Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Constantin Noica sau limbajul ca identitate naţională (Hutuleac Dragos)

Constantin Noica sau limbajul ca identitate naţională
(Hutuleac Dragos)
Constantin Noica sau limbajul ca identitate naţională
(Hutuleac Dragos)
1. Despre filosoful de la Păltiniş
Constantin Noica este, fără îndoială, cea mai cunoscută personalitate a filosofiei româneşti. Şcoala întemeiată de dânsul la Păltiniş a atras spirite de primă mână a culturii româneşti, spirite care ulterior şi-au confirmat valoarea, proiectând în consecinţă asupra personalităţii filosofului, imaginea unui maestru. Este, de altfel, proverbială intuiţia lui Noica în ceea ce priveşte vocaţia filosofică a diferitor persoane care l-au contactat în acest sens. Nici influenţa discursului său nu este mai prejos. Astfel, aflăm de la Ion Dur, că în discuţiile cu dânsul „Ideile prindeau viaţă, se întruchipau în lumina privirii sale, cea din anii bătrâneţii, care avea în ea ceva din misterul şi împietrirea ochilor din icoanele bizantine. Dar nu numai atât. Viaţa, cu meandrele ei atât de necunoscute şi înşelătoare, trecea în Idee când vorbea/vorbeai (cu) Noica.”
Preocupările filozofice ale gânditorului român au cuprins întregul câmp al filozofiei, de la gnoseologie, filozofia culturii, axiologie şi antropologie filozofică la ontologie şi logică, de la istoria filozofiei la filozofia sistematică, de la filozofia antică la cea contemporană, de la editări, traduceri sau interpretări la critică şi creaţie. Fiind un gânditor polivalent, a avut, evident, o viaţă polivalentă, o viaţă nu neapărat a extremelor ci mai degrabă a contrastelor. De la boemia tânărului fiu de moşier din anii interbelici, la deţinutul politic de la începutul anilor 1960 şi până la mentorul unui Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu, viaţa lui Noica este într-o continuă transformare. Important este că în fiecare moment al existenţei sale, indiferent de obstacolele întâlnite, el găseşte un subterfugiu care îi asigură echilibrul, iar acesta este cu prepoderenţă filosofia.
„La 25 de ani -se confesează filosoful- am refuzat asistenţa lui P.P. Negulescu; m-am retras la Sinaia şi am tradus opt romane poliţiste la Editura Hertz. Sigur că era o formă de teribilism. Am trăit de atunci 30 de ani în margine, o viaţă pa care la început mi-am ales-o, apoi, după 48, am primit-o, impusă, ca pe o bucurie - şi tot ca pe o bucurie am simţit ultimii ani de închisoare. Orice împlinire, alta decât în cărţi, profesoratul, un mariaj reuşit, călătoria – m-ar fi pierdut poate. Cărţile sunt mărturia sănătăţii mele şi orice altceva aş fi făcut, orice împlinire aş fi avut m-ar fi făcut să regret viaţa în forma pe care deja am trăit-o. Nu am avut profesori, nu m-a confiscat nimeni, nu m-a prelucrat nimeni cu gândul lui, nici Nae Ionescu aici, care pendula între logică şi teologie, nici Brunschvieg în Franţa, cu care mi-aş fi putut face teza (Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou), nici Hartmann sau Heidegger. Conştiinţa uneltelor o aveam singur şi am crescut, în gândul meu, doar cu acei 10-12 mari din istoria filosofiei. Am debutat în istoria filosofiei sub auspiciile lui Decartes, Leibnitz şi Kant (problematica lui Mathesis era venită din contactul cu ei, cu primul în special) şi am rămas multă vreme copleşit de istoria filosofiei. În De caelo şi Jurnal eram încă foarte timid. Între 1945 şi 1950 s-a petrecut lucrul care m-a făcut să ies deasupra istoriei filosofiei, să aleg şi să mă simt liber. Poate începusem chiar înainte, cu cele Două introduceri şi o trecere la idealism, dar decisiv am simţit schimbarea după ce l-am luat pe Platon în original şi am văzut că îl pot citi altfel. De aici a ieşit interpretarea la Lysis. Dacă am avut o reuşită, în filosofie, singurul loc în care împlinirea e fără mutilare (dar şi fără un conţinut anume), este pentru că am avut norocul eşecului în punctele unde reuşita mutilează. Toate aceste eşecuri s-au vărsat în filosofie şi au contribuit, să spunem, la reuşită. Am avut deci norocul unei singure vocaţii, singura în care obţii împlinirea fără mutilare, senzaţia adevărului plin.”

