Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "3657"

Numarul VII/2009

Relaţia muzeu – şcoală

Profesor învăţământ primar GURIŢĂ OANA MIHAELA, Şcoala nr 8 Suceava


Legea învăţământului nr.84/1995* prevede la TITLUL III- Conţinutul învăţământului, CAPITOLUL III-Activitatea extraşcolară obligativitatea competării conţinutului instruirii şi educaţiei cu activităţi extraşcolare.
Activităţile extraşcolare sunt activităţi complementare activităţii de învăţare realizată la clasă, urmăresc lărgirea şi adâncirea informaţiei, cultivă interesul pentru diferite ramuri ale ştiinţei, atrag individul la viaţa socială, la folosirea timpului liber într-un mod plăcut şi util, orientează elevii către activităţi utile care să întregească educaţia şcolară, contribuind la formarea personalităţii.De aceea şcoala trebuie să fie deschisă spre acest tip de activitate care îmbracă cele mai variate forme.
Realizarea acestor activităţi presupune alegerea din timp a materialului de către cadrul didactic, abordarea creatoare a temelor de către acesta şi, nu în ultimul rând, măiestrie pedagogică şi dragoste pentru copii.
Astfel de activităţi se deosebesc de cele şcolare prin varietatea formelor şi a conţinutului, prin durata lor, prin metodele folosite, prin utilizarea unei forme specifice de verificare şi apreciere a rezultatelor şi prin raporturile de colaborare, de apropiere, de încredere şi de prietenie dintre cadrele didactice şi elevi.
Activităţile extraşcolare se desfăşoară sub forme variate, ca de exemplu: activităţi artistice, ştiinţifice, activităţi sportive, obşteşti, turistice, vizite la muzee, ş.a.m.d.
Instituţiile cu care şcoala colaborează cel mai mult sunt bibliotecile şi muzeele. Noi, cadrele didactice nu trebuie să ne limităm la relaţia strictă de împrumut de cărţi sau de vizitare de muzee ci trebuie să extindem această relaţie prin proiecte educaţionale însoţite de către un protocol de colaborare între instituţiile implicate.
În ultimele două decenii s-a înregistrat o creştere sensibilă a rolului educativ al muzeelor la nivel mondial. Suntem martorii apariţiei unei game largi de servicii pentru public, ce variază de la conferinţe, tururi ghidate, programe şcolare, cursuri şi publicaţii de perfecţionare continuă în domeniul educaţiei, până la activităţi practice, iniţiative ambiţioase, servicii de împrumut şi expoziţii itinerante, toate acestea mergând dincolo de simpla distracţie, către învăţarea la liberă alegere şi conturarea identităţilor culturale. Mai mult ca oricând, importanţa educaţiei este percepută ca fiind pe picior de egalitate cu aceea a cercetării şi conservării, devenind una dintre misiunile prioritare ale muzeului. (ICOM 2002,8; Calamandrei 2002).
Grupurile şcolare sunt printre categoriile de public cel mai frecvent prezente în majoritatea muzeelor, precum şi, în multe cazuri, prioritatea serviciilor educative ale muzeelor. Copiii sunt văzuţi nu numai ca viitori vizitatori ai muzeelor, ci şi ca membri ai comunităţii şi cetăţeni, aflaţi la o vârstă ce se caracterizează prin nevoia arzătoare şi abilitatea de a învăţa. Vizitarea muzeelor este considerată a fi un instrument educativ important în scopul conştientizării de către elevi a patrimoniului cultural, a priceperilor şi cunoştinţelor (cognitive şi istorice) şi a înţelegerii estetice şi ştiinţifice (Mattozzi 2000). Pe de altă parte, familiarizarea cu o astfel de experienţă favorizează dezvoltarea unei relaţii constante între elevi şi muzeu, care promite să continue pe toată durata vieţii lor.
Putem considera că s-a făcut un pas înainte nu numai în privinţa conţinutului programelor educaţionale pentru şcoli (care nu se mai limitează la vizita ghidată tradiţională), ci şi în aceea a obiectivelor şi metodologiei învăţării prin obiecte:
“În ciuda faptului că vizitele la muzeu ajunseseră să fie privite în mod obişnuit ca o excursie de sfârşit de trimestru şi o ocazie pentru profesor de a se relaxa, muzeul este considerat acum a fi o însemnată resursă de învăţare, un suport didactic şi o modalitate de dezvoltare a unei prietenii de durată între şcoală şi teritoriul înconjurător. După această perioadă, lucrările recente în domeniul educaţiei muzeale pentru şcoli au fost marcate de o creştere a gradului de conştientizare a posibilităţilor de învăţare trans-curriculare, trans-disciplinare şi interdisciplinare” (Sekules şi Xanthoudaki, 2003).
Situaţiile în care se organizează simple “tururi” printr-un muzeu sau în care participarea la activităţi şi ateliere este “lipsită de implicare” încep să fie abandonate treptat în favoarea muncii de colaborare dintre şcoli şi muzee şi a proiectelor care extind graniţele lucrului în şcoală, lărgesc aria de cuprindere a disciplinelor de studiu şi admit apariţia unei game variate de rezultate, atât scontate, cât şi surprinzătoare.
