
Alioşa este omul lui Dumnezeu, discret până la autoanulare. Toţi îl iubesc şi ţin la el – bătrânul tată îi spunea adesea: „Pe tine te iubesc şi fără coniac”. În el autorul a turnat virtuţi pierdute: seriozitate, lipsă de orgoliu şi de răzbunare, curajul cel bun. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte care se numeşte karamazovism, Alioşa, unul de-al lor, aplanează tensiunile şi aduce pacea. El este forţa binelui pe pământ. Necultivând antipatiile şi ripostele, reuşeşte să-i aducă la stareţul Zosima pe tatăl lui şi pe fratele Dmitri, pentru a-i împăca. Politeţea lui nativă rămâne chiar şi în disputele intelectuale pierdute în faţa fratelui Ivan, liber-cugetător de o inteligenţă demonică.
Pe Alioşa îl întâlneşti în mai toate scenele romanului, fiind emisarul de pace al lui Dostoievski în infernul familiei Karamazov. „Sunt sigur că cititorii mei, la sfârşitul acestui roman, vor găsi că Aleoşa Karamazov nu e eroul principal. Şi, totuşi, eu stărui să le atrag atenţia că Alioşa este eroul principal al romanului meu ”.Respirând natural iubirea faţă de aproapele, Alioşa reuşeşte în final de roman să se pună în lanţurile fratelui Dmitri, acuzat pe nedrept de moartea bătrânului. Judecat la rându-i, Aleoşa este găsit nevinovat şi este lăsat liber. Se pune întrebarea: Este Alioşa Karamazov un personaj credibil? A creat Dostoievski un om real sau unul ideal? Este cu putinţă existenţa unui homo christianus? S-a spus că Alioşa este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. La aceste critici autorul – pentru care aşteptarea nu era o profesiune, ci un crez – a răspuns spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist” . Subscriem, din moment ce Sfinţii Părinţi învaţă că realismul nu-l găseşti la omul obişnuit, ci la sfânt. Alioşa Karamazov nu este deloc o redută a ridicolului, ci este realismul creştin pe două picioare. Poate fi posibil Alioşa Karamazov? Poate, din punct de vedere creştin. Şi, după cum ştim, posibilul este una dintre provinciile adevărului.
Pentru a te apropia de mentalitatea ruşilor trebuie ca, în primul rând, să te apropii de sufletul lor. graniţa dintre suflet şi raţiune este aproape indescifrabilă în mentalul colectiv rusesc. Ei filtrează totul prin trăiri asimilate în decursul timpului ca şi elemente ale realităţii. De aceea nu trebuie să ne mire atitudinea lor vis-a-vis de idealurile vestului, pe care le privesc ca pe nişte eresuri artificiale. Ei nu pot asimila realităţi străine de ei înşişi. Adică nu cochetează cu o lume asupra căreia nu pot aplica matriţa istorico-ortodoxă intrisec asumată de personalitatea propriului popor. Ei nu se pot dezvolta decât pe două coordonate: cea religioasă şi cea istorică, înafara lor, ruşii nu există, devin automat un neam fără individualitate şi, implicit, fără prezenţă în catalogul marilor popoare ale lumii.
Dostoievski cunoaşte această realitate şi şi-o asumă în scrierile sale. La fel ca românul Ţuţea, el se mişcă între Dumnezeu şi neamul său. În afară de aceşti doi termeni nu vede nimic semnificativ între cer şi pământ.
Cum ni se descoperă nouă Dostoievski? Ca un personaj inter-textual. El se află în text, face parte din dânsul, se confundă cu propria scriitură. Dacă, prin absurd, am lua la fugă textul acesta, îl va transpira pe Dostoievski. Evident, afirmaţiile conform cărora autorul ar fi omniescient şi omniprezent nu sunt lipsite de adevăr, dar sunt perimate şi e de preferat a nu se ajunge la ele...
Luând contact cu textul, putem observa că autorul nu se dezice de el însuşi, nu problematizează din afară ci este, dacă vreţi, prizonierul Karamazovilor. Numai ei îi pot acorda libertatea de a spera la o Rusie fără păcat, compatibilă cu matricea existenţială a spiritului slavon. Intuind în religie izbăvirea neamului său, Dostoievski, dă viaţă în Aleoşa unui nou model uman. De ce? Pentru că societatea de atunci, se confrunta cu problema societăţii contemporane unde lipseşte cu desăvârşire un individ cu vocaţie de model. Prin literatura sa, Dostoievski asta încearcă să ne ofere, o alternativă.. Ceea ce ne rămâne de făcut, este să găsim în personajele sale acel model şi să ni-l asumăm ca pe o realitate lipsită de concesii cotidiene. Iar asta pentru că, să nu uităm, iadul „e suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”.
De partea cealaltă a aceluiași adevăr. Opoziția nereformată

