Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "6084"

Numarul IV/2010

Real life and on-screen politics

Gabi Pitu

Aprilie e o luna anostă, şi de când gagicile se imbracă mai lejer cine mai are chef de lucruri serioase! Luna păcalelior şi a păcănelilor.
La televizor în fiecare zi pare că suntem în faţa unui boom istoric, istoria se scrie şi noi suntem conectaţi la ea. În consecintă viaţa politică românească pare agitată, la cât se vorbeşte la noi despre orice ar trebui sa fim mult mai bine. România pare un butoi de bulbere gata să explodeze. E aşa de multă vreme şi fără a face booom nu a scos nici măcar un fîsss.
Societăţii de consum în care trăim i s-a dat de la bun început televiziunea . Imaginea cea mai reprezentativă pentru omul zilelor noastre mi se pare cea cu un burtos mestecând pe canapea, cadru des întalnit şi în filme. Celor 10 cititori la care sper le propun un exercitiu: renunţaţi timp de o săptămână să vă uitaţi la televizor! Cu siguranţă viaţa vi se va părea mai interesantă dacă nu, cel putin diferită. Puteţi câştiga ceva cu timpul economisit şi ghici ce? Nu o să pierdeţi nimic. Ştiu că e greu să ne acceptăm pe noi singuri cu gândurile noastre dar trebuie măcar sa încercăm. Alternativa e să privim la unii care fac ce le place şi câştigă de pe urma asta, iar cei care care se uită nu există.
Ar trebui să scriu despre ce s-a mai întâmplat pe scena politică în ultima lună. Despre DNA şi stenograme, guvern, opoziţie, oameni politici şi hotârârile lor. Nu pot pentru că am imaginea a ceea ce înseamnă real life, iar ce văd la TV mi se parea un film de categoria a 5-a, toţi politicienii noştri meritând o zmeură.
Despre DNA ce pot spune e că oferă materiale pentru fotografi, din toate arestările spectaculoase nu s-a ales nimic şi asta nu o să schimbe. Ce ar putea să se întâmple ca să intrăm în normalitate? Procurorii să se autodenunte, poliţiştii, şi toţi oamenii legii la pachet. Cred că am fi mai fericiţi. Şi aşa naţia asta e innebunită să-şi facă dreptate de una singură. De paşti cazul bătrânului bătut pe trecerea de pietoni, al iubitului gelos care şi-a băgat prietena în spital, şi toate ştirile în general nu spun decât că românii au uitat de mult noţiunile de corectitudine şi bine. România e ţara unde verbul ‘a face’ e sinonim cu înşela( a combina).
Pentru guvernul bo-Boc am o listă de lecturi :
-orice carte de genul Noţiuni elementare de economie -venituri minus cheltuieli egal rezultat chiar de când e lumea. Nu ştiu cine i-a păcălit pe cei de la putere dar rezultatul trebuie să fie mai mare ca cheltuielile. Ei continuă să nu înţeleagă.
- Ar putea să înceapă În căutarea timpului pierdut, cu siguranţă va deveni best-seller pentru România in următorii ani(chiar şi preşedintele Băsescu ar putea încerca în cazul în care termină mandatul ăsta să-l citească pe Mircea Cărtărescu).
De precizat e că lista de lecturi a guvernanţilor cuprinde titluri serioase:
- Împrumut la FMI, vol 1,2,3-ediţie ce se apropie de epuizare(roman poliţist pentru că ştim cum începe dar aşteptăm cu sufletul la gură să vedem cum se termină)
- Măriri salariale – pentru pasionaţii de SF
- Legislaţie – ficţiune pură
- Vorbe înţelepte ale colegilor de partid- antologie a înţelepţilor în viaţă
Lista poate continua dar mă gândesc cu groază să nu fie vreun scriitor printre ei. Pe Vosganian guvernarea la făcut să scrie cartea anului 2009, deci să fii la putere poate fi o sursă teribilă de inspiraţie.
Băsescu a iesit prima data public şi şi-a criticat părinteşte propria creaţie, guvernul bobocel, pentru că se pricepe, nu de alta. Nu e o persoana responsabilă.
Si pentru cei care aveau sperante, o veste de ultim moment, surprinzătoare. In România nu se va construi nici o autostradă anul ăsta chiar dacă Mircea Badea si-ar băga penele în fund de data asta.
E obositor să te gândeşti la România, dar mamă ce fund de gagică am văzut.
“Lumea are mai mult geniu decât mine”
Goethe

Reflectare asupra posibilului şi imposibilului

Adrian Paicu

Conform dicţionarului explicativ al limbii române , ceva posibil este ceva care se poate întâmpla sau realiza, care poate fi făcut sau imaginat; care este cu putinţă; care este permis să se facă.

De ce am încerca să ne gândim la posibil şi imposibil? Cum devine ceva posibil? De ce ar exista şi ceva imposibil? Ce anume determină ca ceva să fie posibil, iar altceva imposibil?
Acestea ar putea fi primele întrebări pe care ar trebui să le gândim în demersul pe care dorim să îl facem. Toate aceste întrebări ne fac să ne gândim dacă nu există vreo influenţă divină în crearea posibilului şi imposibilului.
Dostoievski a scris odată: „Dacă Dumnezeu nu există, totul va fi permis” .
Oare această permisivitate totală ne crează mai multe posibilităţi? Şi dacă da, aceste posibilităţi multiple nu ne oferă mai multe incertitudini? Avem nevoie, in ultimă instanţă, de o aşa de mare permisivitate?

Omul este incapabil de a se ajuta singur; implicit pentru a atinge posibilul are nevoie de o intervenţie divină, altfel este nevoit să se reinventeze, adică să se caute mereu ca Fiinţă. Fără nici un ajutor sau sprijin omul este condamnat în fiecare clipă să inventeze omul, iar această inventare nu îşi va atinge niciodata scopul, deoarece tocmai aceasta crează ambiguitatea.
„Omul este viitorul omului” spunea Ponge, însă un viitor, care nu oferă perspective şi nici posibilităţi de a se lăsa descoperit, nu face altceva decât să refuleze omul, adică să îl stagneze, să îl introducă într-un ciclu al imposibilităţii. Astfel imposibilul se relevă omului prin însăşi omul, prin modalitatea acestuia de a gândi divinul.
Pentru a depăşi această imposibilitate de a vedea posibilul, Dumnezeu ne oferă posibilitatea de „a gândi fiinţa plecând de la semnificaţia <<aproapelui>>” , de „a gândi fiinţa împreună cu aproapele” , de a adopta „un alt-fel-de-a-fi, mai autentic uman, a-fi-pentru-ceilalţi” .
Acest „alt-fel-de-a-fi este omul ce nu mai poate, în mod obiectiv, de a mai trăi de acum înainte numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi” .
Se crează astfel posibilitatea spre responsabilitatea faţă de Celălalt – „toţi oamenii sunt responsabili unii pentru alţii, şi eu mai mult decât toată lumea” . Pentru Lévinas, imposibilitatea de a reduce Eul la Celălalt face posibilă responsabilitatea Eului pentru Celălalt.





Totul este dominat de posibil şi imposibil.

„Toţi oamenii, fără osebire sunt păcătoşi” doar că au posibilitatea de a se îndrepta prin credinţă.
Posibilitatea se poate pune în valoare doar dacă există o intenţionalitate asupra faptului . Fără intenţionalitate, conştiinţa noastră nu ar încerca să conştientizeze faptul posibil - „Intenţionalitatea semnifică că orice conştiinţă este conştiinţă de ceva, şi mai ales, că orice obiect cheamă conştiinţa prin care propria fiinţare apare şi se luminează” .
Pentru a avea intenţia de a reprezenta posibilul ar trebui să fim în măsură să gândim mai întâi la ceva, ceva ce mai apoi va putea fi posibil. Hillary Putnam preciza că „Nici un obiect fizic nu ar putea să se refere la un obiect fizic mai degrabă decât la altul prin el însuşi; neîndoielnic, gândurile din minte reuşesc să se refere la ceva mai curând decât altceva” .
Posibilul şi imposibilul se formează datorită modului în care gândim deoarece „gândurile au caracteristica intenţionalităţii – ele se pot referi la cu totul altceva; nimic fizic nu are <<intenţionalitate>>” .

Dar ce este imposibilitatea? Oare lucrurile posibile de acuma nu au fost odată imposibile? De ce am crede că lucrurile imposibile nu vor putea fi posibile? Dacă am gândi că orice ar fi posibil, atuncea oare nu ne-am contrazice?
Soluţia este simplă ... sau măcar este bine să o considerăm simplă. Lucrurile posibile ne fac să trăim „realitatea” prin simţuri, cele imposibile să trăim în imaginaţie; o imaginaţie care poate oricând să devină realitate printr-o simplă „încercare” de a depăşi imposibilitatea. Totul se rezumă la modul în care gândim şi la felul în care privim realitatea – „Nu-i vorba de a-i sădi simţul <<văzului>>, ci de a-l face să <<vadă>> pe cel ce are acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui” .

Cercetarea poate face o idee imposibilă posibilă, însă drumul care trebuie urmat în vederea atingerii acestei posibilităţi este cu mult mai anevoios decât îl considerăm în primă instanţă. Blaga descria subtil acest traseu al devenirii posibilului – „Sunt râuri care îşi sapă albia prin munţi de var; ele trec prin sânul munţilor şi ies din nou la iveală la depărtări considerabile ca râuri mari. Când căutăm izvorul lucrurilor, păţim cam ce păţim cu râurile acestea; tot mergem pe albie în sus şi credem că acolo e izvorul râului unde-l vedem ieşind din sânul muntelui ... Dar izvorul e cu mult, cu mult mai departe”.