Colaborarea înseamnă, sau ar trebui să însemne, muncă pe baza unui proiect educaţional, adică un cadru în care procesul învăţării integrează munca efectuată în clasă şi necesităţile “receptorilor” (profesori şi elevi) cu experienţa muzeului şi cunoştinţele noi de dobândit. Aspectul de învăţare al unui proiect educaţional implică un rol fundamental al factorilor legaţi de transmiterea de înţelesuri şi de înţelegerea elevilor, cum ar fi cunoştinţele deja dobândite, experienţa personală, interesele, motivaţiile, interacţiunea socială cu ceilalţi membri ai grupului, în timp ce aspectul de predare integrează intenţiile, obiectivele şi metodele de predare, decisive pentru orientarea proiectului. Aceste două aspecte sunt legate atât de munca profesorului, care concepe proiectul pe baza activităţilor din cadrul şcolii şi a necesităţilor elevilor săi, cât şi de munca educatorului muzeal, care lucrează în colaborare cu profesorul şi contribuie la proiect ca expert muzeal.
Cu alte cuvinte, este vorba despre un proces construit pe relaţia interactivă dintre vizita la muzeu şi munca aferentă acestei vizite, care se desfăşoară în clasă, înainte şi după vizită, o interacţiune care permite exploatarea potenţialului pedagogic unic al obiectelor originale şi utilizarea muzeului ca resursă de predare şi învăţare. Cercetările indică, într-adevăr, faptul că potenţialul educativ al muzeului sporeşte când se creează oportunităţile corelării experienţei muzeale a elevilor cu munca la clasă; pe de altă parte, acest potenţial este mai scăzut în situaţiile vizitelor la muzeu care nu au loc în cadrul unui proiect, sau în cazul activităţilor muzeale ce nu creează legături cu experienţa şi cunoştinţele elevilor (Xanthoudaki 1998; Sekules şi Xanthoudaki 2000).
Lucrul pe baza proiectelor educaţionale este perceput în majoritatea cazurilor ca o unitate tripartită de muncă preliminară, vizită la muzeu şi activităţile “de continuare” din clasă:
„Munca preliminară se poate desfăşura în şcoală sau în afara ei şi are rolul de a pregăti elevii astfel încât să se poată profita la maxim de vizita propriu-zisă. Vizita la muzeu sau galerie are menirea de a motiva, stimula, de a oferi o experienţă fizică şi de a consolida învăţarea (…). Este esenţial ca experienţele vizitei să fie rememorate, discutate, evaluate şi să creeze reacţii la înapoierea în clasă, altfel se va pierde mult din valoarea acestora. Cu toate acestea, adeseori vizita este doar o componentă în cadrul unui program de studiu, este articulaţia ce leagă alte aspecte ale procesului de învăţare şi în această calitate este esenţială desfăşurării studiului” (Hooper-Greenhill 1991, 120).
Aspectul legat de lucrul în colaborare la proiect accentuează şi valoarea discuţiei şi pe aceea a creării unui climat de înţelegere care să respecte rolurile diferite ale fiecărui participant implicat în predare şi învăţare. Termeni ca legături, relaţie, colaborare necesită dezvoltarea parteneriatului între muzeu şi şcoală, adică o situaţie de “negociere” în care cele două instituţii îşi compară culturile respective, sistemele şi procesele de elaborare de cunoştinţe, se angajează în ceea ce priveşte munca şi resursele şi identifică metodologii, strategii şi instrumente de învăţare (Mascheroni 2000; 2002).
Pe baza principiilor enunţate mai sus, modul în care se concepe un proiect educaţional şi, în cadrul acestuia, relaţia dintre vizită şi munca în clasă ar trebui în mod ideal să rămână deschisă, permiţând căutarea soluţiei optime pe baza intenţiilor, resurselor şi posibilităţilor profesorului (şi ale învăţăcelului) şi cele ale muzeului.
În multe cazuri, totuşi, secţiile educaţionale ale muzeelor stabilesc a priori aplicarea unei game de elemente din oferta lor educativă, lăsând astfel prea puţin loc pentru schimbări. O asemenea situaţie pare a fi răspunsul în cazul circumstanţelor speciale create de colecţiile, spaţiile şi politicile muzeului care impun soluţii mai mult sau mai puţin flexibile. Şi nu trebuie să uităm faptul că profesorii sunt adeseori constrânşi de cerinţele programelor şcolare, concentrându-se pe definiţiile tehnice ale ariilor curriculare, recomandări sau planuri detaliate de metodologii didactice, precum şi pe expectanţele privind evaluarea constantă a obiectivelor învăţării. Cu alte cuvinte, realitatea indică faptul că situaţiile ne-ideale stabilesc adeseori regula, mai degrabă decât să constituie o excepţie. La aceasta se adaugă cazuri de muzee care nu au oferte educaţionale şi/sau cazuri de profesori cărora le lipsesc (sau care cred că le lipsesc) cunoştinţele de specialitate pentru a preda o anumită temă sau materie, sau chiar pentru a utiliza muzeul ca pe o destinaţie a unei excursii cu clasa (Bream-Hardy 2000; Sekules et al. 1999; Tickle şi Xanthoudaki 1998).