Gabi Pitu
Se pare că în România există opozitie, dacă nu știați. Nu e deloc agreabil pentru politicienii nostri să fie în opoziție, toți vor să se înghesuie la putere. Viața e crudă pentru toată lumea. La toți ni s-a întâmplat să dorim pe cineva și să fim respinși și să respingem pe cineva. Se pare că și în politică e ca în amor : dacă dragoste nu e, nimic nu e.
PDL-ul a trebuit să facă multe sacrificii pentru menținerea puterii. Orgoliul partidului a avut de suferit datorită alianțelor cu PNL și PSD, pentru că nu s-au îndestulat toți cei care s-au urcat în căruța PDL-ului și au trebuit acceptați și ceilalți la împărțirea atribuțiilor oficiale ( glumesc, a mălaiului vroiam să spun). Însă după alegeri și după cumpărarea de către PDL a parlamentarilor necesari lucrurile s-au schimbat. Acuma vor sau nu PSD și PDL trebuie să facă opoziție pentru că nu mai sunt în situația să negocieze nimic, și nici pomeni nu mai capătă.
Acuma a trebuit să treacă puțin să-și dea seama și cele două partide de chestia asta, adică timpul până la congresele celor două, în care bineînțeles s-au discutat programele politice( glumesc, de fapt s-au bătut care pe care cu mîrșăvie) pentru că viitorul țării primează.
Ce a fost la congrese?
Păi la PSD: congresul a fost o manifestare tipică a politicii de baltă dâmbovițene cu vedetă , deja obișnuită, Marean Vanghelie. În sfârsit a avut loc înmormăntarea lui Geoană care a eșuat lamentabil ca politician și probabil ar trebui pentru tot restul vieții să stea închis în casă și să-I fie rușine pentru că a uitat demult să mai fie om. A iesit un câștigător de circumstanță care ar putea să surprindă plăcut sau să fie mâncat de structurile gen caracatiță din PSD în reprezentarea fostului mic Titulescu- Victor Ponta.
Se va întări PSD-ul după toate acestea? Se pare că mintea cea mai limpede acolo e a bunicuței Ion Iliescu. Deci PSD-ul ar putea fi condus în urmatoarea vreme de un mos senil, singurul capabil să-I apare pe mulți papă lapte de acolo de Rasputin – Marean Vanghelie. PSD-ul ar trebui măcar să se apare împotriva lui Traian Băsescu și a PDL-ului care încă profită de capitalul de ură cumulate de PSD ca fost partid comunist și fost partid de guvernământ, iar faptul ca in 5 ani în care nu au avut puterea nu au reușit să-si schimbe măcar putin imaginea, ar fi absurd să vorbim de o reformă, ar trebui să ducă măcar de nevoie la olecuță de schimbări.
Mai recent PSD-ul a fost lovit de scandalul Voicu, care demonstrează pentru cei care nu bănuiau că in România există stat doar pentru ca niste băieți să prospere pe seama prostilor. Oameni ca Voicu sunt in toate structurile politice și în toate partidele. De fapt cazul Voicu pus împreună cu cel al lui Decebal Traian Remes și al primarului craiovean Solomon ne oferă perspective reală și îngrozitoare a felului în care se împarte dreptatea în țara asta. Pe mine mă doare foarte tare doar că justiția nu e oarbă și acționează în funcție de interesele politice. Oricum anul trecut pariam bani serioși ca anul acesta se vor face arestări de imagine, pentru că în lipsă de pâine trebuie să oferi oamenilor ceva, și să oferi spectacol prostimii prinde de când lumea. Pot să spun depre politica românească că e în permanentă campanie electorală, nush cât o să mai reziste stomacul oamenilor necăjiți care privesc ca al o telenovelă la televizor ce se întâmplă cu lumea în care trăiesc.
La congresul PNL nu au fost surprize, deși televiziunile au sperat la un rating la fel de ridicat ca în cazul congresului PSD. Crin Antonescu ocupă în momentul de față în loc provilegiat pe scena politică românească, el se întrece doar cu el însuși. S-a discutat mult pe modul în care s-a hotărât conducerea PDL-ului pentru că s-a facut într-un mod care nu prea are de a face cu spiritul liberal. Mult bla bla pe tema asta, însă partidul istoric PDL s-a impus prin lideri foarte puternici ceea ce i-a lipsit mult în perioada postrevoluție.
Critic la adresa domnului Antonescu s-ar putea discuta serios pe seama faptului că pare să urmeze un drum deja bătătorit de Traian Băsescu. O fi bun orator, cu priză la public, însă nu cred că se poate apropia de abilitățile lui Băsescu de a crea conflicte de ideii din nimic, și de a atrage atenția asupra sa și atunci când nu e cazul. Domnul Antonescu ar trebui să se impună ca personaj politic, partea în care a profitat de capitalul de ură adunat împotriva căpitanului de vas s-a terminat. Pare total ineficient să duci un război când adversarul e cel care face regurile, și deocamdată președintele Băsescu pare să se izolat la Cotroceni și așteaptă ca ceilalți să-și rupă gâtul.
Ce ar trebui totuși concret să facă opoziția? Păi în fața lor stă cel mai incompetent guvern posibil, care are mari probleme în a promulga și aplica orice fel de lege, probleme cu sindicatele, cu lipsa banilor pentru salarii și investiții, etc... și cu toate astea acest guvern nu vrea în ruptul capului să recunoască problemele...Opoziția ar trebui să spună exact poporului în ce rahat suntem pe cale să intrăm, noi ca țară, și să taxeze orice abatere a așa zișilor guvenanți.
Dar oare chiar avem opoziție sau toți fac parte din aceeași gașcă...????
Om trăi și om vedea.
Prof. Colban Monica-Georgeta
Şcoala cu cl. I-VIII Vatra Moldoviţei


Motto:
,,Pentru a pătrunde taina lucrurilor trebuie mai
întâi să te dăruieşti lor.”
Simone de Beauvoir




Eu sunt dascăl