2. Noica şi refacerea tradiţiei filosofice româneşti

Constantin Noica a reprezentat, indeosebi în perioada comunistă, o gură de aer pentru cultura română care, în acea perioadă, se desfăşura numai între limitele impuse de ideologia marxistă. Practic, filosoful de la Păltiniş, oferea o alternativă elitelor nemulţumite de ceea ce le oferea sistemul la momentul respectiv. În spaţiul „guvernat” de dânsul, în acea cămeruţă de nici 10 mp, limitele respective nu se puteau aplica. Ele erau lasate la intrare. În interior, se găsea o lume liberă, unde toate ideile îşi aveau locul.
Opiniile în ceea ce îl priveşte pe autorul Jurnalului filosofic sunt, fireşte, variate şi nu întotdeauna în registru superlativ. Dar locul lui în istoria filosofiei româneşti nu este negat de nimeni. Marius Dobre ne oferă o imagine edificatoare în acest sens: „ Dacă despre Emil Cioran, Petre Ţuţea gândea că se consideră «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», despre Constantin Noica s-ar fi putut spune, credem, că era la polul opus - un «optimist de serviciu» (cel puţin în zona sa culturală), care a început să se manifeste îndeosebi în partea a doua a vieţii, după ieşirea din închisoare, o dată cu relaxarea culturală ce a urmat dupa anul 1965. Această relaxare a permis, pe lânga constituirea unor domenii neutre ideologic precum logica sau epistemologia, chiar întoarcerea la filosofia autentică, atingându-se apogeul prin opera şi activitatea de formare filosofică a lui Noica. Chiar daca el a ajuns astăzi la fel de controversat ca şi maestrul său, Nae Ionescu, fiind deopotrivă idolatrizat şi contestat, considerat de unii principalul salvator al filosofiei româneşti, iar de alţii principalul ei distrugător (prin accesibilizarea ei), Noica este personajul care a ajutat indiscutabil la refacerea tradiţiei noastre filosofice, contribuind la restabilirea legaturilor cu gândirea românească interbelică, precum şi cu marea gândire europeană. Credea în reuşita filosofiei româneşti şi, drept urmare, încuraja multe creaţii filosofice din acest spatiu, girând deseori cu numele său (prin introduceri, prefeţe) diferite lucrări. Nu scapă nici o oportunitate pentru a face propagandă (în sens cultural, desigur) operelor noastre filosofice şi nu numai. A pregătit, aşa cum se ştie, câteva generaţii de filosofi aflaţi acum în primele rânduri ale domeniului. În întunericul ideologic marxist, apariţia lui a fost, credem, o binecuvântare. Astăzi, când filosofia nu şi-a refăcut imaginea după compromiterea ei marxistă, când receptarea ei este încă slabă, ar fi extrem de util un Constantin Noica.” -consideră autorul articolului

3. Cultura română în publicistica noiciană

Ca orice tânăr intelectual al vremii, Noica, debutează mai întâi în publicistică, unde şi confirmă. Astfel, în jurul vârstei de 20 de ani, el publică în principalele reviste de cultură ale României Mari. Găsim articole de ale sale în Vremea, Rampa, Universul Literar, Universul etc., el însuşi fiind fondatorul unei reviste care a apărut într-un singur exemplar, revista Adsum. Publică de asemenea şi în Cuvântul lui Nae Ionescu, celebrul profesor marcându-i şi lui tinereţea, ca de altfel întregii generaţii contemporane cu dânsul. Poate de aici şi simpatia lui faţă de mişcarea de dreapa, deşi, dat fiind întregul context istoric, această opţiune se poate să fi fost cea mai viabilă la momentul respectiv pentru dezvoltarea ţării, iar Noica să fi aderat la dânsa din proprie iniţiativă. Oricum, din articolele sale răzbate un ecou care dovedeşte opţiunea sa politică, numai că, spre deosebire de alţi colegi de generaţie, care au îmbrăţişat şi latura xenofobă a mişcării legionare, el a optat mai degrabă pentru perspectiva naţionalistă pe care o oferea aceasta, perspectivă care corespundea şi propriului crez despre România şi rostul ei în lume. Să trecem cu privirea peste câteva articole care le găsim în volumul Eseuri de dumică, apărută la editura „Humanitas” în 1992.