Cu toate acestea, în acele cazuri de programe educaţionale “pre-stabilite” sau de constrângeri legate de profesori, sau de probleme de ofertă, colaborarea dintre şcoli şi muzee nu ar trebui privită ca imposibil de realizat. În asemenea circumstanţe, potenţialul de perfecţionare se poate găsi în unul sau mai multe din aspectele următoare: instruirea ca instrument pentru profesori în conceperea proiectelor, chiar şi pentru acele muzee care nu dispun de oferte de activităţi educative; vizitele instructorilor muzeali în şcoli, ajutând astfel la rezolvarea problemelor de distanţă sau a celor financiare; utilizarea resurselor pentru perfecţionarea profesională a profesorilor şi pentru îmbogăţirea experienţei şi muncii elevilor; exploatarea tehnologiei informaţiei şi comunicării pentru utilizarea muzeelor prin vizite virtuale; schimbul de experienţă şi cunoştinţe de specialitate între muzee şi între şcoli etc. – cu alte cuvinte, alternative flexibile care consolidează relaţia muzeu-şcoală, reafirmă prezenţa ambelor instituţii în teritoriile lor şi nu îi fac pe profesori sau pe instructorii muzeali să se simtă “legaţi de mâini şi de picioare” în faţa obstacolelor de natură practică.
O instituţie complexă sub aspectul conţinutului, funcţiei, misiunii, ca şi al amplasării concrete, muzeul poate crea deseori o impresie negativă oamenilor, prin natura sa impunătoare şi prin conţinutul specializat, care atrage mai mult specialiştii decât publicul larg. Deciziile privind dispunerea exponatelor, elaborarea şi transmiterea de cunoştinţe sunt factori ce determină apropierea muzeului de vizitatorii săi şi, ca urmare, reuşita acestuia în a încuraja accesul. Pe de altă parte, obiectul original – însuşi motivul existenţei muzeelor – este văzut şi “tratat” în multe şi variate feluri (ca piesă “sacră”, ca document ce conţine / transmite cunoştinţe, ca unealtă în transmiterea de mesaje) întotdeauna legat, însă, de un rol al educării publicului. Misiunea educativă a muzeelor este menită să rupă graniţele ce despart muzeul de publicul nespecialist. Ar trebui luate în considerare mai multe metodologii de expunere şi explicare noi, uneori foarte inovatoare, cum ar fi amplasamentele virtuale şi utilizarea noilor tehnologii, care impun foarte adesea un stil spectaculos, accentuând mai mult efectele ce îţi taie răsuflarea, decât natura fascinantă prin ea însăşi a obiectului original
Ar trebui sa existe două oferte din partea muzeelor pentru elevii care vizitează muzeul: cea personală (propriile expectanţe în ceea ce priveşte muzeul) şi cea a şcolii / muzeului (expectanţele profesorului şi instructorului muzeal). Rezultatul oricărei vizite va fi afectat de interacţiunea dintre aceste anticipări şi excursia reală pe teren.
Procesele educative din cadrul muzeului se bazează pe explorarea vizuală şi pluri-senzorială a obiectelor şi fenomenelor, proces prin care elevii sunt ghidaţi de către un instructor de specialitate având rolul de “facilitator” mai degrabă decât acela de profesor. Punctele de pornire sunt obiectele şi întrebările pe baza cărora elevul/vizitatorul îşi construieşte propriul său itinerar personalizat de investigare şi înţelegere. Caracterul neoficial al procesului învăţării, ca şi ocaziile de a întâlni obiecte originale şi fenomene “la prima mână” au un impact puternic asupra aspectelor cognitive şi afective ale elevilor. Acesta este motivul pentru care o vizită la muzeu programată în stadiul incipient al studierii unei teme funcţionează adeseori mult mai bine decât una programată în stadiul final. Cea dintâi are drept scop oferirea de stimuli vizuali şi stârnirea interesului pentru continuarea studiului şi reflecţiei, pe când cea de a doua îşi propune să consolideze cunoştinţele acumulate. Colaborarea dintre instructorii muzeali şi profesori este deci importantă pentru integrarea celor două demersuri, fără a sacrifica, pe de o parte, programele şi obiectivele profesorului, iar pe de alta, demersul educativ original al muzeului.
Pe durata vizitelor profesorul nu este o simplă escortă a elevilor, ci este încurajat să îşi facă simţită prezenţa şi să participe în calitate de partener în relaţia dintre cele două instituţii. Doar dăruirea cadrului didactic duce la realizarea misiunii educative a muzeului, nefiind nicăieri stipulată în lege obligativitatea unei colaborări eficiente între cele două instituţii. Roadele unui proiect educativ în colaborare cu muzeul sunt greu cuantificabile în documente, pe termen scurt, dar, pe termen lung, dacă este realizat cu implicare şi responsabilitate, beneficiile pentru societate sunt deosebite.
Bibliografie