Posibilul poate fi o realitate prezentă iluzorie. Când ceva posibil ne face să ne îndoim atuncea posibilul stă la limita imposibilului. Viaţa este plină de contradicţii, iar căutarea unui răspuns nu este decât o iluzie, o iluzie ce ne conştientizează asupra acesteia, asupra faptului că lumea în care trăim ne oferă contradicţii, ce nu-şi pot găsi nici o rezolvare – „Cunoscând existenţa, aşa degradat cum o cunoaştem, suntem în slujba orânduită de aiurea, într-o slujbă al cărui sistem şi a cărei noimă ne depăşeşte” . Astfel Blaga crează Marele Anonim, tocmai pentru că „cunoaşterea individuală tânjeşte după adevăr” , căutând devenirea imposibilului posibil şi a posibilului imposibil – „suntem categoric îndemnaţi spre – şi categoric opriţi de la unul şi acelaşi lucru ...” .
Geo Săvulescu încerca să identifice in filosofia lui Blaga posibilităţile cunoaşterii “Orice cunoaştem, orice plăsmuim, orice simţim, are în conştiinţa noastră structuri care le fac posibile.[…] Cum se face că avem posibilitatea de a cunoaşte? Pentru că avem nişte noţiuni şi nişte categorii a priori, pentru că avem o matrice stilistică. De aceea cunoaşterea noastră este subiectivă, tot ce ne trebuie ca să cunoaştem este în noi. Dar din aceleaşi motive este şi obiectivă, pentru că toţi avem acest a priori. Blaga ne spune că este opera Marelui Anonim.”
Posibilul este în noi, la fel ca şi imposibilul. Limitarea cunoaşterii este benefică atât pentru noi, cât şi pentru acel ceva ce momentan nu se lasă cunoscut – “Nu avem voie să cunoaştem decât ceea ce suntem apţi să cunoaştem. Aşa cum ochii noştri, ca şi urechile, au limitele lor de vedere, de auz, aşa şi mintea noastră are limitele ei de cunoaştere” .
Blaga postulează Marele Anonim tocmai pentru că nu găseşte o explicaţie posibilă a limitării cunoaşterii. Astfel limitarea noastră crează aceste imposibilităţi – “Este bine ca noi, oamenii, să ştim că avem bariere în cunoaştere, că nu-l putem concura pe Dumnezeu, că suntem nu numai muritori, ci şi limitaţi în puterea minţii noastre” .
Putem vorbi de o limitare parţial prezentă la un moment dat, şi doar în acel moment dat. Că altfel dacă am concepe gândirea cu limite am intra în contradicţie cu progresul. Limitele crează imposibilităţi de moment.
„Filosofia lui Blaga ne dă posibilitatea să fim puternici în micimea noastră” .

Această problemă a posibilului şi imposibilului o întâlnim şi la Eminescu în „Archaeus” – „Cugetările imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă n-ar exista [...] Condiţiile şi orice posibilitate sunt in capul nostru”.

Am putea asemăna acest posibil cu ideea de a ajunge la adevăr? Oare posibilul nu este un adevăr relevat? Cât adevăr conţin lucrurile posibile? Sau, există lucruri posibile şi neadevărate?
Dacă posibilul corespunde realităţii, atuncea am putea considera adevărul ca o premisă a posibilului. Adevărul nu este altceva decât o oglindire fidelă a realităţii senzoriale în gândire. Această oglindire se poate face parţial, fapt ce transformă posibilul în imposibil, adevărul în îndoială – „Omul este făcut ca să cunoască adevărul. El îl doreşte cu înflăcărare, îl caută; şi totuşi, când, după multă trudă, l-a găsit, orbeşte şi se încurcă în aşa fel încât te face să te îndoieşti că-l posedă cu adevărat” (Pascal).
Adesea auzim expresia „e posibil să fie adevărat”. Ne putem întreba dacă această afirmaţie are vreo esenţă reală în exprimare. Aicea posibilitatea devine premisă a adevărului, deci posibilul devine suport pentru adevăr – dacă e POSIBIL, atuncea este adevărat; doar dacă este POSIBIL.
Dar cum poate să fie ceva imposibil dar adevărat, când ştim că ce este posibil este adevărat?
Utilizăm termenul de „posibil” cu sensul de probabilitate, însă probabilitatea nu este o posibilitate; astfel expresia devine „poate să fie adevărat”.

Omul încearcă să înţeleagă realul explorându-l şi aceasta se petrece pentru a căpăta posibilităţi mai multe decât oricând.
Noica meditează asupra fiinţei umane şi implicit asupra posibilităţii acesteia de a Fiinţa. Reprezentative sunt modulaţiile româneşti ale Fiinţei gândite de Noica şi oferite de realitatea însăşi, de logica posibilului şi a necesarului.
Toate modulaţiile verbului „a fi” au ca pilon de susţinere fiinţa posibilă şi imposibilă. Astfel fiinţa va încerca să se „moduleze” în anumite ipostaze pentru a ajunge să fie posibilă.
Absenţa fiinţei exprimată prin „n-a fost să fie” „exprimă o situaţie ce s-a lovit de pragul imposibilităţii”, „a încercat să fie; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a fost” însă tocmai aici îşi are originea fiinţa. Cele ce „n-au fost să fie” au adus pe tărâmul posibilităţii pe cele ce sunt. Vorbim aicea de fiinţa neîmplinită, o stare incipientă a fiinţei, ceva de ordin general ce lipseşte fiinţei.
Fiinţa neîmplinită prin „n-a fost să fie” ajunge în fiinţa suspendată prin „era să fie” datorită lipsei doar a ceva particular.
În fiinţa a ceva stau întipărite tot ce „n-a fost să fie”, apoi tot ce „era să fie” ca etape de imposibilitate ce au trebuit înfruntate, ca mai apoi să treacă într-o stare de fiinţă eventuală „va fi fiind” – „Va fi fiind un înţelept în mine, îşi spune fiecare, dar n-a ieşit încă la iveală”.
Trecem astfel de la imposibilul care se dorea posibil „acestea trei reprezentau, deşi prezente în fiinţă, o formă de posibil de dinaintea posibilului”, la ceva care are asigurată posibilitatea, un început de întemeiere a ei – „ar fi să fie”.
Astfel, de acuma, fiinţa poate fi urmărită prin posibilul sau posibilele ei.
Posibilul exprimă chiar „lipsa de putere, într-un sens [...] o formă de indiferenţă <<poate să fie, dar poate să nici nu fie>>”.
Trecând de la „ar fi să fi” care a depăşit exigenţa de a nu avea o contradicţie interioară, ajungem la fiinţa însăşi – „este să fie” – „adică e rânduit, sortit, dat în mod necesar şi hotărât să fie”.
Cu acest „este să fie” are loc intrarea fiinţei în fiinţă, a „ceea ce este, respectiv ceea ce devine”.
Se ajunge astfel la fiinţa săvârşită – „a fost să fie”, această necesitate de netăgăduit – „aşa a fost scris”.
Imposibilul devine posibil mai întâi prin aproximarea cu „n-a fost să fie” şi cu „era să fie”, mai apoi prin presupunerea cu „va fi fiind” şi pregătirea cu „ar fi să fie” ca într-un final să se vestească apariţia cu „este să fie” şi deschiderea spre trecut şi viitor cu „a fost să fie”.

Problemele pe care le crează posibilul şi imposibilul sunt probleme ce vor fascina mereu, iar când vorbim de realitate senzorială implicit vorbim de ceva ce este aparent posibil. Pentru a înţelege pe toate care sunt, aşa cum sunt, trebuie să ne desprindem de aceasta lume senzorială, să încercăm să fim altfel, să nu trăim o singură dată, ci o eternitate – „Cine vrea să trăiască o singură dată, n-are decît s-o facă. Există totuşi un mijloc de a trăi de mai multe ori” .










Bibliografie:

1. Blaga, Lucian – Cenzura transcendentă, în Trilogia Cunoaşterii, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1942
2. Dostoievski Feodor Mihailovici – Demonii, Ed. Polirom 2007
3. Lévinas, Emmanuel – Entre nous. Essai sur le penser-à-l’autre, Grasset, Paris 1991
4. Maxim, Sorin Tudor – Toleranţa – Dreptul la diferenţă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2004
5. Maxim, Sorin Tudor – Conştiinţa morală, Ed. Junimea, Iaşi 1999
6. Constantin Noica – Mathesis sau Bucuriile simple, Ed. Romcart, Bucureşti 2002
7. Platon – Republica – Cartea a VII - a
8. Putnam, Hilary – Reason, Truth and History, Cambrige University Press 1981
9. Săvulescu, Geo – Lucian Blaga. Filosofia prin metafore, A.B. România, Colecţia „Focul veşnic viu”, Bucureşti 2000
10. Dicţionar explicativ al limbii române – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic 1998
11. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel – cap. III

Oamenii timpului nostru

de Popescu Lilioara-Mariana

„Boala cea mai îngrozitoare a planetei nu este cancerul sau SIDA, ci gândirea conflictuală a omului”(Stefano Elio D”Anna)
Ne punem problema unei societăți superficiale în care alergăm mereu spre lucruri fără sens. Esența vieții ne scapă și asta numai datorită comodității noastre. Redescoperirea bucuriilor trebuie să revină din inițiativa noastră și să nu așteptăm ca asta să vină de undeva de la nivel înalt pentru că „nicio politică, religie sau sistem filosofic nu poate transforma societatea din exterior. Doar o revoluție individuală, o renaștere filosofică, o vindecare a sinelui, om cu om, celulă cu celulă, ne vor putea conduce spre o prosperitate planetară, spre o civilizație mai adevărată, mai inteligentă și fericită.”
În realitatea actuală negativismul este cel care stă la baza formării omului și a relațiilor din societate. Ne e mult mai simplu să-l luăm pe NU în brațe și să jonglăm toată ziua cu el fără să obosim. E mai simplu să abordăm astfel viața decât să pășim în adâncul problemei și să ne bucurăm în cele din urmă de descoperirea adevărului esențial, al rolului pe care îl avem pe planetă.
„Viața este prea neprețuită să depinzi de ea și prea scumpă să o pierzi”. Tocmai în acest sens se indentifică noțiunea de „dependență” atât de cunoscută în rândul nostru. De unde apare de fapt dependența? Din lipsa de încredere în sine, din renunțarea la libertate și supunerea față de așa numitele reguli ale societății. A fi dependent înseamnă a renunța la „ a creea”, înseamnă a purta o mască care să ne arate altfel decât suntem.
Omul se îndepărtează de măreția sa tocmai prin faptul că se complace în situația de a fi dependent și renunță fără nicio luptă la valoarea independenței. „Să fii independent este întotdeauna o alegere personală chiar și atunci când este involuntară. Nimic și nimeni nu te mai poate constrânge să depinzi, pentru că numai tu singur poți decide asta”. „Predispoziția de a acuza lumea și de a te lamenta este cea mai incontestabilă dovadă că ființa umană nu a înțeles încă aceste principii. Omul nu depinde de o firmă și nu este limitat de o ierarhie sau de un șef, ci de propria lui teamă. Dependența înseamnă teamă”.
O societate independentă nu se poate naște în lumea contemporană tocmai în ideea că suntem mult prea dependenți unii de ceilalți. Existăm în măsura în care există ceilalți la fel cum ceilalți există pe fundalul existenței noastre.
Suntem o specie muribundă , o specie pe cale de dispariție „o specie care cedează locul unei ființe superioare”. Prin faptul că ne lăsăm dominați de alții devenim astfel complici la propria-ne sufocare, deoarece ...până la urmă, noi înșine suntem responsabilii tuturor evenimentelor din viața noastră, fie ele pozitive sau negative.
Despre noi înşine şi alte câteva incertitudini (I)
Dragoş Huţuleac

Substantivul propriu cu iz aproape familiar „România”, îşi schimbă structura şi asistăm, pe zi ce trece, la o rescriere a sa cu „î” di n „i”, aşa cum bine îi şade unui cuvânt ajuns la maturitate…politică. Acest ultim termen se comportă ca un virus. Odată intrat în noi ne îmbolnăveşte, ne transformă, ne condamnă la o alienare plurivalentă capabilă de lupte seculare care durează mai mult sau mai puţin de 30 de ani, în fucţie de anumite afinităţi avute cu viaţa de apoi. Iar partea oarecum amuzantă a acestei activităţi constă în mulţumirea cu care o practicăm, asta deşi cunoaştem de mici efectele deloc pozitive ale domniilor lor viruşii, mai cu seama dacă sunt produşi de către concetăţenii domniilor noastre, oamenii.
Efectele acestei îmbolnăviri se resimt, mai cu seamă, la noua generaţie ce se ridică niţel cocoşată de importanţa propriei personalităţi şi misiuni. Tineri mutilaţi de o politică lipsită de caracter, personifică printr-o individualitate colectivă ceea ce suntem, ceea ce am devenit. Ad vulvam de eis matris este varianta antică a contemporanului fuck you all prin care junii patriei, cu mine în frunte, înţeleg să-şi deschidă orizonturile. Ce orizonturi majestoase!!! Încăpem în ele, fiţi liniştiţi, nu avem vise, avem erecţii, iar cu ele ne putem integra liniştiţi şi-n absolut.