Despre o Românie binecuvântată, este un articol scris de Noica în luna mai a anului 1936 şi publicat în revista Vremea. În el, autorul, condamnă deznădejdea uşor sesizabilă la nivel cotidian prin care trecea societatea civilă românească. E vorba despre o societate care nu mai are încredere în forţele proprii, care îşi condamnă viitorul din cauza lipsei de atitudine. Ea (societatea), se pune în postura de victimă în mod voit, istoria, mai exact lipsa unei istorii asemănătoare celor occidentale, fiind principalul vinovat al decadenţei în care se află, tot ea apăsând atât de greu pe umerii acelor care o invocă, încât aceştia nu se mai pot ridica la nivelul de viaţă dorit.
Noica sancţionează această abordare. El susţine: „ Închipuiţi-vă, pentru a începe, că pământul românesc nu are nici măcar un secol de când rodeşte - şi aceasta nu numai la figurat, ci chiar la propriu. Acum cinzeci, şaizeci de ani încă, peste multe dintre întinsurile noastre creşteau păduri. Nu e o binecuvântare să ştii că arunci sămânţa într-un pământ tânăr şi plin de vlagă, în timp ce, la alte popoare, nu numai sufletele ci şi pământurile sunt ostenite? Până acum câţiva ani chiar şi astăzi, oricine se ducea pe coasta dobrogeană găsea, fără nici o osteneală, monezi şi obiecte vechi. N-avem tradiţie, nu-i aşa? Dar a scormonit cineva bine pământul acesta românesc spre a vedea dacă avem sau nu tradiţie? La Sarmisegetuza, ştiţi bine, abia acum doi ani s-au început săpăturile. În Moldova există, pare-se, o preistorie a cărei cercetare nu s-a sfârşit încă. Nu e, şi de astă dată, o binecuvântare să ştii că oriunde ai scormoni puţin pământul găseşti ceva, ceva neştiut, nou, esenţial poate, pentru rosturile de aici?
Iar în planul cultural este aidoma. Oriunde încerci să întreprinzi ceva, dai peste un câmp nou, abia dezţelenit. Cum nu are această întunecată generaţie tânără tot romantismul începutului? Tot ce faci e un început, şi nu depinde decât de tine pentru a fi început temeinic.” -afirmă Noica, încercând să pună în evidenţă oportunităţile oferite de arealul cultural român. Şi tot el concluzionează: „Binecuvântată este, prin urmare, această Românie în care orice muncă e rodnică, şi munca însăşi, dreptul la muncă. E rodul cel mai frumos pe care-l culegem de pe urma înaintaşilor noştri. Nu de multe ori în istoria unui neam individul are acest drept de a se realiza pe sine prin muncă şi de a îmbogăţi în acelaşi timp societatea, în prelungirea, iar nu împotriva dorinţelor ei. Cândva, cultura românească, va fi şi ea obosită, iar cuvântul românesc va fi călătorit peste toată harta gândului. Atunci vor apărea creatorii cei mari, negreşit: atunci geniul va putea fi românesc...” -conchide gânditorul român, arătând tot odată, modul prin care poporul român se poate împlini pe sine în posibilul istoriei, anume prin muncă, aceasta reducând decalajul existent între noi şi culturile cu care „jinduim” să ne comparăm.
O analiză mai profundă a spaţiului şi spiritului românesc, cu tot ceea ce implică cei doi termeni, o întâlnim în articolul România de totdeauna, publicat în Universul literar, în vara anului 1940. Aici, Constantin Noica, pune problema „României eterne” , pornind de la următoarea premisă: „O Franţă, poate crede în stabilitatea geniului ei, ca şi în zădărnicia trudei de a adăuga ceva nou acestui geniu naţional; Roma e firesc să nădăjduiască a redeveni cea de altădată. Dar neamul românesc? Unde, în trecutul său, se întâlneşte culmea dincolo de care istoria să consimtă a fi un simplu fenomen de repetiţie? - se întreabă autorul.