- Bream-Hardy, S. (2000) ‘Detectivi Egipteni’, în Sekules V. şi M. Xanthoudaki (editori) Arte Vizuale, Şcoli şi Muzee, Perfecţionare pentru profesorii nespecialişti, Comisia Europeană (carte în trei limbi, engleză, franceză, italiană, disponibilă şi pe www.socrates-educart.org).
- Calamandrei, M. (2002) Via le tele, quì si gioca, Il Sole24Ore, supplemento cultura, 25 agosto.
- Hooper-Greenhill, E. (1991) Educaţia în Muzee şi Galerii, Leicester, Leicester University Press.
- Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) (2002) Codul Eticii pentru Muzee, Paris, ICOM.
- Mascheroni, S. (2000) La Condivisione delle Esperienze Educative Scuola-Museo: Per una Verifica di Progetto, in Cisotto Nalon, M. (2000) (a cura di) Il Museo come Laboratorio per la Scuola: Per una Didattica dell’Arte, Padova, il Poligrafo.
- Mascheroni, S. (2002) L’Educazone e il Patrimonio Culturale, in Mascheroni (a cura di) Il Partenariaro Scuola – Museo – Territorio: Riflessioni, Aggiornamenti, Progetti, Scuola e Didattica 15, pp. 50-64.
- Mattozzi, I. (2000) La Didattica dei Beni Culturali: Alla Ricerca di una Prospettiva, in M. Cisotto Nalon (a cura di) Il Museo come Laboratorio per la Scuola: Per una Didattica dell’Arte, Padova, il Poligrafo.
- Sekules, V., L. Tickle şi M. Xanthoudaki (1999) Găsirea profesionismului în domeniul artei: Experienţe ale profesorilor de şcoală primară, Jurnalul Perfecţionării Profesionale, Vol. 25 (3), pp. 571-581.
- Sekules V. and M. Xanthoudaki (editori) Arte Vizuale, Şcoli şi Muzee, Perfecţionare pentru profesorii nespecialişti, Comisia Europeană (carte în trei limbi, engleză, franceză, italiană, disponibilă şi pe www.socrates-educart.org).
- Xanthoudaki, M. (1998) Oferta educaţională pentru tineri ca vizitatori individuali ai muzeelor şi galeriilor de artă: Probleme legate de învăţare şi instruire, Administrarea şi custodia muzeelor,17 (2), pp. 159-172.