Începând cu acest număr al revistei Romania-Azi, îmi propun să realizez un serial care să ofere o alternativă celor enunţate mai sus. Aş vrea să încercăm împreună să privim viaţa pe de-antregul, în plenitudinea sa de bucurie şi mister. Viaţa nu se reduce la politică şi sex, cu tot ceea ce implică aceşti doi termeni, ci numai la iubire. Sf. Augustin spunea „iubeşte şi fă ce vrei” pentru că astfel nu există riscul de a greşi. Aşa că în cele ce urmează, vom face o incursiune în lumea ezoterică, o lume cu ajutorul careia sper să ne cunoaştem mai bine şi să ne bucurăm unii de alţii.

Aşadar, astazi vom vorbi despre viaţă. Viaţa ca joc ancestral intre doua puncte de culoare vernil. De ce vernil? Pentru ca aşa mi s-a năzărit şi nimic nu va putea schimba asta. Culorile sunt simple amăgiri. Ele exista numai la nivel senzorial, de perceptie, nicidecum în ele însele. Felul in care ne raportam la ele nu-i cu nimic mai important decât această teribila amagire ca suntem. Noi mai mult existăm, ceea ce presupune alte inflexiuni ale verbului a fi. Nişte inflexiuni oarecum mai comune, mai cotidiene. Ca sa ajungem la acel „sunt” indivizibil, trebuie să ne sinucidem de-a lungul întregii noastre vieţi. Nu trebuie sa traim clipa ci, mai degrabă, trebuie sa ne lăsăm „trăiţi” de către aceasta. Numai odată ce vom înţelege raportul dintre macro-cosmos şi micro-cosmos vom putea fi întregi. Până atunci suntem fie vanzători, fie profesori, fie beţivi, fie şoferi etc., identităţi asumate şi integrate personalităţii noastre de-a lungul timpului când, de fapt, noi nu suntem nimic altceva decît oameni. Simple întrupări ale voinţii creatoare ce guvernează întregul edificiu spaţio-temporal al universului. Evoluţia noastră depinde de asumarea propriei conştiinţe care în mod automat face parte din conştiinţa universală a lumii. Aceleaşi reguli le guvernează atât pe una cât şi pe cealaltă. De fapt, această distincţie este una subiectivă. Cele două conştiinţe sunt numai una, doar întrupările diferă.
Azi, după cum am mai spus, mi-am propus să vorbesc despre viaţă. Nu cred că voi reuşi. Vă las pe voi, splendizi arhangheli ai zilei de maine să-mi acordaţi încă o şansă. Singularitate voastră aşază lumea la picioarele zeilor. Recunosc, încă nu am cunoscut nici un zeu, dar timpul nu este pierdut. Mai am încă două suflete după care alerg…
Astăzi, repet, voi vorbi despre viaţă. Vă rog să mă iertaţi! Sunt sigur că voi greşi. (va continua…=
O ecuaţie a feminităţii:
sensibilitate, luciditate şi cinism
Cristina Bindiu

Citind romanele Gabrielei Adameşteanu, prima impresie e că te afli faţă în faţă cu viaţa în toată nuditatea ei. Fără perdelele aparenţelor, fără sentimentalisme ieftine, fără istericale sau alte asemenea falsuri, fiecare din personajele care populează această lume – de o francheţe tulburător de cinică – îşi interpretează propria arie cu o extraordinară acurateţe şi, mai ales, cu o sinceritate deconcertantă ( veritabile păsări – spin în variantă umană, aducându-şi elogiul vieţii). Fiecare personalitate glisează pe propriul portativ, parcurgându-l cu naturaleţe de la nota de jos la cea de sus şi invers, având ca dirijor suprem Istoria însăşi. Nu o Istorie a marilor fapte, a schimbărilor monumentale, ci Istoria surprinsă în fapte mărunte, în derizoriul cotidian, în gesturi şi vorbe care provoacă în fiecare instinctul luptei pentru supravieţuire, mai puternic decât educaţia sau clasa socială, un instinct ce scoate la iveală materia primă din fiecare. Această variantă a Istoriei îşi pune amprenta asupra oamenilor şi a destinelor, fără a le modifica fundamental personalitatea, ci oferindu–le doar posibilitatea de a-şi nara propria istorie interioară, de a-şi argumenta şi motiva propria concepţie despre lume şi viaţă, de a-şi redimensiona existenţa.
În centrul demersului epic, personaje feminine puternice ca madam Delca, Margot, Ivona, Letiţia şi mama sa. De un realism aspru, nu-şi pierd timpul cu vise imposibile sau cu regrete tardive. Ele trăiesc, pur şi simplu. Mişcându-se printre oameni sau trăind în propria lor lume interioară, muşcă din viaţă cu dinţă sănătoşi, puternici, după ce mai întâi o analizează cu luciditate, inteligenţă şi – de ce nu ? – cu curaj. Nu stau să-şi plângă de milă, refuză chiar acest gest ce li se pare stupid şi inutil, alegând -- cu discernământ şi realism – drumul pavat cu greutăţi a luptătorilor.
De la adolescentă la femeia matură şi apoi la cea în vârstă, personajele feminine ale Gabrielei Adameşteanu se conformează aceleiaşi filosofii de viaţă, nuanţată însă în funcţie de vârstă, cultură, educaţie, clasă socială: viaţa nu e întotdeauna dreaptă, dar e singura pe care o avem şi depinde doar de noi înşine cum o trăim. Nu numai atât, dar timpul trece fără ca noi să-l putem controla, într-un „drum egal”, un drum unidirecţional spre un final iminent şi care –şi cere mereu propriul bir: cantonarea în cotidian şi derizoriu, într-un spaţiu al monotoniei, al ritmurilor egale, al zilelor care „n-au faţă”, şi, în final, o moarte ce n-ar însemna nimic după o viaţă atât de lipsită de sens.
Presimţind acest „bir”, Letiţia reacţionează brusc, revoltându-se cu furie şi spaimă în acelaşi timp:
„ – Nu vreau să mă fac femeie ca voi ! i-am strigat, înţelegând dintr-odată ce vroia să-mi spună.
Le uram carnea pe care-o bănuiam moale prin rochii; sânii atârnând grei, burta şi fesele mari şi rujul cu care se dădeau pe buze şi pudra fără de care nu ieşeau din casă şi tot ce povesteau despre copii şi despre mâncare.
-- Nu vreau să mă fac femeie ca voi, am strigat.
Tremuram toată de furie şi de neputinţă.”
Acoperiţi de praful drumului, măşti ce simbolizează lumea ce-o înspăimântă, camarazii ei îi repugnă: „Nu-mi plăcea să-i privesc, nu puteam evita gândul că aşa vor fi peste douăzeci de ani”.
Personaj feminin de o reală complexitate interioară, Letiţia Branea se comportă ca şi cum ar evita viaţa sau măcar ar încerca acest lucru, observând-o dintr-o dimensiune exterioară. Orgoliu? Spaimă? Sau pur şi simplu o încercare de a-şi duce existenţa într-un spaţiu protector pentru propria sensibilitate. Pentru că nu poţi vorbi de lipsă de sensibilitate la o persoană pentru care „soarele se răcea luminos a toamnă” sau care spune , simplu şi dureros, „lumea mă durea iar.” Poate doar de o gestionare foarte exigentă a acestei sensibilităţi.
Se pare că, din delicateţe sau poate din calcul elementar, Letiţia îşi ascunde sufletul în spatele unei lucidităţi cinice dublate de un foarte ascuţit simţ de observaţie al realităţii. Aşa se face că cea care-şi refuză numele şi asemănarea bunicii Letiţia (care, îndrăgostită de un ofiţer şi părăsită de acesta, moare din dragoste şi moare, după ce zile în şir „umblă năucă şi nu mai mânca”) experimentează iubirea adolescentină, o iubire în care, însă, nu sesizăm nici cea mai mică urmă de fior metafizic. Despărţirea de Mihai legalizează speranţa unei împăcări iluzorii, pentru care fata nu face nici cel mai mic gest – orgoliu, frică de eşec sau, pur şi simplu, nepăsare? – dar care justifică o stranie şi prelungită aşteptare ce-i „ colora fiecare dimineaţă”, scoţând-o astfel din monotonia cotidiană. (O primă posibilă victorie asupra tendinţei de uniformizare ce guvernează existenţa umană.)
Letiţia îşi analizează cu discernământ şi obiectivitate trăirile interioare, pentru a concluziona , rece : „acum ştiu că sufăr”. O suferinţă care pare să nu câştige în profunzime, rămânând la limita exterioară a trăirilor.
Ca studentă, continuă să înregistreze faptele cotidianului cu aceeaşi inteligenţă rece şi cinică. Marele oraş nu-şi poate exercita farmecul asupra adolescentei care deschide ochi uimiţi asupra vieţii şi înregistrează faptele cu o extraordinară detaşare şi chiar ironie. Conversaţiile fetelor de la cămin sunt seci şi practice, unicul scop al fetelor este să se vadă căsătorite, facultatea e doar un loc unde-ţi poţi întâlni viitorul soţ. Dincolo de detaşarea Letiţiei se percepe o urmă de invidie. Parcă toată lumea avea rostul şi locul ei, doar ea se simte aruncată pe un tărâm străin şi rece.
Pe graniţa dintre două lumi se simte descumpănită. Îi lipseşte garanţia unei depline siguranţe. „Şi-ar dori peste tot norme durabile şi impersonale” după care să se ascundă , care să-i ofere confortul spiritual de care are nevoie. E ca şi cum ar vrea să-şi protejeze propriul univers interior de contactul cu lumea exterioară, o lume pe care şi-ar dori-o altfel, fără a putea spune exact cum.
E doar absolut sigură că viaţa ei nu se va consuma în aşteptări inutile şi sterpe („N-aveam însă nici un chef să-mi las toate serile să treacă aşa; o văzusem destul pe mama cum aşteptase fără rost ani de-a rândul”) şi se ridică hotărât împotriva oricărei dependenţe, cu atât mai mult împotriva dependenţei faţă de un bărbat. Prietenia cu Mihai, reluată după admiterea la facultate , este doar un tribut plătit – provizoriu - societăţii, o încercare de a fi în rând cu lumea. Iar contactul cu universul vast al ştiinţei o face să se simtă mică, insignifiantă şi aceste trăiri o umilesc („eram în mod atât de evident o intrusă”, „neştiinţa mea fierbea admirativ”).
Moartea unchiului îi schimbă perspectiva asupra vieţii. În timp ce mama ei are pentru o clipă doar revelaţia trecerii ireversibile şi galopante a timpului („Cum a putut să treacă atât de repede? Abia acum, mergând în primul rând al convoiului, înţelesese definitiv şi pentru scurt timp, abia acum îşi văzuse viaţa şi anii noştri toţi trăiţi împreună. Lumina înţelegerii se stinse la fel de brusc.”), în sufletul Letiţiei, însă, această revelaţie îşi face cuib şi sapă adânc. „Semnul morţii lui” pe care-l poartă în ea metamorfozează lumea dându-i consistenţa unui „gol întristat” în care ea este datoare să-şi împlinească destinul, un destin asemănător cu cel al unchiului ei dar pe care-l speră atât de diferit. Ca şi unchiul său mort, Letiţia poartă semnul unicului, doar că soarta ei îl va interpreta în alt chip.
Reîntoarcerea tatălui ocupă în viaţa ei un loc net inferior morţii unchiului. Un tată decupat ani de-a rândul din vorbele celorlalţi va rămâne pentru ea doar o noţiune fără consistenţă fizică. De undeva, din straturile subconştientului răzbate probabil şi teama că va suferi când tatăl ei o va părăsi din nou, cu sau fără motiv. De aici lipsa de afecţiune, de aici refuzul de implicare afectivă , de aici politeţea rece şi distantă pe care i le reproşează mama ei. Departe de a o acuza, Letiţia îi găseşte scuze:”E femeie, e pur şi simplu femeie”, încadrând-o în categoria femeilor pentru care existenţa înseamnă, înainte de orice, o prezenţă masculină, ale căror sens existenţial se defineşte prin prezenţa principiului masculin, pentru care universul a fost construit pe dualitatea masculin –feminin (categorie din care fac parte şi Ivona şi Margot din „Dimineaţă pierdută”).
Întâlnirea cu Petru Arcan -- la îndemnul mamei de a încerca să valorifice munca de-o viaţă a unchiului Ion – îi deschide uşile spre o lume a cărei existenţă, bănuită doar, o fascinează; o lume pe care o crede ca fiind una a valorilor spirituale, o „viaţă străină” pe care o presimte „cu o liniştitoare dezamăgire”. Ca şi cum ar întrezări, dincolo de reuşita profesională, aceleaşi zile ce „n-au faţă”, acelaşi „drum egal al fiecărei zile care poartă în el semnele nereuşitei”.
Şi aici însă, dragostea este un sentiment perimat, învechit sau pur şi simplu ascuns, exilat pentru că nimeni nu pare să aibă nevoie de el. De un realism cinic şi lucid, Letiţia vede în afecţiunea ei pentru Petru Arcan mai ales „chemarea pentru o lume”în care el se mişcă plin de siguranţă, lumea spre care aspirase, în felul său tăcut şi discret, unchiul Ion. Cu energiile canalizate spre împlinirea propriului destin, „viaţa celorlalţi alunecă”pe lângă ea, fără ca Letiţia s-o zărească. Egoism? Frică de implicare? Conştiinţă a propriei unicităţi? O stranie metodă de apărare împotriva vieţii prin negare? Sau poate în persoana Letiţiei Gabriela Adameşteanu surprinde o formă proprie, personală a luptei pentru supravieţuire, o formulă inedită a universului uman feminin surprins în cea mai pură nuditate interioară.