El identifică, totuşi, un nivel în care România şi-a dovedit eternitatea, nivelul biologic , dar consideră că nu este de ajuns. Eternitatea unui popor ţine mai degrabă de spiritul lui, şi felul în care acesta se manifestă în istoria universală altfel „ce rost are să proclami dreptul la eternitate a neamului tău, dacă nu atingi planul valorilor asigurătoare de libertate? ”
Nereuşita noastră de a atinge acest nivel impus, la urma urmei, de către conştiinţa universală prin legile ei nescrise, dar aflate mereu în actualitate, s-a datorat faptului că „Noi am luptat pentru geografia românească, nu pentru duhul românesc.” , ori pentru atingerea scopului menţionat mai sus, o astfel de luptă este esenţială. În acest sens, Noica descinde între lupta naţională si cea pentru valorile spiritului, diferenţa dintre ele fiind „aceea că prima se gândeşte la oameni, pe când cealaltă se gândeşte la om.”
Toate însuşirile cu ajutorul cărora ne flatăm ca neam, cum ar fi înţelepciunea, toleranţa, răbdarea, gânditorul de la Păltiniş le pune între paranteze, fără să le nege aspectul pozitiv, considerând că acestea sunt de fapt nişte calităţi impuse de către destinul conjunctural al istoriei, calităţi asimilate de către neamul nostru prin adaptare şi nicidecum ca fiind realităţi intrinseci ale poporului român. Iar apropierea de calităţile conjuncturale, în detrimentul celor provenite din fiinţa neamului, îl pun pe român în situaţia unei fiinţe nedesăvârşite. „O, oameni înţelepţi, - încheie Noica - aşa cum spuneţi că este românul din totdeauna, amintiţi-vă de vorba Apostului! Pavel: «Dumnezeu a trimis lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte.» Nu vedeţi că tot ceea ce preţuiţi în românul din totdeauna este tot ceea ce nu este el? Nu vedeţi că ne îndemnaţi să practicăm numai negativul vieţii spirituale româneşti?
Dar aveţi dreptate; o singură dată aveţi dreptate. România din totdeauna este cea care nu s-a întrupat încă.”




4. România între posibil şi real

Întrupare României eterne, este condiţionată, după cum vedem, de relaţia dintre om şi spirit. Noica se opreşte asupra acestei probleme puse de evoluţie şi are o abordare originală a chestiunii, în sensul că „în timp ce mai toţi gânditorii au fost ocupaţi de problema calităţii, Noica pune în discuţie aspectul cantitativ, fie şi pentru faptul că un cuantum de cunoştinţe, pe care trebuie să încerci să-l lărgeşti mereu, este indispensabil într-un act cultural.”
„Spiritul înseamnă noi, nu eu. - aflăm dintr-un studiu al doamnei Emilia Guliciuc ce vizează perspectiva oferită de Noica- şi eul se poate ridica de la conştiinţa cu intelect, la conştiinţa de sine, până la raţiune, dar rămâne tot eu, adică un simplu sine îngust, până ce nu-şi află sinele lărgit, pe noi. Aşa fiind, concluzionează Noica, spiritul este un duh. «Unde veţi fi voi doi sau trei în numele meu, voi fi şi eu acolo cu voi». Dar câţi trebuie să fie pentru a se putea împlini criteriul cantitativ al spiritului?[...] Pentru primul tip de spirit, cel al comunităţii săteşti, sunt necesari 500 de oameni, atât cât reprezintă un sat în vechime.
Al doilea tip de spirit, corespunzător culturii şi civilizaţiei umane, specific cetăţii greceşti, reclamă 50000 de oameni, dincolo de care societatea încearcă să se elibereze de surplus, întemeind colonii şi dincolo de care, chiar şi un oraş modern îşi pierde spiritul, împovărat de gigantismul civilizaţiei tehnice.” - în timp ce „dacă privim creaţia la nivel de popor, cel puţin în condiţiile actuale, nu poate exista o cultură deplină decât la popoarele care au în jurul a 50000000 de oameni.”