MODALITĂŢI DE OPTIMIZARE A RELAŢIILOR ŞCOALĂ-COMUNITATE LOCALĂ

Prof. ADRIANA CACIUC, Şcoala nr. 1 „Al. I. Cuza” Fălticeni, jud. Suceava

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educatiei şi succesul scolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relatiilor de colaborare între scoli, familii şi comunităţi. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizatii responsabile pentru educatia formala a copiilor şi adolescentilor. (conform Articolului 4 din Legea învăţământului).
Scolile care duc la bun sfârsit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Cercetările arată ca atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Parteneriatele dintre scoli, familii şi comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfectiona abilităţile scolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu şi climatul scolar; îmbunătăţi abilităţile educationale ale parintilor; dezvolta abilitatile de lideri ale parintilor; conecta familiile cu membrii scolii şi ai comunitatii; stimula serviciul comunitatii în folosul scolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă (conform Art. 3 din Legea învăţământului, alineatele 1 şi 2, învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti. El constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.) Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esentială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, parteneriatele scoală – familie - comunitate sunt esentiale în procesul de educatie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Deschiderile oferite de transformările produse în societatea românească de după 1989 în procesul instructiv au permis să se iniţieze o serie de activităţi educaţionale ce depăşesc cu mult graniţele orelor de curs având convingerea că numai printr-o deschidere largă spre cunoaştere ne putem păstra şi conserva valorile, ne putem înţelege mai bine, ne putem numi „oameni ai planetei” şi mai ales ne putem cunoaşte şi ne putem îndeplini visurile şi aspiraţiile (conform Articolului 4 din Legea învăţământului).
Toate aceste convingeri le putem transmite copiilor, oamenilor ajutându-i să înainteze folosindu-ne de experienţa profesională, actul pedagogic, de creativitate şi chiar de îndrăzneală.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului.
Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume despre viaţă.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile reuşitelor vor fi evidente. Întrebaţi la o oră de activitate educativă: „Ce vreţi să deveniţi?” copiii dau răspunsuri ca: învăţător, primar, preot, doctor, poliţist dar şi domnişoară, mamă etc. Prin prezentarea acestor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate se observă îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre cele mai importante funcţii în comunitate (primar, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu oamenii care reprezintă aceste funcţii. La o lecţie de istorie se pot prezenta tot felul de lecturi, citate, ilustraţii etc., despre al doilea război mondial, ei îşi vor însuşi aceste noţiuni care se vor uita în timp şi altceva este ca acesta să fie povestit de un bătrân care a participat la război. Se vede interesul pentru lecţie şi legătura care se realizează prin comunicare între copil şi omul matur marcat de negurile vremii.
Degeaba povestim despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică, nu realizăm împreună cu comunitatea locală un muzeu unde să se păstreze aceste lucruri cate ţin viu trecutul. Vom vedea ce mult se mândresc şi nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat. Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar e necesar să îi ducem la o secţie de poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le spuneţi cum să-şi păstreze sănătatea, dar trebuie să vadă cum arată un spital, ce dureros este să fii bolnav. O să constate nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, dar, ca dascăl, modelator de suflete trebuie să doreşti să creezi acea comuniune familie, şcoală,comunitate în primul rând fiind sincer cu tine însuţi şi cu ceilalţi în tot ce faci şi ce spui, fiind dispus să înveţi mereu, alergând alături într-o cursă pentru cunoaştere către un ţel. (conform Art. 4 din Legea învăţământului, alineatul 3).
În vederea creării condiţiilor optime pentru dezvoltarea copiilor cu nevoi speciale este necesar ca şcoala, familia şi comunitatea să preia responsabilitatea diferitelor atribuţii pe parcursul stadiilor de dezvoltare a copiilor. O cooperare bazată pe încredere asigură integrarea lor socială. Rolul părinţilor ca experţi ar trebui recunoscut şi utilizat. Comunitatea poate reprezenta o legătură foarte importantă în acordarea sprijinului între şcoală şi familie. Resursele pot fi utilizate mult mai eficient în cadrul unei cooperări bazate pe încredere. Conform Art. 5 din Legea învăţământului, alineatele 1 şi 2, statul garantează dreptul la educaţie diferenţiată, în beneficiul individului şi al întregii societăţi, toţi cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ.
Scopurile principale ale relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea integrării copiilor cu nevoi speciale sunt: informarea şi sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării, educaţiei chiar şi pentru copiii ce au abandonat şcoala; sporirea conştientizării din partea comunităţii şcolare a necesităţii implicării în transformarea şcolii într-o şcoală integrativă; schimbarea mentalităţii şi atitudinii opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale; dezvoltarea unei reţele de cooperare în domeniul educaţiei, implicată în procesul de integrare( ex.: poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.); implicarea părinţilor copiilor din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi speciale; implicarea comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale; elaborarea programelor şcolare de informare şi pregătire a comunităţii locale pentru educaţia incluzivă, prin aceasta înţelegând adaptarea şcolii la cerinţele speciale ale fiecărui copil, indiferent de problemele acestuia, şi nu a copilului la cerinţele şcolii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode şi tehnici de lucru specifice: planificare, instruire, evaluare.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite la Drepturile Copilului, nondiscriminarea pe criteriul incapacităţii alături de alte criterii (social, politic, etnic, etc.) este fundamentală pentru respectarea integrală şi reală a drepturilor copilului. Copiii cu nevoi speciale beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi copii din România, în plus ei dispun şi de alte câteva drepturi care să-l ajute să aibă o viaţă cât mai împlinită şi decentă. Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoana cu nevoi speciale, atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupurile sociale, în comunitatea locală.