Lucrez de mai mulţi ani în învăţământ, iar cu fiecare an această profesie a făcut parte tot mai mult din fiinţa mea, devenind o concepţie de viaţă şi un mod de a trăi. Mă simt în largul meu în mijlocul elevilor mei, regăsesc o parte din mine în sufletele lor, în fiecare an parcurg alături de ei un drum destul de anevoios, trăiesc împliniri şi dezamăgiri, dar cred că sunt un om împlinit.
Meseria de dascăl, atât de respectată în vremurile de odinioară, astăzi trece printr-o perioadă mai grea, şi datorită transformărilor din societatea noastră. Cred că este de datoria noastră să demonstrăm că omul de la catedră este cel care formează valori, care instruieşte şi pregăteşte elevul pentru viaţă. Depinde de noi să dovedim că suntem sau nu pregătiţi pentru această profesie.
M-au impresionat foarte mult câteva rânduri ale lui Eugen Lovinescu, în Cariera mea de critic, rânduri pe care le-am luat ca motto şi pe care le citesc ori de câte ori sunt în ,,impas”: ,,Soarta noastră nu e în împrejurările dinafară... ci în noi, în caracterul, în voinţa noastră; ne clădim destinul pe care îl dorim şi-l merităm”.
Cred că profesorul nu are o misiune uşoară. Abilităţile sale profesionale, cât şi însuşirile sale de personalitate au repercusiuni profunde în sufletele elevilor săi.
Prin felul său de a fi sau de ,,a nu fi”, profesorul apropie ori îndepărtează elevii. Se pare că elevului îi place sau nu-i place o disciplină în funcţie de personalitatea profesorului, iar studiile de specialitate demonstrează acest lucru din ce în ce mai mult. Astfel, în ceea ce priveşte randamentul şcolar, responsabilitatea cadrului didactic este enormă, atât competenţa sa profesională cât şi personalitatea acestuia find extrem de importante.
La şcoală, profesorul trebuie să aibă abilitatea de a motiva elevii, să fie atent la comportamentul acestora şi la reuşita lor, utilizând un spectru larg de tehnologii de predare-învăţare.
Atmosfera din clasă este esenţial să fie transformată în una agreabilă, problemele de disciplină sau disensiunile care apar fiind bine să fie rezolvate în mod constructiv. Este util ca elevii să fie apreciaţi pentru rezultatele lor atât în faţa colegilor, dar şi în particular.
Un bun profesor ţine cont de feed-back-ul oferit de elevii săi, acesta fiind, înainte de toate, ,,discipolul” elevilor săi, care încearcă în permanenţă să înveţe de la dânşii, pentru a ţine pasul cu aceştia. De fapt, un profesor bun este cel care este dispus să înveţe mereu şi se mândreşte cu discipolii care-l depăşesc.
El trebuie să fie liderul care să inspire şi să influenţeze copiii. Explorator fiind, el încurajează elevii să-şi descopere Sinele, ajutându-i astfel să atingă cel mai înalt nivel de performanţă, realizând în primul rând un învăţământ pentru fiecare.
Entuziasmul este o calitate care, cred că nu trebuie să lipsească omului de la catedră. Manifestând exuberanţă, atitudini pozitive, pasiune, dăruire, el trebuie să-i convingă pe elevii săi că şcoala este locul împlinirii, şi nu altul.
Un astfel de profesor este un inovator care modifică sau înlocuieşte strategiile, tehnicile de învăţare atunci când a descoperit altele mai eficiente sau când cele deja existente au devenit plictisitoare pentru elevii săi. Inventând diverse combinaţii de tehnologii, el adaptează predarea la diferite stiluri de învăţare, facilitând înţelegerea.
Valorificând ideile elevilor săi, el este un tezaurizator. Elevii trebuie să găsească în omul de la catedră un ghid care să-i conducă în perfecţionarea deprinderilor şi abilităţilor de lucru şi totodată să-i pună în situaţia de a descoperi singuri soluţii şi de a învăţa din greşeli. Fiind disponibil să acorde oricând asistenţă, profesorul dezvoltă astfel responsabilitatea elevilor pentru actul de învăţare şi încrederea în propriile lor forţe.
Cred că un bun profesor este un umanist, care ştie să fie critic cu sine însuşi şi cu absurdităţile vieţii, fără a fi cinic sau disperat. Este o persoană care se autodezvăluie în fiecare zi, astfel încât elevii săi îi pot vedea virtuţile, dar şi imperfecţiunile. Prin exemplul său, el îi ajută pe elevi să-şi dezvolte voinţa, curajul şi speranţa .
În activitatea mea la clasă folosesc tot mai mult metodele active, centrate pe elev, care permit dezvoltarea unor competenţe de educaţie permanentă, întrucât adevărata învăţare este cea interactivă. Experienţa didactică a dovedit din plin că, în învăţarea interactivă, elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările frontale sau individuale, îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, acced cu uşurinţă la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat. Folosirea metodelor interactive de grup în cadrul orelor de dirigenţie m-a ajutat în cunoşterea elevilor mei; m-a surprins faptul că aceştia au dovedit o mare disponibilitate de a vorbi sincer despre ei, de a-şi dezvălui şi părţile bune dar şi pe cele rele, fără a încerca să le ascundă. Utilizarea metodelor active este benefică şi în cadrul celorlalte ore, devenind o prioritate a procedului de predare-învăţare-evaluare.
Sunt fericită atunci când realizez că am o contribuţie şi influenţă în formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor mei.
Sunt hotărâtă să fac carieră în această profesie şi, chiar cu riscul de a părea lipsită de modestie, nu-mi concep existenţa decât împreună cu elevii mei.
Principiile ascultării eficiente. Metode de a ne îmbunătăţi
şi dezvolta abilitatea de a asculta