Din fericire, în ceea ce priveşte aplicarea acestui criteriu la situaţia României, „Noica găseşte însă că pentru noi aceste criterii nu trebuie aplicate. Dincolo de cultura sătească, nici nu mai e nevoie de condiţionări cantitative pentru apariţia spiritului. Priviligierea românescului este atît de evidentă, în acest context, încât comentariile ar fi de prisos. Motivaţia unei asemenea atitudini este următoarea: «România trăieşte în posibil, nu în real, iar în regatul posibilului numărătoarea e alta»”
Situarea noastră în zona plină de oportunităţi a posibilului face ca şi caracteristicile spiritului nostru autohton să fie deosebite. Aşa cum încercaseră şi alţi gânditori, „Noica doreşte şi el să afle matricea spirituală a neamului nostru. Orice popor, ca orice fiinţă, este o închidere ce se deschide. Determinările întru sine ale poporului român (închiderile sale) sunt îndeobşte cunoscute, de aceea Noica crede că ar trebui insistat mai mult asupra deschiderilor sale, care nu s-au epuizat încă. Prin determinările noastre (aşadar printre închiderile noastre care se deschid) Noica include, ca esenţiale, coordonatele spaţiale. Spre deosebire de Blaga, ce vorbea despre spaţiul mioritic de natură inconştientă, Noica insistă nu atât în privinţa spaţiului nostru dat, real, cel din jurul Carpaţilor, cât asupra bunei noastre aşezări în el. Am fost atât de bine statorniciţi în spaţiul nostru, încât toţi cei care au trecut pe aici au sfârşit prin a se topi în fiinţa noastră. Poporul nostru nu a fost numai întru spaţiu dat, dar şi într-o limbă (cea latină), întru o natură, de unde a rezultat acel sentiment al realului concret, invocat de toţi acei care s-au apropiat de sufletul românesc. La noi spiritul s-a împletit cu natura, nu i s-a opus. Când ne-am creat o cultură, nu am creat totul din nou, ci, ca şi în cazul naturii, întru culturi istorice date[...].
Pe de altă parte civilizaţia noastră nu este între, ci întru două lumi: întru Orient (Apropiat dar şi Îndepărtat) şi întru Apus. Despre aşezarea noastră între două lumi s-a vorbit (Blaga, Eliade ş.a. sunt exemple grăitoare), despre această plasare a noastră întru cele două lumi ar fi, crede Noica, încă multe de spus şi nu atât prin faptul că mijlocim geografic, cât mai ales, despre mijlocirea noastră spirituală.
Civilizaţia noastră mai are privilegiul de a fi întru tradiţie, dar într-una care nu e sfâşietoare, abis, aşa cum apare la Heidegger, de pildă, ci într-o tradiţie care se poate împăca cu modernitatea.”
Cam astea ar fi, potrivit autorului Tratatului despre fiinţă, coordonatele spiritului românesc, coordonate care întruchipează esenţa caracteristicilor indivizilor ce populează acest spaţiu, în care prepoziţia „întru”(contribuţia românească la gramatica spiritului), devine un operator ontologic fundamental, având rolul termenului de legătură ce îl întâlnim între „devenire” şi „fiinţă”.

5. Sentimentul românesc al fiiinţei

Astfel, ajungem la Sentimentul românesc al fiinţei, unde prepoziţia menţionată mai sus întrupează „prefiinţa” nicasiană prin care autorul încearcă să ne releveze elementul autentic al fiinţei româneşti.
Folosind acest termen, „Noica se simte dator să-i expliciteze conţinutul. Aceasta cuprinde:
- fiinţa neîmplinită (n-a fost să fie)
- fiinţa suspendată (era să fie)
- fiinţa eventuală (va fi fiind)
- fiinţa posibilă (ar fi să fie)
- fiinţa intrării în fiinţă (este să fie)
- fiinţa săvârşită, împlinită (a fost să fie)
Astfel fiinţa se lasă cunoscută, iar sentimentul românesc al fiinţei devine ceva apropiat, accesibil şi cu înţeles. Fiinţa nu se opune neantului, scria Noica, ci la ceva de genul haosului. De alt fel, haosul este, în viziune românească, semnul începutului lumii. Dacă fiinţa apare din haos şi transformă haosul în mumă, atunci creatorul, el însuşi, stă la început sub semnul pluralităţii (ideea valorificată de Noica atunci când vorbeşte despre caracterul neomogen al fiinţei). Încă de la nivelul folclorului, gândirea românească a practicat o lipsă de solemnitate. «În viziunea ei cosmologică, de pildă, Lumea se naşte dintr-un vierme sau fluture.» - afirmă la un moment dat Noica, încercând să cimenteze relaţia dintre folclor şi percepţia ontologică asupra fiinţării.

6. Creaţie şi frumos în rostirea românească

Pentru a continua, în imediata apropiere oferită de univesul folcloric, mai exact de latura sa lingvistică, ne vom opri pentru scurt timp asupra cărţii Creaţie şi frumos în rostirea românească. Aceasta a apărut în anul 1973, autorul încercând să surprindă în ea aspecte ale limbii române produse de esenţa spiritului românesc. Noica ne pune aşadar în faţa unor elemente de vocabular, care nu au corespondenţă în vocabularul altor ţări, fiind intraductibile. Acestea, consideră filosoful român, reprezintă garantul fiinţării limbii române în lume şi, totodată, dovedesc unicitatea unui popor.