Din punct de vedere al integrării sociale a copiilor cu nevoi speciale trebuie avute în vedere câteva aspecte importante: interesul superior al copilului şi dreptul la viaţă şi dezvoltare în familie şi comunitate primează şi pentru copiii cu nevoi speciale; acordarea de şanse egale presupune ca intervenţia şi suportul educativ să fie acordate corespunzător nevoilor copiilor; depistarea precoce şi intervenţia timpurie este un obiectiv prioritar de acţiune pentru egalizarea şanselor, parteneriatul, cooperarea între specialişti, autorităţi, O.N.G.-uri, familie alţi factori din comunitate sunt esenţiale pentru integrarea şcolară.
În Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, ţara noastră îşi asuma garantarea şi promovarea drepturilor tuturor copiilor, aşa cum sunt ele definite în Convenţie şi în conformitate cu principiile şi normele enunţate de aceasta, inclusiv în privinţa copiilor cu nevoi speciale. În strânsă legătură cu expresia „copii cu nevoi speciale” se afla principiul egalizării şanselor care se referă la procesul prin care diversele sisteme ale societăţii şi mediului, ca, de pildă, serviciile, activităţile, informaţiile, documentarea sunt puse la dispoziţia tuturor şi, în particular, a persoanelor cu nevoi speciale.
Egalizarea şanselor trebuie înţeleasă ca drept al persoanelor si copiilor cu nevoi speciale de a rămâne în comunitate şi de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate, a serviciilor sociale şi de încadrare în muncă. Convenţia include un articol specific asupra drepturilor copiilor cu nevoi speciale (art. 23), în care accentul este pus pe participarea activă la comunitate, precum şi pe cea mai deplin posibilă integrare socială ceea ce implică, evident, necesitatea evitării şi a reducerii instituţionalizării copiilor cu nevoi speciale. Se realizează astfel valorizarea socială a copilului cu nevoi speciale, ca fiinţă umană cu drepturi egale, prin integrare şcolară ca forma efectivă de integrare socială. Reuşita integrării şcolare este fundamentală pentru inserţia socială. Performantele intelectuale realizate de copiii instruiţi în scoli speciale sunt aproximativ aceleaşi atinse de copiii cu nevoi speciale care frecventează şcolile obişnuite, în schimb, sub aspectul învăţării sociale, achiziţiile copiilor care învaţă în şcolile obişnuite sunt superioare.
Procesul de colaborare dintre şcoală şi familie, comunitate asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala.
Ce poate face şcoala, profesorul, comunitatea?
 să educe copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii normali;
 să asigure servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă medicală şi socială etc) în şcoala respectivă;
 să acordă sprijinul necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi aplicare a programelor de integrare;
 să permită accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele scolii obişnuite (biblioteca, terenuri de sport etc);
 să încurajeze relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală;
 să educe şi ajute toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei;
 să ţină cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa scolii;
 să asigure programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale;
 să accepte schimbări în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv -educative din şcoală.
În cadrul comunităţii decid diferite instituţii în legătură cu identificarea, sprijinul şi plasamentul unui copil, supraveghează şi administrează cazul respectiv. Este important ca acestea să aibă un plan care să le solicite cooperarea între ele, contribuind astfel la economisirea timpului, la un grad înalt de eficienţă şi transparenţă prin organizarea parteneriatelor cu instituţiile guvernamentale sau neguvernamentale şi încheierea convenţiilor de cooperare cu şcolile din comunitate. Nu este uşor, o spun din perspectiva unui cadru didactic care a lucrat atât cu elevi cu CES, deficienţă mintală de gradul I şi II, cât şi cu copii aflaţi în plasament şi cu copii rromi. Cel mai uşor e să refuzi, sa spui nu, am observat că mulţi o fac, dar eu nu pot. Sincer, mai mult mă bucură rezultatele pe care le obţin cu aceşti elevi, decât cele obţinute de ceilalţi....fiindcă ştiu cât efort au depus pentru ele, nu le-a fost deloc uşor şi poate va fi singura dată când vor avea astfel de rezultate.
Pe e altă parte, conform Cap. III, art. 131 din Legea învăţământului, activităţile extraşcolare pot avea caracter ecologic şi recreativ. De accea am pus mare accent pe activităţile ecologice. Dezvoltarea armonioasă, fizică şi intelectuală a fiinţei umane este posibilă numai într-un mediu curat, fără poluare, în care natura şi societatea sunt în deplină armonie. Dar problemele ecologice sunt tot mai grave de la o zi la alta, mai prezente şi se extind pe arii tot mai mari. Astfel, în condiţiile epocii contemporane, una dintre problemele de mare actualitate pentru învăţământul românesc este formarea şi educarea elevilor în spiritul responsabilităţii umane, civice, referitoare la protecţia mediului.(Art. 4 din Legea învăţământului)
Educaţia copiilor în dorinţa cunoaşterii şi ocrotirii naturii, a formării unui comportament ecologic se realizează în cadrul organizat al şcolii, începând cu cele mai mici clase. Este un proces ce se realizează într-un timp mai îndelungat şi trebuie să fie preocuparea tuturor cadrelor didactice, indiferent de disciplina predată, deoarece marea majoritate a disciplinelor din programa şcolară au obiective, competenţe şi conţinuturi şi din sfera educaţiei ecologice. Ne dorim în continuare sprijinul comunităţii şi autorităţilor locale în proiect, ne vom strădui să găsim noi surse de realizare a unor fonduri în cazul când nu se acoperă cheltuielile (parteneriate cu societăţi din localitate, sponsori).
Ne-am propus ca proiectul să aibă impact asupra elevilor, şcolii şi comunităţii locale. Ne aşteptăm la o mai bună înţelegere a îndatoririlor elevilor de a proteja mediul precum şi la realizarea de către şcoală de activităţi extraşcolare de anvergură care să mobilizeze toţi elevii. La nivelul comunităţii locale să reducem numărul de elevi care săvârşesc acte antisociale prin distrugerea spaţiilor verzi şi a altor bunuri. Importantă este şi implicarea comunităţii şcolare în activităţi de înfrumuseţare a orizontului local. Să responsabilizăm tineretul asupra necesităţii protejării mediului înconjurător.
Bibliografie: Legea învăţământului