Madam Delca sau coana Vica face parte din aceeaşi familie a lucizilor şi a cinicilor ca şi Letiţia Branea. E poate din ramura mai săracă în cultură, dar cu aceeaşi filozofie de viaţă.. Rămasă orfană la doar 13 ani, Vica se trezeşte brusc unica susţinătoare a familiei. Contactul cu viaţa este atât de brutal încât copilăria ei se educe la o singură imagine: momentul când este chemată de la joacă pentru că-i murise mama. Maturizarea are loc instantaneu ca şi cum copilăria nici n-ar fi existat vreodată. „Altceva ce-a ştiut ea decât muncă şi muncă” îşi mărturiseşte sieşi. Şcoala pe care n-a mai continuat-o din cauza războiului (ce-i va lua tatăl şi va provoca moartea mamei) e înlocuită de şcoala vieţii („şcoala vieţii, curs seral” cum ăi spune ea Sophiei Ioaniu) Ucenică la croitorie, învaţă meserie pe apucate dar, harnică, dezgheţată şi curăţică, este apreciată de majoritatea clientelor din lumea bună. După ce se mărită şi deschide prăvălie, ia cu putere hăţurile afacerii în mâini, conducând totul cu mână de fier. Voluntară, puternică, independentă, Vica Delcă impune prin spirit practic, analiză lucidă a vieţii, capacitate de adaptare.
Venirea comunismului o lasă fără prăvălie, dar Vica nu se pierde cu firea ci se adaptează din mers. Refuză să se angajeze, alegând să-şi exercite meseria de croitoreasă pe la fostele cliente ale casei de modă. Argumentul ei „n-am vrut să intru la stăpân” ascunde, pe lângă un pronunţat simţ al independenţei, revolta împotriva regimului care i-a luat statutul de proprietar şi, implicit mândria de a-şi fi propriul stăpân.
Armele cu care luptă împotriva agresiunilor vieţii sunt o neobişnuită vivacitate şi o extraordinară energie desfăşurate pentru a trăi, mai ales prin alţii şi pentru alţii. Vizitele sale pe la ceilalţi sunt o condiţie sine qua non a existenţei sale. Intrând în contact cu vieţile celorlalţi, nu mai are timpul necesar pentru a privi în urmă, pentru a regreta sau pentru a-şi imagina „ce-ar fi fost dacă”. Regretă un singur lucru de care – crede ea – i-a fost influenţată întreaga existenţă: moartea mamei ei, consecinţă a războiului.
În relaţiile cu bărbaţii, Vica se înscrie pe aceeaşi axă cu Letiţia Branea, poate într-o variantă primară. „Ce să vorbeşti cu bărbatul?” se întreabă ea cu o neaşteptată nedumerire cinică, semnalizând o lipsă totală de comunicare în lumea ei între bărbaţi şi femei, fiecare ducându-şi existenţa pe o axă paralelă cu a celuilalt.
Privirea sa necruţătoare şi vorba directă conturează istoria familiei Ivonei cu răceală şi cinism, presărând ici-acolo o duioşie îngăduitoare.
Un loc important în această familie aristocrată îl are figura Sophiei Ioaniu, cea care – spune Vica – „dată dracului fusese la viaţa ei”. Căsătorită de foarte tânără cu mult mai bătrânul profesor Marinescu, Sophie are un crez foarte precis formulat :”viaţa însă nu ne este dată ca să ne fie povară, ci bucurie. Acest crez va evolua într-un accentuat simţ al propriei independenţe( „nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta să vrea să-ţi posede şi ultimul gând”) şi un egoism feroce („mie îmi pasă numai de ceea ce vreau eu să-mi pese”). Cunoaşte la perfecţie modalităţile de a impune şi de a-şi impune celorlalţi propria voinţă. Mai întâi prin superioritatea şi egocentrismul tinereţii, apoi printr-o voinţă şi o hotărâre de neclintit. Nimeni nu reuşeşte să şi-o adjudece sau să obţină un ascendent sentimental asupra ei: nici profesorul Mironescu, nici tânărul Titi Ialomiţeanu, nici chiar fiica sa Ivana. Cu cel de-al doilea soţ stabileşte o legătură de comun acord, cu o afecţiune de suprafaţă din partea ei.. nu-i pasă dacă provoacă crize în sufletele sau în vieţile celorlalţi, detaşându - se cu seninătate de toţi şi de toate şi trecând prin viaţă fără să privească o clipă la ceilalţi.
Singurul care-i câştigă afecţiunea, care provoacă tentativa şi nevoia unei dependenţe, deşi ascunsă, este Tudor, fiul Ivonei. Crescându-l de foarte mic, Sophie transferă asupra nepotului său întreaga iubire pe care n-a avut cui sau n-a avut când s-o ofere. Inteligent şi frumos, Tudor frânge inima bunicii sale atunci când pleacă şi se stabileşte în străinătate. Lipsită de singura persoană pe care a iubit-o vreodată, Sophie cedează, îmbolnăvindu-se foarte grav. Refuză să mai spere într-o întâlnire cu Tudor şi, astfel, refuză să mai trăiască(„Aş vrea să cred, vica, dar nu ştiu de ce de nu pot…Dacă aş crede aş fi sigură că o dată tot o să ne mai întâlnim undeva, cine ştie, dar aşa simt că n-o să-l mai văd niciodată”). Plecările ei repetate, când scapă de sub supravegherea Ivonei se îmbogăţesc în conotaţii. Dacă presupunem preluase controlul asupra conştientului, plecările Sophiei Ioaniu devin nişte căutări. A lumii de altădată, a vremurilor când o lume întreagă era la picioarele ei, a lui Tudor? Nu ştim şi nu putem decât presupune că sunt încercări de a găsi ceea ce-i lipseşte, un „ce” vital pentru ea. Poate toate acestea la un loc.
În fotografia ce evocă oameni şi vremuri din urmă cu peste jumătate de veac,chipul Sophiei – Mironescu pe-atunci – se profilează într-o oglindă, dând „o impresie de altitudine şi linişte interioară pe care o creşte (sau chiar o inventează), vagul ceţos al oglinzii” – semn a ceea ce este , de fapt, Sophie. Afişând acea atitudine de răceală, indiferenţă, siguranţă de sine dictând cu autoritate în stânga şi-n dreapta, Sophie trăieşte o realitate inventată. Dincolo de ea e, probabil, nesiguranţă, nelinişte, nevoie de iubire şi înţelegere. O modalitate diferită de a Letiţiei şi a Vicăi de a-şi ocroti universul interior de invazia lumii exterioare, dar, se pare , la fel de eficientă!
Ivona şi mama Letiţiei Branea se înscriu într-o altă tipologie: a femeilor care, pentru a se simţi complete, au nevoie în viaţa lor de un bărbat. Existenţa lor se consumă astfel într-o continuă aşteptare a omului - pereche. Ivona refuză să accepte realitatea escapadelor lui Niki şi faptul că el este direct interesat de averea ei doar din cauza unei „discreţii” aristocratice pe care a exersat-o o viaţă. Un fel de tentativă de amânare a recunoaştere a propriului eşec. Aceeaşi „discreţie” o întâlnim şi la mama Letiţiei Branea, doar că ea nu-i dă nume. Din acestă cauză nu-i reproşează fostului soţ perioada în care a stat departe şi-l primeşte înapoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un moment, la înmormântarea lui Ion, ea înţelege sacrificiul făcut de fratele său pentru a-i echilibra universul mic în care ea avea nevoie de un model masculin. Dar, la fel ca şi pentru Ivona, „pentru ea nu contează, de fapt, restul lumii”.
Şi-n viaţa Ivonei există un bărbat ce întruchipează modelul masculin. E vorba de tatăl ei , „acel bărbat străin, meticulos şi temător pe care ea l-a iubit atât de mult, şi despre care nu i s-au relatat msai târziu decât gesturi, decât fraze convenţionale”. Imaginea sa o va regăsi apoi în Tudor, asupra căruia îşi va transfera şi mare parte din afecţiunea ei.
Diferite şi , în acelaşi timp, atât de asemănătoare prin reacţia lor de auto-protejare în faţa vieţii, personajele feminine din romanele Gabrielei Adameşteanu se înscriu pe coordonatele unei ecuaţii ce încearcă să releve, măcar parţial, eterna necunoscută care este femeia. Sentimentale, lucide, cinice, dure, vorbăreţe sau taciturne, aceste femei nu-şi pierd nimic din misterul, farmecul sau puterea de seducţie specifice femeii. Relevarea propriilor gânduri surprinse în ample monologuri interioare, departe de a oferi cheia „misterului feminin”, nu fac decât să-l potenţeze, incitând cititorul la o nouă lectură pentru a re-descoperi şi a re-construi personajele în alte dimensiuni. Acestea primesc astfel amprenta unicităţii şi a irepetabilităţii, la o re-lectură – chiar imediată - a cărţii găsindu-le aceleaşi şi mereu altele.
„Personalitatea lui Sţefan cel Mare şi Sfânt”