Încă de la începutul cărţii, aflăm dintr-un articol semnat de Mihai Eminescu, pe care filosoful Păltinişian îl foloseşte în loc de prefaţă, că: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecari bunuri, cari sunt ale tuturor şi ale nimănui, uliţi, grădini, pieţe, tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bătute care sunt a tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa, limba românească este o bună gospodină şi are multe şi de toate.” Folosindu-se de această ipoteză, Noica, construieşte în jurul cuvintelor alese (dor, bădişor, depărtişor, întruchipare etc.) un întreg edificiu teoretic care le dezbracă de haina percepţiei imediate, analizând sensul lor profund, care se află dincolo de ceea ce ne oglindesc ele în primă ipostază.
Despre „dor”, filosoful crede că „Prin formaţia sa, are ceva de prototip: este o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.” Acest cuvânt, pentru noi atât de simplu, ajuns pe masa traducătorului ridică mari probleme în găsirea unui sinonim pe măsură, cu care să fie echivalat în noua limbă propusă traducerii. De aceea, cel mai probabil, va fi tradus printr-o alăturare de termeni de genul: „plăcere de durere”, care pe lângă faptul că nu surprinde adevăratul sens al cuvântului, este şi un demers lipsit cu totul de subtilitate lingvistică. Cel care operează cu textul în care se regăseşte cuvântul respectiv, trebuie să fie conştient că noi nu avem „geniul compunerilor” de cuvinte. Metoda folosită ţine mai degrabă de instinctul nostru lingvistic, care este în armonie cu tot ceea ce ne insuflă spiritul. „Este virtutea noastră, de care vorbesc istoricii culturii şi a artei, de a da o «sinteză specifică». Sinteza reprezintă la noi o contopire nu o compunere. Sub atâtea influenţe, cu atâta substanţă gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se fi ajuns aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie nouă. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou şi acesta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, dor. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate după câte o cununie, din două cuvinte de sex deosebit, dacă nu din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioară; am putea spune «din acea neispitită nuntă.»”
Un alt cuvânt care stârneşte interesul lui Constantin Noica este „întruchipare”.
„E ceva fascinant în cuvântul «întruchipare»: - ne spune filosoful - are în el şi pe chip, şi pe întru. E ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare, şi verbului acestuia, ce prin el însuşi spune mai mult decât a da formă, formare, i-ai prescrie să dea chip «întru» ceva: întru cuvinte, întru piatră, întru realităţi, sau gânduri. Ai în acelaşi timp chipul conturat şi materia fără determinare în care se împlântă chipul. Sau poate invers, ai mişcarea determinată către ceva şi chipul încă neconturat, care doar acum se întruchipează. Ai chipul care prinde viaţă, sau viaţa care prinde chip: modelarea sau împlinirea.”
Sensul „întruchipării” scapă într-o oarecare măsură dicţionarelor contemporane. Aici găsim explicaţia cauzală a acţiunii propriu-zise induse de către termen: a-şi găsi expresia materială, a căpăta chip concret, a se materializa. Dar o interpretare mai apropiată de sensul original al cuvântului este de fiinţare a visului, de transpunere a visului în planul realităţii. „Întruchipezi, adică dai chip aievea lucrurilor”


7. Rostirea filosofică românească

Constantin Noica a fost un mare exeget al spiritului românesc. A crezut în destinul cultural al României chiar şi atunci când aceasta nu mai părea să aibă un destin propriu-zis. În acele momente, a mers până acolo încât a căutat elemente care să asigure continuitatea românismului în posibilul istoriei, indiferent de ce ne-ar fi rezervat acel posibil. A făcut apel la limbă, la etnic, la istorie si locul pe care aceasta ni l-a rezervat de-e lungul timpului, la spirit şi la voinţa intuită în personalitatea molcomă şi oarecum blazată a românului. În fiecare din aceste descinderi, el a găsit o certitudine care să ne dea un rost în marea familie a popoarelor lumii. De aceea, pentru încheiere, am hotărât să păstrăm Rostirea filosofică românescă ca operă de referinţă in demersul noician de a da întrupare unei realităţi spirituale româneşti, care va trece dincolo de vremi. În acest sens, vom reproduce un articol al academicianului Alexandru Surdu, care, pe lângă faptul că subliniază importanţa activităţii nicasiene pe teritoriul lingvistic al spiritului românesc, găseşte în această cercetare întreprinsă de către Noica, un sistem al rostirii filosofice româneşti