Scurtă incursiune în spiritul Putnei
Sau
despre Ştefan cel Mare, Putna şi suflet românesc pelerin pe drum de istorie
Cristina Bîndiu

Apărută în prag de vară, cartea „PUTNA-MECCA ROMÂNILOR” semnată de domnul profesor Gelu-Gheorghe Clitnovici, din Vatra Moldoviţei, se dovedeşte a fi o mărturisire şi o chemare, în acelaşi timp: mărturisire despre vremuri apuse, unele uitate, altele trecute sub tăcere de un regim ce-şi asumase rol de atotştiitor, şi chemare spre un viitor în care să ne regăsim verticalitatea şi moralitatea unui popor care a reuşit să învingă vremurile mai ales prin puterea spiritului.
Structurată pe două părţi, lucrarea urmăreşte, potrivit mărturisirilor autorului să demonstreze „rolul cultural al mănăstirii Putna, dar mai ales rolul de simbol al luptei pentru unitate naţională care în vremuri de restrişte pentru neamul românesc a reuşit să catalizeze energiile adormite ale unui popor” (pag. 68).
Prima parte, „Putna, focar de civilizaţie şi cultură” surprinde istoria şi evoluţia mănăstirii Putna, un accent deosebit fiind pus pe figura lui Ştefan cel Mare care, intrând adânc în conştiinţa poporului român, a rămas pentru acesta exemplul perfect al suveranului viteaz şi drept. „ Mare om politic, gânditor, strateg genial, clarvăzător, om de înaltă cultură, spirit luminat, Ştefan cel Mare s-a manifestat multilateral, devenind în mintea poporului chintesenţa dreptului judecător şi a marelui ostaş” (pag. 27) – subliniază autorul.
Partea a doua reuneşte, sub titlul „Putna – Mecca Românilor sau simbolul luptei pentru unitate”, toate serbările de la Putna, care au făcut din această mănăstire ce adăposteşte osemintele marelui voievod un simbol al luptei pentru libertate şi unitate. Şirul serbărilor debutează cu cea din 1871, care prilejuieşte aniversarea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna şi care, „desfăşurată pe fondul intensificării mişcării naţionale a românilor aflaţi sub dominaţie străină, a arătat că o personalitate, un simbol poate cataliza forţele adormite ale unui neam” ( pag. 36).
În 1904, „În pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii” (Nicolae Iorga), se organizează o nouă serbare la Putna, la iniţiativa marelui pedagog Spiru Haret, , serbare care „se înscrie în istoria neamului românesc drept cel mai important eveniment de la începutul secolului al XX-lea, «un moment de cutremurare a conştiinţei naţionale»” ( pag. 47)
„Sub semnul României Mari” se desfăşoară la Putna două serbări, una în 1926 care „s-a desfăşurat într-un moment în care statul naţional român trecea prin mari prefaceri . România Mare făcea eforturi supraomeneşti pentru a depăşi rănile războiului, încercând să edifice o societate democratică” ( pag. 51), iar cealaltă în 1935, remarcându-se prin faptul că „s-a constituit ca un eveniment local, care nu a depăşit graniţele provinciei Bucovina” ( pag. 51)
Deosebit de interesante sunt paginile referitoare la serbările desfăşurate în perioada comunistă – în 1954,1957şi 1966 – , autorul relatând şi argumentând ştiinţific modul în care autorităţile timpului au deformat istoria, „Ştefan cel Mare fiind transformat într-o anexă a momentului” ( pag. 55) sau felul în care au încercat – şi în mare parte au reuşit – să-i „ucidă ideea, speranţa într-o renaştere naţională a românilor, având drept model pe domnitorul «care a fost mai mult decât un om, a fost o epocă», aşa cum spunea în Aula lui Mihai Emineacu a Universităţii din Iaşi, studentul Alexandru Zub” (pag.60). Destinul celor patru membri ai Comitetului de organizare de la Iaşi, Aurelian I. Popescu, Alexandru Zub, Dumitru Vacariu, şi Mihalache Brudiu, care au fost condamnaţi la ani grei de temniţă pentru îndrăzneala de a-l comemora pe Ştefan cel Mare, stă mărturie despre teama pe care o inspira personalitatea voievodului prin ceea ce simboliza el pentru poporul român. Serbarea din 1966, desfăşurată sub imperativul necesităţii de a demonstra Occidentului că în România se promovează un „Comunism cu faţă umană”, impune o dublă aniversare: una religioasă, la 3 iunie, şi una la 10 iulie la care au participat conducătorii de partid şi de stat.
Demersul autorului se încheie cu relatarea serbării din 2004.
Remarcabile sunt datele ştiinţifice, de o acurateţe extraordinară, elementele de detaliu, bibliografia impresionantă care mărturisesc omul pasionat de istoria neamului, capabil să scuture de praf bucoavnele, să caute, să cântărească cele găsite şi să le aştearnă pe hârtie – mărturie din vremuri apuse pentru cei care le poartă în suflete nostalgia, dar şi pentru cei care, prinşi în caruselul cotidianului, au uitat cine sunt şi de unde au venit.
Un îndemn la lectură şi la meditaţie! În secolul al-XVI-lea, într-un capăt de lume, un voievod a cărui ţară ajunge doar până la glezna marilor imperii, dă lecţii de strategie politică şi militară marilor vecini. Acum, rămăşiţele lui pământeşti sunt la Putna., acolo unde nu ştiu dacă este român care îşi permite să intre încălţat. Acolo unde, asemenea generaţiilor care au trecut, trebuie să căutăm adăpost, sfat şi ajutor. Şi să credem! Să credem aşa cum cred toţi ţăranii Moldovei, că „ Ştefan cel Mare a rămas « giu(viu) ca toţi giii ( viii) », deci fără de moarte, «că doar nu-i sfânt degeaba» şi chiar « are să mai vie odată… ca să-i vadă pe toţi moldovenii lui” ( pag. 26)