Prof. Clitnovici Gelu-Gheorghe

Dintre calităţile excepţionale cu care a fost dotat Ştefan cel Mare trebuie remarcate în special puterea de muncă, spiritul organizatoric, energia şi geniul militar. Iubirea de ţară a fost ideea de forţă care l-a călăuzit în întreaga sa activitate, exercitând în felul acesta o influenţă conştientă şi hotărâtoare asupra destinelor poporului său. Ştefan cel Mare a dat dovadă de o profundă cunoaştere a oamenilor, reuşind astfel să-i domine în situaţii foarte grele cu care s-a confruntat. Pentru aceste calităţi a fost mult lăudat şi apreciat de scriitorii epocii sau de mai târziu, cronicarul maghiar Nicolae Istvanfi, referindu-se la conflictul dintre Moldova şi regatul Ungariei, încheiat cu lupta de la Baia, a scris: „Pe regele Matia, deşi mai mult prin viclenie de care (Ştefan), obişnuia să se folosească decât cu adevărata putere, l-a pus pe fugă într-o luptă de noapte la Baia… şi l-a rănit cu o săgeată… şi l-a depărtat de hotarele sale. Pe cetele nenumărate ale lui Mehmed, care pustiau Moldova… le-a bătut şi le-a silit să se întoarcă de unde au venit omorând peste 30000 de turci. Asupra tătarilor a obţinut victorii strălucite în mai multe rânduri, atât asupra celor care locuiesc în Chersonesul tracic şi în Nigai cât şi asupra celor ce-şi au locuinţele prin Asia. În sfârşit regele Albert al Poloniei… l-a zdrobit într-o luptă crâncenă în pădurea Bucovinei”. După cronicarul Matei Miechowski, Ştefan trebuie „socotit printre eroii secolului” său. Bernard Wapowski a scris că Ştefan „de bună seamă a fost viteaz, viclean şi războinic norocos, căci a învins pe Matia, regele Ungariei într-o luptă de noapte la Moldobania(Baia), rănindul cu trei săgeţi. Pe tătari de multe ori i-a alungat. Pe Mohamed sultanul turcilor, care după luarea Constantinopolului trecuse Dunărea cu 120000 de ostaşi şi jefuia Moldova l-a învins, iar oştile cele mari ale duşmanilor le-a risipit şi le-a pus pe fugă… la râul Bârlad… l-a înfrânt şi pe regele Albert”. Deci Ştefan cel Mare a fost „înzestrat cu virtuţi de erou şi socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războiului”. Matei Strykowski, care a trecut prin Moldova în 1574 – 1575, a scris despre Ştefan că „fiecare istoric trebuie să laude mare virtute a unui principe cu o ţară atât de mică care, cu o mână de oameni a reuşit să înfrângă o sută de mii de turci şi tătari şi arzându-le cadavrele a făcut din oase movile mari şi înalte pe care le-am văzut eu însumi în călătoria mea din 1575, împreună cu trei cruci de piatră ridicate în amintire victoriei”. Acest scriitor polon, aflat în trecere prin Bucureşti, a văzut în palatul domnesc „portretul” lui Ştefan cel Mare, înfăţişat ca „un bărbat de statură înaltă(!?) cu coroana pe cap şi cu sceptru în mână”. Matei Strykowski a rămas surprins auzindu-i pe români cântând, acompaniaţi de lăută, următoarele versuri:
Ştefan, Ştefan Vodă!
Ştefan, Ştefan Vodă!
Bătea turcii,
Bătea pe tătari,
Bătea pe unguri
Pe galiţieni, pe poloni
O baladă de 21 versuri, referitoare la cucerirea Chiliei în 1465 de către Ştefan cel Mare, care circula în Moldova secolului al XVI-lea, a fost tradusă în limba ucraineană şi se cânta în Veneţia de slavii aflaţi aici, unde a ajuns fiind adusă de emigranţii ucraineni.
Cronicarul ioachim Cureus, cu studii făcute la Padua şi Bologna, a fost de părere că în vremea sa nu se găsea un comandant de oaste mai vrednic şi mai capabil decât Ştefan cel Mare. În anul 1561 a participat la înscăunarea lui Ioan Despot ca domn al Moldovei, viteazul şi cititul general ungur Prepostvári (1540 – 1597), care era în serviciul Habsburgilor. Acest general, bine apreciat de împăratul Rudolf al II-leal, care l-a numit „consiliarius bellicus” şi membru al „Kriegsrat”-ului, a declarat că cunoştea „stările Moldovei şi Munteniei… la fel de bine ca împrejurimile Vienei”. La 23 decembrie 1593 Prepostvári i-a scris domnitorului Aron Vodă, îndemnându-l să participe la lupta împotriva turcilor, fiindcă în felul acesta putea „trece la nemurire, rămânându-i pe vecie acelaşi nume bun ca al înaintaşului său, Ştefan Vodă de odinioară, a cărei slavă de viteaz, mai trăieşte şi numele lui nu se va şterge cât va fiinţa lumea”. Aprecierile acestui general sunt deosebit de semnificative, fiindcă dovedesc că spre sfârşitul secolului al XVI-lea amintirea lui Ştefan cel Mare era atât de vie şi puternică, încât i-a rămas adânc întipărită în minte, ca peste treizeci de ani s-o evoce atât de elogios, pentru al determina pe Aron Vodă să-i urmeze exemplu.
Chiar cronicarii turci, foarte părtinitori în scrisul lor, au remarcat eroismul fără margini al moldovenilor conduşi de Ştefan cel Mare în lupta de la Războieni, afirmând că era „un bărbat mare şi nebiruit nici de turci nici de creştini”. Kodja Hussein considera că Ştefan cel Mare era versat în lupte, avusese multe războaie şi că „era vestit printre regii ghiauri prin şiretenia sa”.
Cronicarul turc contemporan Azik paşa Zade i-a închinat următoarele versuri:
El(Ştefan) atacase
Pe craiul Ungariei
Tot el înfânse
Şi arcul lui Süleyman bei
Şi valahul(Domnul Ţării Româneşti) la fel
Se speriase de el,
Căci pentru a multa oară
El călcase acea ţară
Chiar şi cu Mahomed sultanul
El s-a măsurat;
Oastea i s-a sfărâmat
Dar de bine s-a luptat
De duşmanul tare
El capul şi-a salvat
Acesta-i ghiaurul care
Multe oşti a împrăştiat.
Şi un alt cronicar turc Mehmed Nesri a scris despre Ştefan cel Mare că a învins multe oşti, ca cele comandate de regele Ungariei, de domnul Ţării Româneşti şi de Süleyman Paşa. „A fost un ghiaur foarte orgolios, dizgraţios şi grosolan”.
Luptele duse de românii conduşi de Ştefan cel Mare împotriva turcilor au ferit Moldova, Ţara Românească şi Transilvania de a trece prin criza statelor balcanice şi a Ungariei, transformarea în paşalâcuri. Ţările române, în tot cursul evului mediu, şi-au păstrat o libertate de mişcare şi chiar o oarecare independenţă politică recunoscută de turci. Datorită liniştii şi siguranţei întronate în Moldova în special după înţelegerea cu turcii, numărul populaţiei a crescut, ca şi starea ei materială. Comerţul şi relaţiile culturale cu Transilvania, Polonia, Ungaria, Italia şi chiar cu alte state mai îndepărtate, a luat amploare deosebită. Numărul satelor a crescut mult fiind populate şi cu români veniţi din Polonia atacată din ce în ce mai des de turci, tătari şi alţi duşmani. Ţăranii Moldovei şi-au amestecat sudoarea frunţilor şi sângele cu sucul brazdelor pământului răscolit de ei, pe care au ştiut să-l apere atât de bine sub conducerea marelui domn. Datorită conducerii înţelepte a lui Ştefan cel Mare, Moldova – cum menţionau străinii care-o vizitau – era bine populată şi „plină cu toate bogăţiile roadelor pământului”, avea oraşe în care comerţul şi meseriile luaseră o amploare nemaipomenită.
Prin luptele şi tratativele diplomatice pe care le-a dus cu statele vecine dar şi cu altele mai îndepărtate, în ultima parte a domniei, Ştefan cel Mare a reuşit să obţină pentru Moldova o pace clară în hotarele ei naturale. Datorită politicii sale şi Transilvania s-a bucurat de linişte şi prosperitate. Datorită acestei politici continuată şi de urmaşii săi, ambele ţări n-au avut soarta regatului maghiar, care în prima jumătate a secolului al XVI-lea a ajuns paşalâc. Pentru vitejia şi dragoste sa de ţară, poporul român l-a iubit ca pe nimeni altul. La munte, pe văi, în câmpii, pretutindeni, pe întregul cuprins al patriei noastre, poporul i-a păstrat o vie şi neştearsă amintire.
Nu numai românii, dar şi popoarele vecine i-au atribuit lui Ştefan cel Mare „tot ce pare mai ciudat, mai vitejesc şi chiar de neînţeles. Pe pământul nostru orice cetate, orice zid, orice şanţ… întreabă-l cine le-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare … Orce legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan Vodă le-a urzit… În sfârşit acest domn, pentru moldoveni, cuprinde toate faptele istorice, toate momentele, toate isprăvile şi aşezămintele făcute în timp de cinci veacuri de atâţia stăpânitori”.
În amintirea poporului nostru, în special a ţăranilor, s-au păstrat despre Ştefan cel Mare surprinzătoare fapte istorice, verificabile documentar. Astfel ei ştiau că tatăl lui Ştefan cel Mare a fost „omorât la o petrecere de Aron, care ajunsese în urmă Vodă”. Acesta după ce s-a urcat pe tron a trimis ucigaşi „să-i aducă capul” lui Ştefan, care informat „de una ca asta se făcu nevăzut”. Oamenii lui Petru Aron au aflat „că Ştefan o pornise spre Ţara de Jos şi că nişte drumeţi au văzut un băieţandru ca de 12 ani alergând pe drumuri”. Ştefan cum „simţi că ostaşii cu porunca domnească se apropie, pe nebăgate de seamă” s-a ascuns într-o căruţă cu saci acoperiţi cu paie. Deşi ostaşi lui Petru Aron au băgat suliţele printre saci şi l-au lovit, Ştefan nu a spus nimic, nu a „ţipat”. După plecarea lor căruţaşul a văzut picurând sânge din carul său. Scos dintre saci Ştefan a primit îngrijire de la cărăuşi după care a spus cine este. Ţăranii afirmau că până şi limba vorbită de români ar fi fost „cea veche de la Ştefan cel Mare”.
S-ar părea că şi această afirmaţie e verificabilă pentru că privilegiul comercial dat în anul 1489 de sultanul Baiazid al II-lea unor negustori poloni ar fi fost în „idiomate valachico scriptus”. Totuşi unii cercetători au afirmat că a fost scris în limba italiană, care se confundă uşor cu limba română. Textul tratatului de la Colomeea, încheiat între Ştefan cel Mare şi regele polon Cazimir al IV-lea, la 15 septembrie 1485, s-a păstrat în trei exemplare, două în limba latină şi unul în limba slavă. Pe unul din exemplarele latine se află următoarea însemnare: „Haec inscripcio ex Valahico in latinum versa est sed rex Ruthenica lingua scriptam accepta”, adică: „Acest act a fost tradus din limba română în limba latină, dar regele a primit exemplarul scris în slavoneşte”. S-a presupus just de către I. C. Chiţimia că a fost posibil ca limba română să fi fost folosită în cancelaria lui Ştefan cel Mare. S-au mai adus şi alte dovezi care ar demonstra că limba română se folosea în cancelaria de stat a Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea. S-ar părea că traducerea Bibliei făcută de husiţi în limba ungară în Trotuş în jurul anului 1440 şi copierea ei în anul 1466 a putut avea o influenţă la folosirea limbii române în corespondenţa şi instituţiile politice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