„Prin «rostirea filosofică românească», Noica ocupă un loc aparte în filosofia noastră, un loc neprecizat încă de critica filosofică şi nesugerat nici de autorul însuşi, care, după publicarea cunoscutelor lucrări: Rostirea filosofică românească, 1970, Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) şi Sentimentul românesc al fiinţei (1978), abandonează practic această temă. Din perspectivă pur filosofică, lucrările par, la prima vedere, lipsite de interes: acelaşi lucru, poate chiar mai pregnant, se poate spune din punct de vedere strict filologic. Ele au plăcut însă, contribuind în mare măsură la popularitatea autorului, prin aspectele lor artistice, uşor accesibile, atractive. De altfel, însuşi domeniul investigat se preta la o astfel de tratare, fiind situat undeva între adevăr şi frumos, ceea ce i-a prilejuit autorului o adevărată risipă din tezaurul celor mai alese expresii stilistice care au fost utilizate vreodată într-un context filosofic. Făcând totuşi abstracţie de stil, «rostirea filosofică românească» diluată ulterior în termenul mai general de «rostire românească» şi concentrată, în cele din urmă, în jurul unui termen central, al «fiinţei» face parte din ceea ce astăzi se numeşte hermeneutică. Nu în sensul antic al interpretării gândurilor prin cuvinte, al exprimării gândurilor, ci al descoperirii gândurilor întruchipate în cuvinte. Astfel de investigaţii făcuse sporadic şi Hegel, care se bucura, cum zice Noica, găsind în limbă cuvinte pe măsura semnificaţiilor speculative, nu numai diferite, dar şi opuse. Hegel era însă nemulţumit de limbaj şi apăsa temător pe clapele aglutinate ale limbii germane.
Opera lui Heidegger este însă un adevărat delir hermeneutic, o incidenţă a celor mai stranii proiecţii care s-au făcut vreodată pe coordonatele atât de laxe ale limbilor greacă şi germană. Dispărută ca limbă vie, canonizată, în scrieri dogmatice, greaca pare să renască prin cuvintele sale majore, să devină mai grăitoare decât atunci când era vorbită. Cum este posibil acest lucru, ne-o spune chiar Noica. În cuvinte, zice el, se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat «Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii». Hermeneutul autentic ar trebui să fie deci un fel de arheolog al limbii, care să sape în adâncul cuvintelor şi să găsească acolo noutatea uitată. Tot Noica mai zice că «dacă nu m-ai fi găsit, nu mă căutai.» Hermeneutul banal caută ceea ce n-a uitat nimeni şi găseşte ceea ce ştiu toţi. Un hermeneut autentic a fost Eminescu, care, căutând în tainiţele limbii române, a găsit acolo Luceafărul, uitat de toţi, căci Luceafărul exista în limba română şi fără Eminescu, dar numai prin Eminescu i-a fost dat să fie. Un Eminescu însă al filosofiei româneşti, zice Noica, n-a apărut încă. Adică un hermeneut care să cerceteze în profunzimile limbii române şi să găsească acolo filosofia pe care noi am uitat-o. Până se va găsi vreunul, Noica încearcă el însuşi să pătrundă în abisurile metafizice ale câtorva cuvinte româneşti. Cum este şi firesc, el caută adesea ceea ce s-a găsit deja şi a fost ca atare spus în alte limbi, găsind însă că noi românii i-am putea zice în altfel, poate chiar mai bine. Nu este mare lucru să spui ce-au mai zis şi alţii, dar Noica se bucură, asemenea lui Hegel, pentru faptul că toate acestea erau ascunse şi în limba noastră, uitate, iar a le scoate astăzi la lumină este totuşi un lucru bun. Cel puţin din perspectiva culturii umaniste.
Şi dacă, totuşi, în limba noastră există şi lucruri care nu s-au rostit în alte limbi? Lucruri pe care le-am uitat doar noi? Atunci nu mai este vorba de o simplă bucurie, ci chiar de datoria noastră de a le reaminti şi altora. De a încerca, aşa cum o face Noica, să le expunem în forma unui sistem. Faptul că sistemul prezentat de Noica are cinci momente nu ne pare întâmplător. În cuprinsul aceleiaşi Rostiri filosofice româneşti, vorbind despre Îndoita infinire la Brâncuşi, el consideră că «orice legendă, până şi povestea cea mare a lumii, se desfăşoară după cinci momente». Or, ce altceva este filosofia decât această mare poveste a lumii? Decât această pentadă a pentadelor?
