Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Mircea Florian –o încercare critică asupra gândirii filosofice româneşti (Dragos Hutuleac)

Mircea Florian –o încercare critică asupra gândirii filosofice româneşti
(Dragos Hutuleac)
Mircea Florian –o încercare critică asupra gândirii filosofice româneşti
(Dragos Hutuleac)
1. O privire generală asupra filosofiei
Venind pe filieră raţionalistă, Mircea Florian nu este partizanul unei filosofii autohtone. Mizând pe problemele universal valabile pe care aceasta le pune, indiferent de cultura în care ea se desfăşoară, crede în schimb în universalitatea dânsei şi în caracterul ei intim, valabil pentru toate popoarele lumii.
„După Mircea Florian «filosofia este singura disciplină teoretică autonomă, findcă ea nu are ca punct de plecare predeterminări, presupoziţii, prejudecăţi», ci ea caută să pătrundă până la adevărul prim, până la temeiul ultim, până la principiul cu adevărat original. Dacă filosofia nu va înţelege că aceasta este misiunea ei, atunci fără, şi peste capul ei se va constitui o altă disciplină care să se ocupe cu acest lucru şi sa fie în adevăr filosofică. De aceea M. Florian defineşte filosofia «ca pe ştiinţa principiilor şi-a începuturilor fondatoare şi unificatoarea oricărei conştiinţe şi valori trăite.» Florian însuşi recunoaşte că aceasta nu este o definiţie nouă, nici originală, ea are însă, după gânditorul nostru, un mare merit, anume că este neutră şi tocmai de aceea poate fi acceptată de orice spirit neprevenit.”
2. Despre naţionalizarea filosofiei
Deşi reticent la curentul naţionalist pe care intelectualii interbelici încercau să-l impună în cultura românească, filosoful „datului ca dat” nu poate rămâne indiferent la spiritul vremii, dedicând acestuia nişte studii ce au menirea de a-l explica, fără a-i nega valoarea, ci numai de a-i limita anvergura, în sensul că împiedică acest exerciţiu de gândire, de transformare naţională, să devină un clişeu banal prin care să interpretăm lumea după cum ne convine. De aceea, referindu-se la filosofia românească, susţine că: „Problematizarea unei filosofii româneşti, dezvăluie aspecte culturale în care se desfăşoară drama noastră spirituală.” În schimb, naţionalizarea filosofiei o pune pe seama romantismului, a aşa numitului simţ istoric întâlnit în curentul veacului al XIX-lea. „Fireşte, –zice filosoful român – odată în posesia «simţului istoric» se putea descoperi că întreaga filosofie modernă, nu numai cea din secolul al XIX-lea, nu însă şi filosofia miedevală, care ţine să rămână supranaţională şi catolică, are rădăcini în tradiţii naţionale. Totuşi e de netăgăduit că înainte de mişcarea romantică nu întâlnim nicăieri un program naţional în filosofie. Filosofia urmărea adevărul -indepedent de l-a atis sau nu- şi nu se întreba dacă e naţională sau internaţională” - afirmă Florian în încercarea sa de a oferi o altfel de perspectivă asupra filosofiei, o perspectivă care o situează pe aceasta dincolo de apartenenţa la o naţiune sau alta, sentimentul naţionalist alterându-i sensul iniţial, adevăratul scop al filosofiei fiind acela de a descoperi adevărul. Ori adevărul nu are graniţe şi determinări teritoriale, ci el este universal şi omniprezent.
„În principiu, între filosofie şi naţiune, orice prilej de conflict este înlăturat; solidaritatea lor este cât se poate de strânsă pe temeiul năzuinţei comune de a unifica şi totaliza. Iar totalizarea conştientă, caracteristică filosofiei, stă chiar în structura societăţii moderne.” Conflictul apare în istorie. Deoarece, aceasta, în evoluţia sa a creat statul, care vine în întâmpinarea filosofiei ca fiind produsul cel mai concret al caracterului ei vizionar şi unitar. Astfel „Filosofia s-a jertfit pentru stat, la naţionalizarea căruia a contribuit sincer şi într-o măsură aşa largă. Dacă ea a fost confiscată de patosul naţionalist, vina o poartă propria ei instabilitate. Filosofia a făcut mult pentru alţii, dar prea puţin pentru sine. Ea a servit unificării sociale; acum e în drept a aştepta, drept recunoştinţă, o înviorare” - consideră gânditorul român.