Prof. Oana Guriţă, Şcoala nr 8 Suceava

Ascultarea este una dintre cele mai importante abilităţi care influenţează eficacitatea personală şi calitatea relaţiilor pe care le formăm cu ceilalţi. Ascultăm pentru a obţine informaţii, ascultăm pentru a înţelege, ascultăm din plăcere, ascultăm pentru a învăţa. Devenind un bun ascultător, vor creşte performanţele, abilitatea de a influenţa, convinge şi negocia. Mai mult, conflictele şi neînţelegerile vor putea fi evitate.
Se întîmplă uneori să vorbim cuiva, poate despre un lucru important pentru noi, dar, totodată, să fim convinşi că el nu ne ascultă. La fel, este posibil ca un prieten, o persoană apropiată, un partener etc. să discute cu noi, să se confeseze, avînd însă certitudinea faptului că noi, cei cărora le vorbeşte, nu îl ascultăm, nu suntem atât de deschişi şi nici disponibili. Uneori chiar aşa şi este - nu sîntem disponibili, dar există şi situaţii în care percepţia persoanei ne surprinde, aşa încît ne întrebăm ce anume face ca, deşi avem bune intenţii şi ne străduim pentru el, cel din faţa noastră nu se simte ascultat sau înţelege altceva decât ne-am propus noi să transmitem? Excluzînd posibilitatea ca vorbitorul să nu ştie să se exprime adecvat, tragem concluzia că, probabil, aceste fenomene apar datorită unei alte cauze, a unei inabilităţi de comunicare - dificultatea de a asculta. Componenta esenţială a comunicării faţă în faţă (şi nu numai), ascultarea nu este nicidecum o atitudine de receptivitate pasivă, ci o activitate cu caracter complex, specific şi cu finalitate proprie. Nu este suficient să te concentrezi asupra faptelor, cifrelor sau ideilor. Trebuie mai cu seamă să absorbi ceea ce auzi, să stabileşti legaturi cu propria experienţă şi să transpui datele în informaţii utile la care să se poată recurge ulterior. Iată deci că există o distincţie clară între „a asculta” şi „a auzi” în sensul că „a asculta” presupune a auzi şi a înţelege simultan. Diferenţa poate fi mai bine înţeleasă prin raportare la „efectul cocktail” – conversaţii numeroase, simultane, în acelasi spaţiu, de care suntem conştienţi, dar cărora le atribuim cu dificultate semnificaţii, pentru a le asculta fiind necesar un efort conştient.
Goethe afirma că “nimeni nu ar mai vorbi mult în societate dacă ar şti cât de des i-a înţeles greşit pe alţii”. Aşadar, cum putem comunica fără ca acest lucru să nu sfârşească prin reflecţii de genul: “are ceva cu mine”, “nu mă înţelege niciodată”, “nu se poate discuta nimic cu un asemenea om”, “cum să transmit ceea ce mă deranjează fără să-l rănesc pe celălat”? Să ne amintim de ceea ce spunea Montaigne: “cuvântul este pe jumătate al celui care vorbeşte, pe jumătate al celui care ascultă”. Prin urmare succesul unei comunicări depinde în egală măsură de calităţile de exprimare ale vorbitorului şi de capacitatea receptorului de a asculta activ.
De foarte multe ori, la întrebarea cum arată un comunicator eficient se răspunde prin a scoate în evidenţă că acesta trebuie să vorbească pe limba auditoriului.Însă, puţini sunt aceia care remarcă rolul foarte important pe care ascultarea îl are în comunicare. Acest lucru se întâmplă pentru că, pentru a comunica ceva trebuie să ai cui să faci acest lucru, adică să ai pe cineva care să te asculte. Adevărata ascultare implică să te încarci aşadar cu ceea ce comunică celălalt. Dar, deşi omul este înzestrat de la natură cu doi ochi şi două urechi, acest fapt predispunându-ne în mod normal spre activitatea de ascultare, fiecare dintre noi ştim că este mult mai uşor să vorbeşti decât să asculţi. Asistăm de multe ori la un dialog al surzilor în care fiecare vorbeşte şi fiecare mimează că îl ascultă pe celălalt.
După Ross putem urmări procesul de ascultare pe inervalul a patru paşi: Senzaţia,Interpretarea, Înţelegerea şi Răspunsul.
1. Senzaţia este rezultatul mai multor analizatori (vizual, auditiv, etc).
Barierele care acţionează la nivelul acestei prime trepte sunt: zgomote, oboseală, defecte de recepţie sau transmisie, etc.î
2. Interpretarea presupune atribuirea unui înţeles la ceea ce am ascultat.
Barierele:
• Considerarea temei ca fiind banală sau superficială;
• Criticarea persoanei care transmite mesajul;
• Stereotipurile şi prejudecăţile
• O prematură reflecţie a celor auzite;
• Căutarea altor evenimente care captează atenţia;
• Când ascultătorii „dorm cu ochii deschişi”.
3. Înţelegerea presupune, pe lângă interpretare, şi o evaluare critică a ceea ce s-a ascultat.
Ralph Nichols a descris câţiva factori care influenţează înţelegerea:
• Inteligenţa
• Vocabularul receptorului, abilitatea de a structura şi generaliza un mesaj
• Capacitatea de a surprinde ideile principale
• Interes real pentru subiect
• Eficienţa vorbitorului
• Experienţa în a asculta materii dificile
• Admiraţia pentru vorbitor
• Oboseala fizică şi psihică a receptorului
• Cunoaşterea tehnicilor care îmbunătăţesc concentrarea
4. Răspunsul stabileşte rezultatul procesului de ascultare în funcţie de scopul acesteia.
Se pot caracteriza mai multe tipuri de ascultare:
1. Ascultăm ca să înţelegem.
2. Ascultăm pentru a reţine informaţii.
3. Ascultăm pentru a analiza şi evalua conţinutul.
4. Ascultăm pentru a dezvolta relaţii (ascultarea empatică).
5. Ascultăm pentru a ne face o imagine despre emiţător.
6. Ascultăm pentru divertisment.
Pentru ca procesul de ascultare să fie eficient M. Burley-Allen recomandă adoptarea următoarelor principii:
1. Să evităm să fim critici şi să judecăm – judecata critică blochează vobitorul, creşte nivelul emoţional. E bine să adopţi o atitudine înţelegătoare: să nu interpretezi, să nu judeci, să nu acuzi, să nu critici, să nu devalorizezi, să nu denigrezi, să nu insulţi.
2. Să ne străduim să percepem mesajul fundamental al spuselor interlocurorului în mod empatic, necritic.
Empatia este arta de a te pune în locul interlocutorului, ascultându-l atent pentru a-i putea întelege mai bine punctul de vedere, motivatia, interesul, pentru a vedea lumea prin prisma lui. Este vorba de a izola ceea ce exprimă interlocutorul de ceea ce am putea simţi atunci când îl ascultăm (simpatie sau antipatie), dar totodată de a nu anula total sentimentele proprii (apatie). Iată câteva întrebări pe care ni le putem pune pentru a deveni empatici faţă de interlocutor: „ce încearcă să-mi spună?”, „ce înseamnă acest lucru pentru el?”, „cum vede el problema?”, „care sunt sentimentele lui şi ce emoţii simte?”. Acest tip de ascultare contribuie la crearea unei atmosferede încredere şi înţelegere reciprocă.
3. Este foarte important momentul ales pentru punerea întrebărilor
Trebuie să aşteptăm ca nivelul emoţional să scadă deoarece obiectivitatea în gândirea logică şi analitică este afectată de emoţii.
4. Să nu încercăm să rezolvăm problemele în locul vorbitorului sau să gândim în locul lui
O persoană se dezvoltă personal şi profesional doar prin efort propriu. După părerea lui M. Burley-Allen oamenii au mai mare încredere în forţele proprii atunci când îşi pot rezolva singuri problemele. Este indicat să oferim soluţii, sfaturi doar dacă acestea ne sunt cerute. Nimeni nu doreşte reţete ale succesului, dat fiind faptul că fiecare om este unic, iar situaţiile în care se găseşte sunt personalizate.
Tot M. Burley-Allen propune, în cartea sa “Arta de a asculta ce spun cei din jurul tău şi succesul în viaţă”, alte versiuni de îmbunătăţire şi dezvoltare a abilităţii de a asculta:
1. Să căutăm ceva care să ne poată folosi; să găsim domenii de interes comun
Chiar şi în conversaţiile care nu ne interesează putem găsi ceva care să ne placă. Totul e să avem o atitudine pozitivă faţă de subiect/temă.
2. Să luăm iniţiativa
Să încercăm să fim activi în conversaţie, să ne focalizăm asupra ideilor puse în discuţie, să stimulăm vorbitorul prin feed-back-ul pe care i-l oferim (atenţie, interes, “Oh, înţeleg!”, “Mmm, interesant!”
3. Să ne exersăm ascultarea
Practica frecvetă ne ajută să ne concentrăm mai uşor cu economie de energie.
4. Să ne concentrăm atenţia asupra ideilor
Se recomandă separarea ideilor de exemple, datelor de principii şi a probelor de opiniile personale. Este bine să urmărim ideile generale.
5. Să luăm notiţe sugestive
Dacă notăm pe scurt ceea ce am auzit ne îmbunătăţim abiliatatea de a asculta şi de a memora.
6. Să rezistăm elementelor care ne distarg atenţia din exterior
Este bine să ne aşezăm într-un loc cât mai aproape de vorbitor, din care să vedem bine şi să nu fim sustraşi de elemente perturbatoare.
7. Să ne abţinem să contrazicem; să ne ferim de punctele sensibile ( să nu ne lăsăm afectaţi de cuvintele cu încărcătură emoţională)
8. Să dăm dovadă de flexibilitate mentală; să punem întrebări pentru a înţelege mai bine
O minte deschisă, întrebări clarificatoare, dar lipsite de intenţie critică, ferirea de concluzii pripite favorizează ascultarea.
9. Să ne exploatăm viteza de gândire; să rezumăm
E util să ne concentrăm, să încercăm să rezumăm în minte ceea ce ni se transmite, să trecem prin filtrul propriu al gândirii cele auzite.
10. Să exersăm în mod regulat
11. Să analizăm ceea ce s-a transmis nonverbal (să încercăm să nu ne lăsăm impresionaţi de aparenţe, să încercrcăm să sesizăm profunzimile, sensurile ascunse)