Pentru a şi-l apropia mai mult şi explica ataşamentul domnului faţă de ţărani, ei l-au considerat ca fiul unei văduve sărace, adăugând: „Ştefan a fost fecior de ţăran de-ai noştri, de aceea era aşa de cuminte şi ne-a ajutat atât de mult”. El umbla prin ţară „îmbrăcat în haine de ţăran” ca să vadă cum trăiesc ţăranii. Mai „avea obiceiul de a cerceta ţara în lung şi lat ca să poată cunoaşte păsurile locuitorilor” şi să-i „ajute pe cei nevoiaşi şi ca să mai şadă când şi când la pilde şi tâlcuri cu uncheşii”. Pe cât era de „amarnic în război, pe atât era de bun, de blând şi cu dreptate în vreme de pace”. Ţăranii primeau deseori bani de la el „ca să-şi împace nevoile”. Îi cununa pe cei ce se căsătoreau, le boteza copii şi petrecea la cumetrii şi jucând alături de ei striga:
„Geoacă nurcă
Lângă burcă
Şi papuc lângă opincă”.
De când era copil umbla prin păduri, se lupta cu fiarele sălbatice, dormea pe unde putea, prin colibe, mânca cu ţăranii ce aveau. Este surprinzător şi faptul că portretul literar făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare, ca şi figura lui păstrată în frescele bisericilor şi pe evanghelia de la Humor, seamănă cu cele din povestirile păstrate de ţăranii noştri, care spuneau că Ştefan cel Mare fusese un bărbat „mic de statură, dar iute şi puternic” … „încât se bătea cu 30 oameni deodată fără a se teme că va fi bătut”, fiind copil a prins „doi lupi mari şi puternici cât doi urşi, care urlau în mâinile lui”. Ştefan era „bălan, cu ochii albaştri gânditori”, „mărunt de stat, iute la căutătură, aprig la mânie, viteaz mare la război”, însă „foarte chibzuit”… şi mai avea o „minte şi o vrednicie fără seamăn”.
Alţi ţărani povesteau că Ştefan era un bărbat „voinic, nu de tot înăltuţ, ci un bunducuş de român, cam răsăriţel, da colea învălit la trup şi aşezat la minte, dar şi dezgheţat” şi „cu multă învăţătură… mândru şi frumos de să te tot uiţi la el”, totodată, mai „ era blajin şi cu tâlc în cuvântul lui, neobraznic … primea şi ospăta pe toată lumea”. Săracii îl socoteau ca „tătuţul lor cel bun, la toţi le intra în voie, pe toţi îi primea tot cu cuvântul bun”. În plus era şi „prea învăţat, mare la minte, cu chibzuială… la sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el. Toţi se mirau de înălţata lui minte. Aşa era Ştefan Vodă… înţelept, isteţ, inimos şi viteaz, cum n-a mai fost altul pe timpul său de ai fi umblat să cauţi lumea în lung şi în curmeziş”. În acelaşi timp avea „o fire de om glumeţ şi ca oricărui român, îi plăcea petrecerile şi vânătorile”.
Se povestea că Ştefan cel Mare a purtat şi folosit arme fermecate şi avea cai năzdrăvani, mai „iuţi ca vântul”, că îşi chema ostaşii la luptă suflând „într-un bucium de aur, ce răsuna peste dealuri şi munţi”. Românilor care-şi căutau un conducător, care să-i înveţe cum să lupte împotriva turcilor, Ştefan li s-a înfăţişat ca „un voinic frumos, ca o floare şi viteaz ca un leu, venind din jos, de la răsărit, pe un cal alb ca spuma şi iute ca fulgerul”. De el nu îndrăzneau să se apropie nici fiarele pădurii. De obicei, spuneau alţii, Ştefan călărea „un cal sprinten ca şoimul”, se învârtea cu sabia printre duşmani „ca Făt Frumos din poveste”. În luptele sale – cum scriu cronicile – ţăranii afirmau că Ştefan era ajutat de sfinţi şi de forţele naturii. Astfel, într-o luptă cu turcii „a dat Dumnezeu un nour şi o negură deasă şi foarte întunecoasă, că nu se vedeau de fel uni cu alţi şi din nor curgea ploaie de foc asupra lor şi în zăpăceala mare au început a se bate şi tăia între ei”, dar în partea în care se aflau moldovenii era „senin şi frumos şi oastei sale nimeni nu-i făcea nemica”. Potrivit unei legende, cât timp a domnit Ştefan cel Mare, „numai de duşmani a avut parte, când intrau turcii în ţară, pe la Mare, când veneau leşii prin pădurile şi dealurile dinspre miază-noaptea Moldovei, când năvăleau tătarii de la răsărit, ori ungurii dinspre asfinţit”.
Pe vremea sa, Ştefan a fost „vestit şi lăudat de toată lumea”, fiind „un viteaz mare, un năzdrăvan, nu alta” şi de aceea „faima lui s-a dus peste nouă mări şi nouă ţări”. Întreaga lume a rămas uimită de nenumăratele războaie purtate de Ştefan, iar veştile despre victoriile lui au „ajuns până la Veneţia şi Roma, unde Patriarhul cel mare catolic – papa – l-a scris în cartea aurită şi l-a numit sabia creştinătăţii”. După ţăranii noştri, un conducător de stat cu asemenea calităţi nu putea fi decât împărat şi de aceea în unele legende se vorbeşte că în Ţara Moldovei „a fost un împărat vestit şi curajos şi lăudat de oameni pentru hărnicia şi tragerea de inimă ce avea către ţară”. Ştefan cel Mare, deşi era fiul unei ţărănci „sărace şi necăjite”, a ajuns să fie „un împărat ca cei din basme – mare şi vestit”. Ţara lui „pe cât era de mică pe atât era de bogată” şi cu ţăranii săi pe care-i înarma cu buzdugane şi arcuri cu săgeţi, a învins „peste douăzeci de împăraţi vestiţi” şi chiar pe „toate neamurile pământului”. Ştefan cel Mare a venit în fruntea Moldovei, se menţionează într-o legendă, „ca un împărat înţelept ca să-i scoată locuitorii din sclavia şi jugul străinilor”.
Oricâte lupte a avut cu duşmanii, susţine poporul, Ştefan cel Mare găsea timp suficient să se îngrijească de supuşii săi, „ca să le meargă bine, să fie fericiţi şi îndestulaţi”. Fiind sprijinit de toţi ţăranii, Ştefan nu a fost biruit de nimeni şi „ce zicea el o dată era zis”, dar faţă de cei răi şi nedrepţi „era mânia lui Dumnezeu” şi mai rău de cât atât „un leu stârnit din culcuş”. De la urcarea pe tron „şi până ce a pus mâinile pe piept, Ştefan cel Mare n-a avut nici o zi de pace şi odihnă, ca alţi oameni, ci tot numai războaie. Nu apuca bine să se bată cu un împărat, crai, voievod sau ce era şi iarăşi trebuia să meargă împotriva altuia”.
Toate caracterizările făcute lui Ştefan cel Mare, cuprinse în legendele populare, concordă surprinzător cu cele furnizate de izvoarele istorice contemporane. Ţăranii au reţinut adevărul şi au spus numai adevărul despre domnul lor iubit, care înainte de toate era decent şi nobil.
Potrivit credinţei masei ţăranilor, Ştefan cel Mare a rămas „giu (viu) ca toţi giii (vii)” deci fără de moarte, „că doar nu-i sfânt degeaba” şi chiar „are să mai vie odată… ca să-i vadă pe toţi moldovenii lui”. Şi acum „el încă vede şi aude necazurile şi tânguirile moldovenilor”. După alte legende populare, Ştefan cel Mare n-a murit ci „s-a înălţat la cer cu trup cu tot”, iar sufletul lui umblă „când şi când pe pământ”. Astfel, în anul 1877, când românii luptau cu turcii la Plevna Ştefan cel Mare „s-a sculat din mormânt şi duhul lui a cârmuit şi povăţuit oştirea noastră de i-a bătut pe turci să mai simtă încă o dată trecând prin ei spaima de altă dată”. Amintirea lui a fost atât de vie în sufletul poporului nostru încât numele i-a fost inclus şi în descântece, considerându-se că el ar fi avut şi puterea să „alunge duhurile rele şi să vindece bolile primejdioase”. Concluzia tuturor legendelor păstrate şi transmise timp de cinci secole este că Ştefan cel Mare a fost „un om mare, bun şi sfânt, cum n-a mai fost şi nici n-o mai fi pe faţa pământului”. Din faptele sale înţelepte şi viteze a rămas o tradiţie, un suflet public, care năzuia spre alte culmi de viaţă”.
Amintirea lui Ştefan cel Mare a luminat zilele cele mai întunecate ale neamului nostru. „În el, românii au găsit – cum scria Nicolae Iorga – cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său : cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale… Şi cu cât se vede această icoană mai limpede4, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci poporul merge pe drumul strămoşului cuminte”.
Potrivit datelor cuprinse într-o legendă, după moartea lui Ştefan cel Mare, „trei zile şi trei nopţi i-a ars o lumânare la mormânt, fără ca s-o fi pus cineva şi nimeni n-o putea stinge”.
A fost personalitatea uriaşă a secolului al XV-lea, deoarece a deţinut conştiinţa puterii imprevizibile a secolului său, pentru care a vibrat continuu. S-a recunoscut în a doua jumătate a secolului al XV-lea că Ştefan cel Mare a meritat mai mult ca oricare altul să ia conducerea Ţării Româneşti a Moldovei deoarece a fost recunoscut ca cel mai capabil diplomat şi genial conducător de oşti. Ţăranii români l-au apreciat elogios ca cel mai de încredere şi drept judecător. În plus Ştefan cel Mare a fost un spirit ales, un om sincer şi corect. Nimeni nu l-a putut intimida, nu a cedat în faţa nici unui duşman şi personal a participat la acţiunile militare şi diplomatice hotărâtoare pentru destinele neamului său.
După moartea lui Ştefan cel Mare, veacuri după veacuri, mult sânge, sudoare, aur, argint şi vieţi omeneşti au plătit românii de la est de Carpaţi, dar toţi cei care ne-au asuprit, s-au dus, au pierit, însă amintirea marelui domn a rămas, luminând viitorul limpede şi frumos spre care se îndreaptă fără şovăire poporul nostru.
Înainte de toate, Ştefan cel Mare a fost un „ziditor de ţară”. El a creat o lume nouă „pe care a învăţat-o să-l asculte, să i se supună, să fie totdeauna alături de el. prin exemplul său a creat caractere. El şi Moldova s-au aflat, cum scria O. Górka, „în triunghiul aspiraţiilor contrare, însă deopotrivă de hrăpăreţe ale ungurilor, turcilor şi polonilor” şi totuşi a reuşit să se „menţină la suprafaţă cu un simţ genial, timp de cincizeci de ani, pe când alţi domni cădeau în asemenea împrejurări după câţiva ani sau chiar după un an de domnie”.
Ştefan cel Mare a putut dispune oricând de forţe cu care să se ridice după orice înfrângere, oricât de grea, fiind dotat cu puterea şi capacitatea de a depăşi toate greutăţile şi duşmăniile. Din întreaga literatură contemporană consacrată lui se constată că a fost o personalitate uimitoare, tumultoasă, cu imense resurse spirituale, legat de viaţa şi tradiţia neamului său. Nimeni şi nimic nu l-a putut împiedica să fie adevăratul apărător al omului simplu, bun şi înrobit muncii. În timpul domniei lui a domnit cu adevărat justiţia. Controla personal cum se împărţea dreptatea, cercetând mereu ţara de la o margine la alta, reuşind să smulgă din rădăcini răul încuibat în rândurile boierimii şi în administraţia publică.
Mare om politic, gânditor, strateg genial, clarvăzător, om de înaltă cultură, spirit luminat, Ştefan cel Mare s-a manifestat multilateral, devenind în mintea poporului chintesenţa dreptului judecător şi a marelui ostaş. El a descătuşat forţele latente ale poporului şi a reuşit să facă din acesta, un element de ordine în haosul tendinţelor de asuprire li cotropire ale timpului. A avut o judecată profundă, curiozitatea omului inteligent, viziune cutezătoare şi cultul strămoşilor, ale căror acte a dispus să fie consemnate în scris. Ştefan cel Mare a dăruit neamului său tot ce a avut şi a răspuns cel mai adecvat tuturor aspiraţiilor sale, iar după moarte a luminat drumul pe care l-au străbătut românii pentru a-şi obţine dreptul de a trăi liberi şi într-un singur stat independent.
Copii mai buni sau oameni mai buni?