Primul moment al sistemului îl constituie clasicul «în sine», atât de cunoscut în limbile tradiţional filosofice (kat’hauton, in se, an sich), căruia Noica îi găseşte o pereche corespunzătoare de termeni româneşti «sinele» şi «sinea», care nuanţează aspectele obiective şi subiective ale necondiţionalului, excluzându-se şi completându-se reciproc. Urmează «ciclul fiinţei» în cadrul căreia «întru şi«firea» presupun nuanţări subtile ale raportului dialectic dintre «a fi» şi «a exista», nuanţări care presupun interiorizare şi, în acelaşi timp, raportare la altceva, statornicie şi perisabilitate; ceea ce conduce de la sine către momentul următor, al «devenirii». Ciclul acesteia începe cu «petrecerea» şi, trecând prin «vremuire» şi «infinire», ca ilustraţii ale devenirii în timp şi spaţiu, sfârşeşte cu «troienirea», cu excesul falimentar al devenirii nestăvilite, care necesită «rânduiala». Aceasta începe cu ctitoriile prefixului «în» care scoate fiinţa din talazurile devenirii dezlănţuite «înfiinţând-o», esenţializând-o, găsindu-i astfel «temeiul», «cumpătul».
Există între aceste patru momente ale sistemului o surprinzătoare coerenţă, ceva care le reuneşte, le adună şi le orânduieşte aproape deductiv. Aceasta este în fond «rostirea filosofică românească» – rostirea propriilor sale momente, sistemul acestei rostiri. Ultimul moment al sistemului numai reprezintă însă un «ciclu». Rostirea filosofică este abandonată în lume şi lăsată acolo să rătăcească, «pe calea cea de sminteală». Să fie aceasta un fel de uitare a uitărilor? Sau lumea aceasta, viaţa şi societatea şi apoi creaţia şi frumosul scapă rânduielii, cumpătului regăsit al fiinţei înfiinţate? Dar atunci, la ce mai e bună rânduiala ?
Ar mai fi, desigur, şi alte întrebări. Nu trebuie uitat însă nici faptul că «rostirea filosofică românească» îşi găseşte în scrierile lui Noica o primă reprezentare sistematică, iar aceasta nu-i decât o căutare a ceea ce el găsise deja, în esenţă a triadei de tip hegelian: fiinţă, devenire, temei, căreia îi adaugă un început de genul absolutului tradiţional şi o încheiere difuză. Sunt posibile, fireşte, şi alte reprezentări. Depinde de ce ai găsit, ca să ştii ce să cauţi. Alte încercări pe această linie, făcând abstracţie de cea a lui Mircea Vulcănescu, care îl precede pe Noica, nu ne sunt cunoscute. Noica însuşi nu mai revine la sistemul schiţat al rostirii filosofice româneşti, ci doar la părţi ale acestuia, pe care le prezintă separat (Sentimentul românesc al fiinţei şi Devenirea întru fiinţă).
Judecat ca atare, sistemul rostirii filosofice româneşti se dovedeşte simplist (faţă de sistemul lui Hegel, de exemplu). Problema nu era însă aceea de a transcende universul culturii umane (de care a încercat să dea seama Hegel), ci de a înscrie rostirea filosofică românească, cu specificul ei, pe fluxul rostirii filosofice în genere.
Metodologic, este vorba de o investigaţie a limbajului conceptual, categorial al filosofiei, care, după Noica, nu poate fi, în nici un caz, redus la simbolizare şi codificare. Or, atâta timp cât filosofia operează cu limbajul conceptual, Cantemir poate fi parafrazat şi în acest domeniu: «din limbi străine să înveţi filosofia, ca în limba ţării tale să filosofezi». Dar aceasta înseamnă că, asemenea Luceafărului, care subzistă uitat în limba română, ar fi venit oricum o vreme, când cineva se va fi învrednicit să scoată la lumină şi substratul unei gândiri filosofice româneşti. I-a fost dat lui Noica s-o facă. Şi a făcut-o într-un mod exemplar.”
10/28/2013 16:07:25
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one