Alte sfaturi pentru o bună ascultare:
• Să-l privim pe vorbitor
Sa asculţi înseamnă să priveşti: nu există ascultare activa fără contact vizual.
Privirea deschide canalele de comunicare; prin privire recunoaşteţi prezenţa celuilalt, manifestaţi dorinţa de comunicare, interes, respect. Prin privire vă faceţi cunoscută starea de spirit, iar interlocutorul va putea citi o anume „expectativa pozitivă”, adica acea atitudine care denota o atenţie binevoitoare acordată celuilalt şi faptul că ne asteptăm să primim de la interlocutor mesaje importante.
• Să nu întrerupem
Întreruperea fluxului ideilor ne dă o stare de disconfort, de iritare, ne duce cu gândul la faptul că interlocutorul nu pune preţ pe ceea ce transmitem, că vrea să arate că ştie şi el ceea ce vrem să spunem noi sau pur şi simplu îi place să se audă doar pe el.
• Să ne concentrăm doar pe înţelegere
Cu cât vom fi mai apţi să înţelegem ceea ce ni se spune, cu atât vom fi mai buni ascultători.
• Să determinăm nevoia momentului
• Să ne controlăm emoţiile

Roluri sau funcţii ale ascultării
• Rol de facilitare a descărcării emoţionale a partenerului
Sînt binecunoscute situaţiile în care ne simţim plini, tensionaţi şi avem dorinţa de a ne împărtăşi cuiva. Odată realizat acest lucru, starea de tensiune diminuează, ne simţim liniştiţi şi împăcaţi. Acest aspect apare şi mai evident în situaţiile de spovedanie a credinciosului în faţa preotului.
• Rolul de instrument al stabilirii, construirii şi perpetuării relaţiilor de comunicare
Este imposibilă o relaţie de comunicare directă fără a ne asculta partenerul şi fără a fi ascultaţi de acesta. Disponibilitatea pentru ascultare, împreună cu exprimarea, constituie condiţiile esenţiale ale oricărei relaţii autentice, de dialog, parteneriat, prietenie, de cuplu sau de familie.
• Rolul de facilitare a exprimării de sine a partenerului
Este bine pentru ambii interlocutori ca ei să se cunoască reciproc. Iar cunoaşterea necesităţilor, dorinţelor şi sentimentelor interlocutorului vă va ajuta să stabiliţi un contact mutual eficient.
• Rol în intercunoaştere şi învăţare
Ascultând putem pe de o parte să cunoaştem persoana, să aflăm informaţii despre ea, despre alţii sau despre realitate iar pe de altă parte putem să învăţăm, să beneficiem de cunoştinţele şi experienţele celorlalţi.
• Contribuie la stabilirea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, a formării şi menţinerii grupurilor
Toate aceste roluri derivă din caracterul ascultării ca şi componentă de bază a comunicării, iar realizarea lor depinde de gradul în care persoanele implicate dispun de un anumit exerciţiu şi de unele trăsături şi resurse, care le fac să fie buni sau răi ascultători. Care ar fi, aşadar, la nivel personal, calităţile unui bun ascultător?
• Deschiderea, disponibilitatea de a comunica, de a stabili relaţii, şi de a asculta.
• Receptivitatea, în sens de manifestare a intersului faţă de celălalt de dorinţă de a primi mesajele sale.
• Empatia. Capacitatea de înţelegere şi rezonanţa emoţională cu partenerul.
• Acceptarea partenerului, o poziţie pozitivă lipsită de ironie sai agresivitate.
• Răbdarea, capacitatea de a aştepta ca persoana să se deschidă, să vorbească, care este asociată cu o bună toleranţă la frustrare.
• Implicarea şi prezenţa în relaţie, nu doar fizică ci mai ales mentala şi emoţională.
• Capacitatea de a oferi feedback-uri interlocutorului, astfel încât acesta să poată şti că este ascultat cu interes şi că celălalt înţelege ceea ce spune. Aceste feedback-uri includ elemente verbale, precum şi elemente de mimică şi pantomimică şi se referă mai ales la adecvarea acestora la situaţie şi persoană.
Voi încheia cu un citat din Carl Rogers, cel care a utilizat pentru prima data termenul de ascultare activă: „Când am fost ascultat şi înţeles, am devenit capabil să privesc cu alţi ochi lumea mea interioară şi să pot merge mai departe. Este surprinzător să constaţi că sentimente care erau de-a dreptul înspăimântatoare devin suportabile de îndata ce ne ascultă cineva. Este stupefiant să vezi că probleme care păreau imposibil de rezolvat îsi găsesc soluţia atunci când cineva ne înţelege”.
Să ştii să asculţi este o competenţă pe cât de rară, pe atât de preţioasă !
Bibliografie:
1. Abric, Jean-Claude, 2002, „Psihologia comunicării”, Editura Polirom, Iaşi
2. Albu, Gabriel, 2008, „Comunicarea interpersonală”, Ed. Institutul European, Iaşi
3. Baban, A. , 2003 „Consiliere educaţională, ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Cluj Napoca
4. Chiru, I., 2003, “Comunicarea interpersonală”, Ed Tritonic;
5. Iacob, L., 1998, „Comunicarea didactică”, în Cucoş, C., coord., ”Psihopedagogie”, Ed. Polirom , Iaşi
6. Pânişoară, Ion Ovidiu, 2006, Comunicarea eficientă – ediţia a III-a. Editura Polirom, Iaşi
7. Vasile, Dragoş, 2000, „Tehnici de negociere şi comunicare”, Editura Expert, Bucureşti
CUM SĂ DELEG ATRIBUŢIILE?

Prof. ADRIANA CACIUC, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava

1. Diagnosticarea propriilor nevoi de învăţare
Dacă muncesc pe cont propriu, pot realiza lucruri limitate, indiferent cât de greu muncesc. Pot munci numai un anumit număr de ore într-o zi. În acest număr limitat de ore, pot face un număr limitat de lucruri şi pot ajuta un număr limitat de oameni. Pentru că numărul de oameni pe care îi pot ajuta este limitat, succesul este limitat. Mi-am dat seama de dezavantajele acestui lucru în momentul când am devenit managerul unui proiect de mare anvergură. Nu le puteam face pe toate singură deoarece riscam să ajung la epuizare.Dacă eşti bun la slujbă, oamenii vor vrea acest lucru de la tine din ce în ce mai mult. Acest lucru poate duce la existenţa unui sentiment de presiune: nu poţi face întotdeauna ceea ce vor ceilalţi, iar asta poate duce la stres, nefericire şi sentimentul că dezamăgeşti oamenii.
Una din cele mai bune tactici pentru a depăşi această limitare constă în a învăţa să deleg sarcini către alţi oameni. Dacă învăţ să fac bine acest lucru, pot construi repede o echipă puternică şi de succes. Delegarea îmi va da şansa să îmi folosesc la nivel optim timpul de care dispun şi abilităţile mele şi îi va ajuta pe ceilalţi din echipă să-şi atingă potenţialul în cadrul proiectului. Un lider ar trebui să fie conştient că are nevoie de ajutor şi că suprasolicitarea va avea efecte negative asupra proiectului în care lucrează.
2. Formularea scopurilor învăţării
1. stabilirea rezultatului dorit;
2. alegerea persoanelor potrivite datorită experienţei şi calităţilor pe care le au;
3. identificarea constrângerilor şi limitelor autorităţii şi ale responsabilităţii;
4. definirea autorităţii de care persoanele delegate dispun în efectuarea sarcinii respective, pentru a uşura procesul de decizie;
5. stabilirea de la început a unui termen limită la care se aşteaptă predarea lucrării;
6. necesitatea clarificării încă de la început, a tuturor aspectelor pe care le atrage după sine responsabilitatea delegată;
7. urmărirea modului în care evoluează procesul de îndeplinire a responsabilităţii delegate, fără a însemna control efectiv.
8. oferirea de sprijin şi disponibilitate pentru a răspunde la întrebări;
9. asigurarea succesului proiectului printr-un proces de comunicare continuă şi monitorizare;
10. focalizarea pe rezultate. Important e ceea ce este realizat şi nu cum s-a făcut sarcina respectivă: modul meu de a face lucrurile nu este neapărat cel mai bun;
11. acordarea persoanelor delegate dreptul de a controla procesul, prin propriile metode;
12. construirea încrederii şi angajamentului. Discutarea despre recompense, oportunităţi viitoare, recunoaştere şi alte consecinţe plăcute;
13. recunoaşterea meritelor atunci când trebuie.
3. Identificarea resurselor umane şi materiale ale învăţării