I. A doua saptamana...

Si mai sunt multe...Dar imi place!
Poate ca inca imi e dor de soarele ala de vara si de serile alea superbe la plop...Dar trece...
Stiu ca trece...
Am vorbit cu blonda...Am vorbit si cu Roxxy..
Iar Mihaela...
Ei bine,Mihaela a imprumutat mai repede decat ma asteptam acele fite si acel accent de Campulung.
Nu ca acolo s`ar vorbi mai "ca la oras" decat la Vatra da` nah,trebuie sa se stie care este la liceu mai departe de satul asta.
Inteleg,liceul te schimba dar mi s`ar parea si mai normal sa`ti pese de "fostii" tai prieteni care au stat cu tine toate vara si sa te schimbi si tu in ce erai cand vorbesti cu mine.
Sincer,nu ma impresionezi daca vii aici cu "si" si cu "WTF"...
Gata,termin!
(apropos,mai intreaba`ma si tu din cand in cand ce mai fac,ca m`am saturat sa ma intrebi daca am cumva vreun CNP pentru rahatul ala de optiune la Orange!)
Este enervant!
Chiar totul!
Nu mai stiu ce sa scriu,ma plictisesc...
Toata ziua teme si invatat!


P.S:Sper ca macar week-end-ul asta sa zambesc!

II. A doua zi de scoala...

Astazi am calcat din nou prin scoala...
Am stat de serviciu...
Plictiseala?
Hmm...
Cam da...
Oricum nu aveam ce face nici la ore asa ca...
Pff...
Azi a fost ok..
Sarbatoare...
Iesire prin parc...
Fotografii cu colegii mei...
A fost ok,cred...
Doar cred...
Si m`am vazut cu blonda,ceea ce este si mai ok.
Este ok...
Am avut nervi...
Am vazut din nou un soricel!
M`am speriat,ok?
Parul mi`a stat ca dracu` iar cureaua aia neagra nu vroia sa stea asa cum doream eu peste camasa,plus ca mi`am rezolvat si pantalonii de dimineata...
Rahat!
Fuck it!
I hate school!
Deci,tot ce pot spune este ca astept vacanta de iarna,si dupa,voi astepta vacanta de Paste si,apoi va veni vacanta de vara...
Defapt,asta e un vis fiindca oricum si anul acesta voi pati ceva care imi va demonstra din nou ca "Baietii`s de rahat!"...Imi voi zice dupa(again!!!):"Prefer o ciocolata buna in locul unui baiat!"
Presimt...
Sau nu!
Poate...
Eh,rahat!
N`am vrut scoala!
Daca vroiam scoala,citeam si scriam mai mult in vacanta!
Oricum,nu am ce face...
Important este ca`s a-8a...
Important?
Eh,important...
Ziceam si eu sa`mi fac curaj...
Si plus ca sunt total terminata!
Ma pun la somn la 12 si ma trezesc la 6!!!
Ma plang...
Na,si ce?!
De ce ma trezesc la 6?
Fiindca am nevoie de 10 minute ca sa ma obisnuiesc cu gerul din camera,5 ca sa ma obisnuiesc cu frigul de pe hol,inca 5 pentru frigul din baie...Si tot asa....
Eh,chestii de fata...
Si,in rest...
PLICTISEALA!!
Si chiar asa e!
Ce poti face,parca,oare pe aici?!
Sa stai toata ziua!
Si inca: DEGEABA!
...
Ma simt...
Serios ca nu stiu cum ma simt!
Stiu doar ca am facut impresie mare cu postarea de ieri,legata de baieti!
Hai,mah,stiti ca vorbeam serios si ca nu ma tin de glume!Nu ma mai contraziceti!
Oricum,noapte buna!
P.S:Nu va suparati,mah,baieti!

III.Nu stiu

Mai,eu nu stiu...
Eu chiar nu mai stiu nimic...
Sunt cam confuza.(Poate!!!)
Ba sa invat,ba sa fac treaba...
Ba sa vorbesc,ba sa mai tac...
Ba sa mai scriu ceva,ba sa mai citesc...
Ba sa`mi exprim parerea,ba sa nu mai comentez aiurea...
Ba sa ajut,ba sa`mi tin gandurile de bine doar pentru mine...
Ba sa dorm ca se vede pe mine ca`s obosita,ba sa nu mai stau degeaba...
Hai,mah,hotaraste`te!
Tantalaule!
De unde era sa stie fata ca v`ati despartit cand n`ai mai sunat`o de 2 zile si n`ai mai raspuns de 3?!
Trebuia sa viseze?!
Sa`si luxeze un picior si sa spuna implinita:"A,ne`am despartit!"?!
Dar si ea e toanta..
Acum plange...
Eu rad.
Si,ma rog,sa plang si eu!?
E toanta,da!
Stii de ce?
Pai,trebuia sa stie ca exista ceva mai bun decat ea!
Mereu exista!
Da,eu cred ca`i ceva si mai perfect decat perfectul perfect!
Si,daca stau bine sa ma gandesc,ea nici nu se compara cu actuala!
De ce?
Mai,tu esti tont?!Nu te`ai uitat la corpul ala splendid de fitoasa a la Suceava?!
Da,vorbesc degeaba...
Trece si asta...
Oricum,eu am incetat de mult sa va mai consolez!
P.S:Eu chiar n`am idee de ce am scris asta!
01/04/2011 16:02:32
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one