Inst. Rusu Toader

Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (...)Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşi tăi...( Deuteronomul 30, 15;19)
Ne întoarcem din nou la Cuvânt... Doar Cuvântul este în măsură să ofere sensuri. Binele sau răul, binecuvântarea sau blestemul, viaţa sau moartea? Existenţa noastră...
Dorim o societate modernă, complexă şi completă. Uităm ca valorile sunt mult mai moderne, mult mai complexe, mult mai complete. Himera după care alergăm este mai ascunsă decât Fata Morgana.
Întoarcerea la origini este ceea ce ar trebui să ne marcheze. Originea noastră este Adam. Adam înseamnă pământ. O mână , o fărâmă de pământ... La asta se reduce existenţa noastră. Ce este existenţa şi la ce se reduce...
Avem urmaşii... Trăim noi, trăiesc şi ei, facem bine noi, fac bine şi ei, facem rău noi, fac rău şi ei, binecuvântăm noi, binecuvântează şi ei, blestemăm noi, blestemă şi ei...
Să alegem viaţa...
Literatura religioasă pentru copii rămâne un pilon de formare, de modelare a fiinţei umane. Prin teoretizare literatura religioasă pentru copii ridică la nivel de concept formativul, iar prin aplicare scoate la iveală valenţa, valoarea. Căutând adevărata valoare a literaturii religioase, rezultatul este unul mulţumitor. Religiosul, moralul, eticul, socialul sunt doar câteva domenii pe care literatura religioasă pentru copii le abordează şi le promovează. Or religiosul, moralul, eticul şi socialul urmăresc permanent fiinţa umană, o domină sub aspectul idealis-ului.
Catharsis-ul realizat de literatura religioasă pentru copii este imens. Omul poate renaşte prin artă, prin literatură. Această renaştere este de fapt katavasis-ul spre valorile originare.
Sensul renaşterii îl oferim noi educatorii. Motivaţia renaşterii o oferă materialul pentru educat. Valoarea rămâne celui ce păşeşte pe drumul renaşterii.
Revenind la citatul lui Plutarh, Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai târziu să lumineze cu o lumină proprie, încheiem aceste simple consideraţii cu începutul cântării doxologice:


Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!
Moto: „ Educaţia este dobândirea artei de a utiliza cunoştinţele”
Alfred North Whitehead

Matematica în afara sălii de clasă

Prof. Huţuleac Ovidiu
Şcoala cu clasele I-VIII Feteşti

Matematica reprezintă dezvoltarea raţionamentului. Ea poate fi considerată mai degrabă un mod de a gândi decât o seamă de cunoştinţe, acestea din urmă fiind doar un instrument al cunoaşterii. Capacitatea de a utiliza informaţia este mai importantă decât setul de informaţii. Relaţionarea cunoştinţelor, folosirea lor într-un anumit scop reprezintă paşii spre progres. Drept urmare, organizarea activităţii de predare a matematicii trebuie să conducă la dobândirea de cunoştinţe dar, mai important decât atât, la utilizarea lor de către educat, la formarea unei gândiri logice, inventive, pasiune pentru cunoaştere şi voinţă în depăşirea obstacolelor.
Miezul matematicii îl constituie rezolvarea de probleme şi, de multe ori, dragostea pentru matematică a profesorilor se manifestă în dorinţa acestora de a rezolva, împreună cu elevii, probleme cât mai multe şi mai diverse, probleme care, fără îndoială că au pornit de la un fapt real, o necesitate a unui moment apropiat sau mai depărtat din istoria omenirii, dar care acum sunt abstractizate, prezentate schematizat, de multe ori descurajant pentru elevi. Descurajant pentru elevi este şi faptul că manualele, culegerile, „mustesc” de astfel de probleme. Chiar dacă elevul îşi va însuşi algoritmul de rezolvare, el va rămâne cu gustul amar al inutilităţii cunoştinţelor. Cred că orice profesor de matematică a trăit experienţa „leilor”: Pentru unii elevi e foarte dificil spre imposibil să efectueze un calcul de genul 2x+3x-4x dar, prin simpla pronunţare a cuvântului „lei” în loc de x calculul devine o banalitate. Deja este ceva util, identificabil şi aplicabil în activităţile cotidiene. Din acest gen de experienţe deducem necesitatea conectării matematicii de concret, de mediul în care trăiesc, cu care au contact, elevii. Şcoala este parte a societăţii, nu se află separată de ea.
Ca profesori trebuie să conştientizăm în primul rând faptul că marea majoritate a educabililor, indiferent de vârsta la care se află, simt nevoia ca la finalul unei activităţi să obţină un produs finit, palpabil. Comparând, din punctul de vedere al elevului, o oră de educaţie fizică, una de desen şi una de matematică, vom obţine următoarele rezultate:

Disciplina Ce am făcut? La ce îmi foloseşte?
Educaţie fizică Am jucat handbal Mă simt relaxat, fericit
Desen Am desenat un peisaj Îl pot expune sau chiar vinde dacă e reuşit
Matematică Am rezolvat probleme folosind Teorema fundamentală a asemănării ?????notă?????