Cui ar trebui să deleg o sarcină?
- Factorii care trebuie luaţi în seamă. Experienţa, cunoştintele şi abilităţile celor cărora li se deleaga sarcina. Ce cunoştinţe şi abilităţi au deja. Dacă există timp suficient pentru a le da instrucţiuni celor care vor prelua sarcinile.
- Stilul de lucru preferat de colegii respectivi. Cât de independente sunt persoanele. Ce vor aceastea să obţina din activitatea respectivă. Care sunt interesele şi scopurile pe termen lung şi cum se aliniază acestea cu sarcina propusă.
- Volumul de lucru al persoanei respective. Dacă persoana respectiva are timp şi pentru o altă sarcină. Dacă delegarea acestei sarcini cere refacerea nivelului de sarcini şi responsabilităţi care îi revin acestei persoane.
Atunci când deleg pentru prima dată o sarcină, ştiu că acelei persoane îi va lua mai mult timp pentru a face acel lucru decât mi-ar fi luat mie. Asta pentru ca eu sunt expert în domeniu, iar persoana către care am delegat sarcina încă învaţă. Trebuie să am răbdare: daca am ales persoana potrivită către care să deleg şi am delegat corect, voi vedea că acea persoană va fi extrem de competentă şi mă voi putea baza pe ea în cel mai scurt timp.
Acum, după ce paşii de mai sus au fost făcuţi, trebuie să am grijă ca membrii echipei să fie instruiţi corespunzător. Le explic de ce au fost aleşi pentru o anumită sarcină, ce se aşteaptă de la ei pe timpul proiectului, scopurile pe care le au de atins, termenele limită şi resursele pe care se pot baza. Stabilim de comun acord un program de verificare periodică a evoluţiei proiectului. Mă asigur că membrii echipei ştiu ca vreau să fiu pus la curent de câte ori apare o problemă şi că sunt disponibilă pentru întrebări sau consultaţii.
Cu toţii ştim că managerii adevăraţi trebuie să lase în urmă obiceiul de a micro-manageriza. Asta nu înseamna ca trebuie să renunţ de tot la control: delegarea eficientă înseamnă tocmai găsirea acestui echilibru între a acorda oamenilor spaţiul necesar pentru a-şi folosi abilităţile şi a monitoriza proiectele, asigurându-se că sunt facute corect şi eficient.

Delegarea in sine poate părea un proces consumator de timp si energie, însă atunci când este realizată cu succes, rezultatele sunt extrem de valoroase si pentru manager şi instituţie. Prin delegare, creşte implicarea colegilorr şi increderea lor în succes. Iar oamenii care simt succesul actioneaza în continuare cu succes.

4. Alegerea şi implementarea unor strategii de învăţare adecvate
1. Întâi, selectarea corectă a persoanei căreia să-i fie delegata respectiva sarcină; o persoană având capabilităţile necesare şi motivaţia de a duce sarcina la bun sfarşit. Se impune deci evaluarea beneficiarului ambelor părţi în cazul finalizării cu succes a sarcinii.
2. Apoi, delegarea problemei trebuie făcută clar, după principiul acronimului SMART (Specific-Measurable-Agreed-Realistic-Timeboud), urmând ca pe parcurs, în mod direct şi nu prin intermediari, managerul să controleze stadiul la care s-a ajuns cu realizarea sarcinii, a obiectivului propus. (De altfel, controlul asupra echipei este singurul lucru care nu se deleagă!)
3. Evaluarea corectă a resurselor necesare realizării sarcinii (oameni, timp, costuri, echipamente, materiale, servicii etc.) trebuie, de asemenea, făcută şi agreată de la început.
4. Suportul pe parcurs şi reala comunicare între manager si delegat sunt si ele extrem de importante pentru o finalizare cu succes a sarcinii delegate.
5. Delegarea către cel mai de jos nivel organizaţional. Oamenii cei mai apropiaţi de munca de baza sunt cei mai potriviţi pentru îndeplinirea sarcinilor, pentru ca ei au o cunoaştere intuitivă a detaliilor muncii de fiecare zi.
6. Menţinerea controlului.
7. Discutarea termenelor limită.
8. Stabilirea unui program de verificare a progresului proiectului.
9. Realizarea ajustărilor necesare.
10. Acordarea de timp pentru a revedea planificările.
5. Evaluarea rezultatelor învăţării

- Câştigul de timp” este unul dintre principalele beneficii ale managerilor care deleagă. Astfel, ei pot să se concentreze asupra problemelor urgente şi importante din instituţie, unde trebuie să ai un grad ridicat de cunoştinte profesionale şi experienţă managerială.
- Proiectele sunt finalizate la timp, obiectivele sunt indeplinite şi activitatea de zi cu zi este mai bine organizată.
- “Printre avantajele managerilor care deleagă responsabilităţi se numără acela ca îşi dezvolta abilităţile manageriale de anticipare, planificare, organizare şi control, ceea ce are un impact semnificativ asupra eficienţei activităţii managerului
- Managerii care deleagă responsabilităţi arată ca au încredere si se dovedesc a fi buni profesionişti, lideri care îşi cunosc foarte bine colegii şi al căror interes major este să atingă obiectivele propuse.
- „"Nici un manager nu a suferit vreodată pentru că subordonaţii săi sunt puternici şi eficienţi" - Peter Drucker.
- Un bun manager este cel care ştie să coordoneze - să-i facă pe ceilalti să facă.
- Căpătarea de experienţă pentru a prelua responsabilităţi mai mari.
- Implicând oamenii în proiect, le dezvolt talentele şi abilităţile. Asta înseamna că, data viitoare când un nou proiect va apărea la orizont, pot delega sarcinile cu mai mare usurinţă, având deja încredere ca munca va fi făcută bine, cu mai puţină implicare din partea mea.
- Delegarea eficientă nu numai că îmi va da mai mult timp pentru a lucra la oportunităţile importante, dar îi va ajuta de asemenea pe alţii din echipa mea să înveţe tehnici noi.
- Delegarea ajută oamenii să crească într-o organizaţie şi asta mă va ajuta la rându-mi să urc în ierarhie.
- Îmi asigură mai mult timp şi mă voi putea dedica proiectelor cu priorităţi mai mari.
PROCESUL DE COMUNICARE ÎN ORGANIZAŢIA ŞCOLARĂ

Prof. MARIANA OŞLOBANU, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava


Este un fapt bine cunoscut că procesul de învăţământ se realizează prin şi pentru comunicare, fiind, în ultimă instanţă, un act de comunicare.
Comunicarea, la rândul său, conţine prin ea însăşi potenţial educativ: transmitere de cunoştinţe, formarea gândirii şi facilitarea operaţiilor intelectuale, autoreglarea activităţii intelectuale, transmiterea codurilor caracteristice fiecărei ştiinţe, etc., între comunicare şi educaţie existând un raport de interdependenţă.
Comunicarea, atât cea didactică cât şi cea de la nivelul societăţii, rămâne o problemă deschisă pentru cercetare în privinţa posibilităţile de realizare a unei comunicări integrale , o comunicare în care pierderea de informaţii să fie minimă, obţinându-se o satisfacţie pentru ambii interlocultori. Se pot menţiona şi unele contradicţii posibile între educaţie şi comunicare, cum ar fi impactul educativ al mass-media existente în societatea modernă, cât şi a altor mijloace cu acţiune educativă, material bibliografic, prelegerea ţinută de profesor, dar care se manifestă cu precădere într-o singură direcţie, căpătând aspect de „caracter impus „şi „receptare pasivă”.
În plus, informaţia obţinută prin aceste mijloace şi în special, prin mass-media, poate acuza o lipsă de coerenţă, o anumită standardizare sau stereotipie, anulând particularităţile individuale şi de grup şi limitând aspectele formative ale individului.
În aceste condiţii de „bombardament informaţional” instruirea şcolară capătă valenţe şi responsabilităţi suplimentare, printre care aceea de a-i învăţa pe educaţi de a integra /structura şi analiza informaţia, dezvoltându-le capacitatea de a transforma un mesaj în semnificaţie. În acest scop, instruirea şcolară are la îndemână un instrument fundamental, limbajul, dar comunicarea presupune mai mult de atât.
Limbajul didactic are caracteristici proprii. Utilizează limbajul obişnuit, vocabularul, structurile gramaticale, modul uzual de expunere pentru că va recurge la noţiunile de transmis cu ajutorul acestora.
Dacă se are în vedere că cele mai multe dintre noţiuni au multiple semnificaţii, atunci vom recunoaşte o relativă indeterminare a limbajului didactic. Această relativă libertate poate fi înţeleasă în sensul ei pozitiv, favorizând gândirea şi formularea exprimării potrivite, dar poate deveni şi obstacol când se transmit cunoştinţe noi.
În comunicarea didactică trebuie să fim precişi şi expresivi, în acelaşi timp, prin claritate şi concizie facilitând atât transferul cât şi înţelegerea mesajului transmis; informaţiile transmise trebuie adaptate scopului, obiectivelor didactice şi nivelului intelectual al cursanţilor.
În comunicarea didactică, prezentarea şi exprimarea cunoştinţelor îmbracă forme diferenţiate, în funcţie de auditoriul căruia îi sunt destinate, de aceea se poate spune că limbajul didactic are un destinatar precis definit, variabil după nivelul, interesul, formele de utilizare viitoare a celor comunicate.
Centrarea pe obiective a elevului, a profesorului şi mediului de învăţare prezintă învăţarea învăţării, altfel spus, comunicarea didactică este una evaluativă şi autoevaluativă atât pentru profesor cât şi pentru elev.
Consacrată fiind învăţării de a învăţa, acţiunea didactică urmăreşte capacitatea de a pune în relaţie informaţii anterioare cu cele noi; evaluarea în raport cu noile achiziţii; mobilizarea unitară a cunoştinţelor spre crearea nevoii de cercetare şi a altora; încorporarea reprezentărilor între cele oferite de viaţa socială, ştiinţifică şi culturală.
Determinantă rămâne caracteristica formativă a comunicării didactice, profesorul exercitându-şi influenţa simultan asupra conţinuturilor şi a elevului.
În acest context se evidenţiază raportul dintre limbajele verbal, paraverbal şi nonverbal utilizate de profesori în corelaţie cu obiectivele didactice şi cu partenerii elevi. Stilul profesorului defineşte predominanţa verbal-nonverbal prin atitudinile personale care demonstrează ceea ce crede, dar şi ceea ce aşteaptă de la elevi, ceea ce respinge şi ceea ce acceptă în dialogul educaţional.
Nonverbalul şi paraverbalul exprimă atitudini şi formează comportamente, sugerează reacţii în funcţie de situaţiile de comunicare, de interlocutori, de posibilităţile şi experienţele acestora.
Unii profesori consideră că prin abuz verbal ţin sub control clasa. Un mesaj este mai credibil şi suportă o înţelegere mai profundă atunci când, în transmiterea lui suportul verbal şi nonverbal se îmbină eficient.
Aria nonverbalului adaugă opţiuni pe zi ce trece. Unii autori extind această arie la toate lucrurile care ne reprezintă. Câte poţi spune despre un om numai privindu-l din perspectiva modului în care îşi alege îmbrăcămintea pe care o consideră potrivită cu statutul său. Sau aranjarea mobilierului în aşa fel încât să încurajeze interacţiunea de grup.
Din păcate, aranjarea băncilor în clase – sociofugală- favorizează comunicarea în direcţia profesorului, şi nu între elevi.
Unele cercetări includ în aria nonverbalului şi oferirea de daruri, (De Vito, 1988, apaud, I., O., Pânişoară, Polirom, 2006.)sugerează că părinţii care oferă cărţi copiilor pot să le ceară acestora să fie mai studioşi.
Comunicarea nonverbală defineşte un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaţionării didactice, nu poate fi despărţită de comunicarea didactică.
Clasa de elevi şi colectivitatea şcolară în general, este un mediu de comunicare prilejuit de sarcina comună şi de relaţiile interindividuale ale membrilor. O comunicare deschisă, fără restricţii, fără formalism şi ritualuri inutile măreşte încrederea membrilor în virtuţile grupului şcolar.
În şcoală se regăsesc şi bariere de comunicare cum ar fi distorsiunile sau inexistenţa unui repertoriu comun între profesor şi elev/student care duce deseori la perturbarea comunicării. Supraâncarcarea informaţională care pune elevul în faţa unei abundenţe extreme de informaţie poate duce la dezvoltarea unui refuz faţă activitatea respectivă, la confuzii, epuizare fizică şi motivaţională.
Blocarea comunicării prin relaţii reci, birocratice şi alte manifestări psihocomportamentale din partea unor cadre didactice face să scadă randamentul comunicării şi implicit cel şcolar.
Funcţionând normal, pe principiul feed-back-ului procesul de comunicare facilitează realizarea sarcinii, asigură coeziunea grupului, valorizează pe fiecare membru, acţionând ca factor de omogenizare.
Dacă, prin comportamentul său, profesorul se face „acceptat” de elevi se creează condiţii ca grupul şcolar (clasa)să devină receptiv şi deschis cooperării.
Folosind un limbaj inteligibil şi adecvat, bazat pe o comunicare expresivă şi convingătoare, cadrul didactic va încerca să transfere conţinutul predat în mod atractiv, nuanţat, argumentat şi inteligibil, apelând la întregul arsenal metodic şi logistic de care dispune, depăşind simplul şi plictisitorul monolog într-o expunere elevată şi argumentată care va schimba conformismul în participare şi activism.
Prin intermediul feed-back-ului influenţarea devine bilaterală pentru că aşa cum spunea Leon Bloy , nu se ştie “cine dă şi cine primeşte”.
Astfel, cadrele didactice trebuie să înveţe deopotrivă cu elevii şi chiar de la aceştia. În acest mod profesorul şi elevii/studenţii trebuie să se influenţeze unul pe altul dialogul devenind mai viu şi mai nuanţat în funcţie de aşteptările ambilor termeni ai relaţiei implicate în activitatea didactică şi nu în mod unilateral.
În toate situaţiile educaţionale, datorită statusului profesorului, autoritate, competenţă, prestigiu, capacitatea de influenţă este net superioară elevilor şi studenţilor şi este normal să fie aşa. În asemenea relaţii de influenţare a elevilor sau studenţilor prin comunicare , cadrul didactic poate să exercite comportamente de rol constructive, - cu efecte pozitive - , sau distructive, - cu impact negativ - şi neutru, fără impact real asupra receptorului.
Prin intermediul comunicării didactice profesorii şi elevii sau studenţii pot să se conformeze normelor şcolare sau pot să-şi păstreze independenţa; pot să cedeze presiunilor sociale, cerinţelor educative, să le accepte şi să se supună acestora.
Fiind un proces atât de complex, comunicarea didactică cunoaşte mai multe abordări şi mai multe definiţii. În literatura de specialitate nu există un consens asupra conceptului de comunicare didactică, astfel că se mai utilizează şi cel de comunicare educaţională sau pedagogică, care mijlocesc fenomenul educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Faţă de acestea, comunicarea didactică apare ca formă particulară obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate specifice unui act de învăţare sistematică asistată.
Din perspectiva educaţiei formale comunicarea didactică constituie baza procesului de predare şi asimilare a cunoştinţelor în cadrul instutuţionalizat al şcolii şi între parteneri cu statusuri determinate: cadrele didactice ca principali agenţi educaţionali şi cele ale elevilor sau studenţilor , în subordonarea nemijlocită faţă de conducerea unei asemenea instituţii.
Comunicarea didactică nu este numai o activitate ce pune în relaţie cadrul didactic şi elevul pentru realizarea unor obiective comune, este şi un proces psihosocial de influenţare prin limbaje specifice a atitudinilor, comportamentelor, convingerilor, a comportamentelor, a componentelor motivaţional-afective şi volitive.
De aceea, a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi şi cu sine presupune:
Să informezi inteligibil şi să facilitezi înţelegerea mesajului transmis;
Să dezvolţi gândirea, afectivitatea, motivaţia, voinţa şi personalitatea elevilor şi studenţilor;
Să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi manifestările comportamentale ale celor cu care comunici;
Să convingi pe cei cu care comunici.
Orice cadru didactic trebuie să fie conştient de responsabilitatea faţă de cuvântul rostit într-o societate în care totul se petrece sub semnul rapidităţii, în care greşelile de exprimare sunt considerate fără importanţă şi în care nimeni nu răspunde pentru ce a spus, în care nimeni nu aşteaptă răspuns la intervenţia sa într-o conversaţie.