Privind din această perspectivă, dobândirea de cunoştinţe este doar o parte, insuficientă şi ineficientă a procesului instructiv – educativ. Pentru a fi un membru util al societăţii, educatul trebuie să poată aplica cele învăţate şi, plecând de la informaţiile cunoscute, să aducă un plus de valoare acesteia prin inventivitate.
Nu se poate spune că ducem lipsă de aplicaţii ale matematicii în lumea reală. Trebuie doar să le prezentăm elevilor, să la arătăm utilitatea cunoştinţelor dobândite.
Geometria ne oferă posibilitatea ieşirii efective din sala de clasă. Aplicând cunoştinţele dobândite la ore în viaţa reală, putem stimula interesul elevilor şi le putem determina o motivare a învăţării.
Structura unui asemenea demers didactic este următoarea:
1 Pregătirea iniţială
Se poate realiza pe parcursul a 1-2 ore de predare în care se prezintă şi se fixează cunoştinţele teoretice necesare. Elevii trebuie anunţaţi încă de la început că, după predarea cunoştinţelor, urmează să se desfăşoare o lecţie de aplicare a cunoştinţelor în afara sălii de clasă, să se indice locul în care se va desfăşura activitatea şi scopul ei. În acest fel trezim şi sporim interesul elevului.

2 Activitatea practică
În acest „pas” se realizează legătura dintre teorie şi practică. Acum se părăseşte sala de clasă şi se intră în realitate, se elimină „veriga lipsă” dintre şcoală şi societate. Se realizează deplasarea la locul de desfăşurare a activităţii şi li se demonstrează elevilor modul în care pot folosi cunoştinţele asimilate. Nu trebuie să ne lipsească instrumentele necesare lecţiei.

Exemplu:
Asemănarea triunghiurilor dreptunghice.
1. Pregătirea iniţială – se realizează în clasă
Anunţăm elevii de faptul că în ora următoare ne vom deplasa în curtea şcolii pentru a determina înălţimea clădirilor (arborilor) din imediata apropiere, distanţa din curtea şcolii până la un punct ales în depărtare, folosind asemănarea triunghiurilor. Se realizează transmiterea cunoştinţelor şi rezolvarea de probleme specifice
2. Activitatea practică:
Pregătim materialele necesare: ruletă, echer, un baston de 1,10 – 1,15 m, sfoară.
Pentru determinarea înălţimii unei clădiri (fig.1) ne putem folosi de umbra acesteia astfel:
Măsurăm lungimea AB a umbrei pe care o lasă clădirea.
Înfigem bastonul vertical în pământ astfel încât, pentru uşurarea calculelor, deasupra solului să rămână exact 1 m şi măsurăm lungimea EF a umbrei lui.
Considerând triunghiurile ABC şi EFG asemenea, putem scrie relaţiile de unde obţinem apoi
C

Fig.1





G
B
A
E F

După demonstraţie li se cere elevilor să efectueze şi ei măsurători ale înălţimii diverselor corpuri din apropiere utilizând aceeaşi metodă. Li se poate cere apoi, pentru a le verifica voinţa de a depăşi obstacole şi inventivitatea, să determine înălţimea clădirii utilizând o oglindă şi ruleta.

Pentru măsurarea distanţei până la un punct îndepărtat, inaccesibil, folosim bastonul, echerul, ruleta şi sfoara astfel:
Se înfige bastonul AD în vertical în sol iar în vârful bastonului se aşează echerul astfel încât vârful unghiului drept al echerului să coincidă cu vârful D al bastonului. Se manevrează echerul astfel încât una dintre catete (DB) să fie îndreptată spre punctul inaccesibil B până la care dorim să calculăm distanţa. Cealaltă catetă se prelungeşte cu sfoară până când capătul ei atinge pământul în punctul C (Fig. 2). Obţinem astfel triunghiurile dreptunghice asemenea BAD şi DAC şi putem scrie relaţia de unde . Cum atât AD cât şi AC sunt măsurabile, fiind în imediata noastră apropiere, putem calcula distanţa AB fără a ne deplasa.
Fig.2

Acesta este doar un exemplu de utilizare a matematicii în practică. Prin acest gen de activităţi trezim interesul elevului, îl ajutăm să simtă utilitatea educaţiei pe care o primeşte, îi transformăm în participanţi activi. Nu trebuie să uităm că matematica este obiectul care generează la mulţi elevi eşecul şcolar. Conform ultimului Raport privind starea învăţământului 25% dintre elevi au cunoştinţe insuficiente de matematică. Prin utilizarea de aplicaţii ale cunoştinţelor se poate reduce cu mult acest procent deoarece se relaţionează abstractul ceţos al matematicii cu limpezimea vieţii cotidiene.
De ce vreau să fiu mentor?

Prof. ADRIANA CACIUC, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava

De ce vreau să devin mentor? Care sunt lucrurile care mă motivează şi care sunt sursele de dezamăgire ale profesiei de mentor? Acestea sunt întrebările la care voi încerca să răspund. Aş putea să spun că mentor eşti ales să fii. Şi nu ales de soartă, noroc, ci de un om care are nevoie de tine pentru a scurta drumul lui către ceva, cel mai adesea o reuşită. Am fost de câteva ori până acum în ipostaza de mentor şi cel mai adesea m-am simţit ca un ghid, o persoană care indică o scurtătură, care îndrumă, care te ajută să eviţi prăpăstiile, dar care te lasă să îţi alegi singur drumul.
Ce înseamnă să fii mentor? Din punctul meu de vedere mai întâi trebuie să fii un bun profesor, este un angajament ce trebuie luat doar dacă simţi şi ştii că poţi oferi ceva, dacă poţi să îţi asumi acest risc ce implică o enormă răbdare, multă muncă (pregătirea profesională nu se încheie niciodată), iar uneori rezultatele se lasă greu aşteptate. Mentorul are conştiinţa misiunii sale, obligaţia de a observa şi de a evalua, disponibilitatea de a da sugestii, aptitudinea de a organiza procesul de îndrumare. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă pot face toate acestea şi încă multe altele....Răspunsul este DA, iar asta nu înseamnă că sunt lipsită de modestie. Mă consider o persoană competentă şi perseverentă, cu o cultură generală bogată, pe care sunt capabilă să o împărtăşesc discipolilor mei. Sunt capabilă de efort suplimentar în cazul în care vreau să realizez un lucru anume şi mă consider o persoană valoroasă pentru societate, niciodată nu mă mulţumesc cu ce am, ci caut ceea ce aş putea avea.
Cum mă văd ca mentor? Un model demn de urmat şi mai ales un motivator. I-aş ţine pe discipoli în priză şi nu i-aş lăsa să lenevească, ci i-aş învăţa cum să-şi folosească la maxim resursele, pentru a creşte rapid. I-aş provoca pe studenţi să scoată la iveală ce au mai bun, să folosească aceste resurse la maxim şi să renunţe la ceea ce îi ţine pe loc.
Pentru mine, a fi mentor e un dublu câştig- o parte pentru studentul pe care îl îndrum şi o parte pentru mine, bucuria că am contribuit la creşterea cuiva. Mi se pare foarte important.
Ca mentor, am pasiunea de a contribui mereu la ceva, pasiune cu care cred că te naşti ori vine din faptul că ai acumulat foarte multă experienţă pe care vrei să o împărtăşeşti. Ce am făcut până acum a fost să-i îndrum pe cei care mi-au cerut ajutorul, să-i ajut să-şi atingă obiectivele pe care şi le-au asumat. Cred că pot şi sunt un bun mentor pentru că sunt o persoană cu experienţă relevantă în domeniul în care lucrez, o persoană care a ajuns acolo unde doreşte să fie la acest moment, dar care încă are planuri pentru viitor, o persoană cu abilităţi şi comportamente demne de urmat. Pot îndeplini mai multe roluri: antrenor, consultant, trainer, resursă sau factor de care are nevoie discipolul în atingerea unui obiectiv. Consider că pot contribui cu adevărat la dezvoltarea personală şi profesională a unui debutant, dar nu oferind soluţii, ci îndrumându-l pe el să le găsească. Pentru mine, mentoratul nu reprezintă doar împărtăşirea experienţei profesionale, ci presupune găsirea împreună de puncte comune care să ducă la un deznodământ de succes. Totul depinde ce ceea ce îşi doreşte discipolul. Mentoratul înseamnă conştientizarea punctelor tari, dar şi a celor slabe, precum şi definirea profilului psihologic a celor două entităţi implicate în acest proces.
Obligatoriu, fiecare avem nevoie de mentori pentru a ajunge la performanţă, pentru a ne dezvolta ca oameni. Consider ca poti fi mentor pentru un număr limitat de persoane, relaţia de mentoring presupune raporturi interpersonale apropiate. Un mentor poate avea un impact hotărâtor asupra unui tânăr debutant: se identifică cu el din mai multe puncte de vedere: al valorilor şi idealurilor comune, al trăsăturilor de caracter şi al modalităţilor de acţiune. Ca mentor pot să îl grăbesc în parcurgerea unor etape, îl ajut să identifice riscuri, să găsească soluţii şi să vadă oportunităţi cu o mai mare viteză decât în mod normal. Îl pot încuraja să ţintească cât mai sus, pentru ca nu există limite, doar cele pe care ni le construim singuri.
Calitatea pe care o am şi cea mai evidentă la un mentor este empatia, capacitatea de a se conecta la ceilalţi, de a-i înţelege, de a le simţi temerile, dar şi curajul şi forţa interioară, atunci când nu şi le cunosc. Aceasta este, în opinia mea, şi principala calitate a unui lider.
Mă consider o persoană care îi poate învăţa pe alţii lucruri, îi modelează, le trasează o conduită morală şi profesională, le lansează provocări, îi încurajează să îşi depăşească limitele şi îi sprijină atunci când au temeri. Cum pot ajuta debutantul? Prin perfecţionarea aptitudinilor şi competenţelor pentru meseria de profesor, prin dezvăluirea unor mici secrete profesionale, prin împărtăşirea valorilor morale, îl ajut să se bucure de apreciere şi recunoaştere profesională, identific şi încurajez calităţi de care nu era conştient, investesc timp, cunoaştere şi răbdare în debutanţii care îşi doresc să fie buni profesori.
Cea mai mare mulţumire pe care consider că o pot avea ca mentor sunt rezultatele şi progresul în carieră realizate de debutanţi.
05/27/2010 18:18:46
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one