BIBLIOGRAFIE

COSMOVICI, A., LUMINIŢA IACOB, PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, POLIROM, 1999
JUDE, I.,PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ ŞI OPTIM EDUCAŢIONAL, E.D.P., BUC., 2002
PÎNIŞOARĂ, I. O., COMUNICAREA EFICIENTĂ, POLIROM
SĂLĂVĂSTRU, DORINA, PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI, POLIROM, 2004
ŞOITU, L, PEDAGOGIA COMUNICĂRII, INSTITUTUL EUROPEAN, 2001
Dezumanizare prin muncă
Gabi Pîţu

Bun ori rău, cum o fi, trăim în capitalism. Urmărind ce se întămplă pe piața muncii și în câmpul muncii în ultima vreme cred că s-a pierdut pe undeva conceptul de libertate din viețile noastre, poate că am fost constrânși să o facem dar totuși lipsa noastră de curaj ne face vinovați în fața noastră. Ce s-ar fi ales din revoluția română dacă s-ar fi făcut cu lașii din ziua de azi. S-a strigat din toate forțele LIBERTATE, și noi care îi moștenim pe cei care au murit atunci ce facem azi. Am uitat…Niște fraieri care au murit pentru o idee. Cine merge să le-o spună și lor asta.
De ce am început articolul vorbind despre libertate? Pentru că recent o tânara a intrat în comă muncind, câteva zile mai târziu a murit. Un alt tânăr a murit anul trecut. Acu 2 ani a mai fost un caz similar cu cel de anul ăsta. Chiar fără să existe vreo legătură cu cazurile acestea și postașul meu a murit la jumătate de oră după ce mi-a adus o factură acasa. La un training corporatist ni se explica cât e de important e ca viața angajatului să se axese pe existeța a cel puțin 3 piloni reprezentați de familie, prieteni și serviciu. Dar cât de repede ne pierdem familia și prietenii din cauza faptului că muncim pe brânci! Și atunci când ajungi aproape natural ca în viața ta să nu existe decât job-ul, muncești ca să uiți. Devii dependent de ceea ce faci, nu te mai interesează celelalte aspecte eșuate ale vieții tale.
Cei care au murit au fost un subiect de presă și cam atât. Pe fondul crizei angajatorii au crescut constant presiunea exercitată asupra propriilor angajați. Așa că mi-e greu să cred că mai există cineva fericit la servici în ziua de azi. Ce nu înțeleg e de ce acești oameni au uitat de ei. Henry Miller spunea că foarte important să ai un servici care să-ți păstreze mintea liberă.
Ne apropiem cu curaj de un million de șomeri, și pare că dacă ți-ai pierde serviciul nu ți-ai mai găsi de lucru până la sfârșitul lumii. Oare e chiar așa? De ce nu ne întrebăm în primul rând dacă ne place ceea ce facem și dacă suntem plătiți corect și avem condiții decente de muncă. Oare tot ce contează sunt banii? Ca să faci ce cu ei? Să îți cumperi fericirea pe care nu o ai muncind.
Există oameni disperați. Asta e sigur. Pe mine m-a impresionat cazul unui tânăr cu căsătorit cu copil, șomer disperat să-și găsească de muncă. Acesta a lăsat într-o parcare pe toate mașinile cv-ul cu speranța să-și găsească ceva de lucru.
Angajat în România înseamnă să dai mită să te angajezi, să fii prost plătit, să fii incorect tratat de către șefi și de oamenii cu care intri în contact, să nu poți promova pe competențe, și absolut niciodată să-ți umezi visul de a face ce visai să faci când erai copil. Poate pentru că lumea pe care o vedeam când eram mici era utopică, dar cred că mult mai sănătoasă.
O generație întreaga de absolvenți cu note peste 9 (a avea note mari nu inseamna ca valorezi ceva ca om! Atenție) lucrând vânzători. Cam asta e generația mea, o generație prinsă în tumultul tranziției, prost educată, fără viitor, fără atitudine, fără valori, fără posibilite de a-și cumpăra o casă. Fără nici o speranța la un viitor mai bun pentru noi și nici pentru copii noștri. Privitori hipnotici la televizor i-am transformat pe maneliști, căpșunari și vedetele puturoase de OTV în portdrapelul generației Eu zic că am fost uitați de toți și niciodată nu am știut ce facem…Suntem terminați…
Nu avem cultura capitalismului, gândim comunist și de aici problema că nu știm ce să facem cu libertatea noastră. Să nu mai căutăm vinovați ci să ne comportăm ca niște oameni liberi, dar plătitori de taxe.
O foarte scurta introducere in fenomenul religios
Dragos Hutuleac
„Indata ce observam cele mai umile religii, ne apare o „filozofie de dinaintea filozofiilor“ rezultata dintr-un efort de explicare si unificare, dintr-un efort spre teorie, in toate sensurile acestui cuvant: cartea lui Mircea Eliade ne face sa simtim coerenta si nobletea acestei filozofii si, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...”-afirma Georges Dumizil in prefata semnata de catre dansul la „Tratatul de Istoria religiei”.



Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui sa centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. „Un fenomen religios nu se va dezvalui ca atare decat considerat in propria sa modalitate, adica studiat la scara religioasa. A voi sa delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistica, arta etc. ... inseamna a-l trada; inseamna a lasa sa scape tocmai ceea ce este unic si ireductibil in el, anume caracterul sau sacru”-afirma autorul
Religia este legatura care permite omului sa intre in contact cu Realitatea Ultima si Transcendenta de care omul crede ca depinde existential prin raporturi culturale, teoretice, stabilite de omul insusi ca raspuns dat acestei realitati.
Tot ea,reprezinta un mod de a percepe natura inconjuratoare, viata sociala, iar radacina sentimentului religios este Dumnezeu, prezent in sufletul omului. Religia, ca fenomen, este unica, dar imbraca diferite forme istorice si culturale sub impactil stadiului dezvoltarii civilizatiei umane la diferite tari si popoare. Referindu-se la nasterea sentimentului religios, Mircea Eliade preciza in jurnalul din 1959: "Religia este intr-adevar rezultatul caderii, al uitarii, al pierderii starii de perfectiune primordiala. In Paradis, Adam nu cunostea nici experienta religioasa, nici teologia, adica doctrina asupra lui Dumnezeu. Inainte de pacat nu exista religie. "
09/13/2012 22:47:20
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one