3. Opinii cu privire la filosofia românească
Mircea Florian identifică două căi prin care s-a ajuns la o filosofie românească. Una eclectică şi cealaltă intuiţionistă (mistică). „Metoda eclectică ia ca dată de la alţii filosofia modernă, de până la Decartes şi până în secolul al XIX-lea, filosofie devenită ea însăşi tot mai eclectică şi de aceea instabilă. Kantismul, sistemul în aparenţă cel mai rezistent, e de fapt un simplu pretext pentru pentru construcţiile cele mai antagoniste şi o canava pe care orice brodează ce vrea. Eclectismul românesc e dar un eclectism la puterea a doua. Se caută doctrina cea mai apreciată în Apus, acea de care, după o expresie politicianistă, «se vorbeşte mai mult». Se ştie că un lucru despre care «nu se vorbeşte» , sau nu există, sau nu are valoare. O astfel de doctrină e luată ca punct de plecare, recunoscut sau nu, pentru a armoniza cu ajutorul ei elemente alese din diferite alte doctrine. Acest eclectism adesea numai subînţeles, căci nu-l găsim formulat clar în opere filosofice cu caracter sistematic, în schimb el serveşte, cu multă bunăvoinţă, tuturor aplicaţiilor ideologice concrete.
A doua metodă, numită, poate prea vag, intuiţionistă sau mistică, e o formulă cu precădere rusă, însă e departe de a fi specific rusă şi antioccidentală, cum se pretinde îndeobşte. Nu e o formulă proprie culturii ruseşti, pentru cuvântul că intuiţionismul antiintelectualist este însăşi o atitudine a filosofiei apusene, simpton al descompunerii acestei gândiri care, în chip vădit, a ajuns într-o înfundătură.
Ruşii au totuşi meritul de a fi văzut că mistica în filosofie e semnul fără greş al situaţiei tragice, în care se zbate gândirea apuseană.” Această problemă apare pentru că: „empirismul reduce realitatea la elemente sensibile fără nici o legătură necesară; raţionalismul nu poate realiza decât legături necesare sau idei pur formale, în care tot ce e concret, subiect şi obiect, se pulverizează. Concluzia firească a filosofiei apusene e scepticismul absolut, deci, renunţarea implicită la filosofie.
Salvarea unică e: să recunoaştem că existenţa nu e nici în obiect (natura) nici în subiect (suflet), ci pluteşte dincolo de ele ca principiul lor, că e prin urmare supercosmică, iar mijlocul de cunoaştere a ei e mistică, însă o mistică înţelegătoare, care integrează şi empirismul ştiinţei exacte, cum şi raţionalismul filosofiei, în scopul de a ajunge la «cunoştinţa integrală», la sinteza «teosofiei libere», doctrină ce, drept vorbind, e un ortodoxism foarte aproape de teologia catolică”.
Evident, filosofia profund naţionalistă din România îşi are rădăcinile în componenta mistică a gîndirii cu specific popular. De aceea, trebuie să ne revizuim atitudinea mult prea îngăduitoare cu privire la la valorile ei, deoarece: „mistica în filosofie nu e un punct de plecare sustras îndoielii, ci un refugiu în extremis, o evitare sistematică de a da ochii cu marile greutăţi ale unei cugetări cu răspundere.” –consideră filosoful
În consecinţă,conform opiniei lui Mircea Florian, trebuie să punem cei doi termeni, filosofia, respectiv românismul, pe calapoduri diferite. Pentru că filosofia este „un fenomen ce se repetă, se transmite şi deci se universalizează” , în timp ce românismul „e un fenomen unic, netransmisibil şi perfect individualizat.” Astfel, în raportul naţional/supranaţional, filosoful român susţine supranaţionalul gândirii, adică în viziunea sa primează diferenţa în faţa unităţii. Deoarece „Izolarea în grup întreţine o umanitate meschină, egoistă, care are totuşi tendinţa de a stabili contacte şi relaţii cu restul lumii. Totdeauna grupul uman a cunoscut amândouă tendinţele, dar factorul de grupare, tendinţa spre izolare a rămas dominantă, iar tendinţa spre supranaţional, recesivă. Fiecare epocă a avut formula proprie de raportare înte polis şi cosmopolis. Cei doi termeni s-au dezvoltat conotativ. Marea sarcină a omenirii prezente este găsirea unui echilibru mai stabil între naţionalism şi supranaţionalism. Pe naţiune sau pe patrie s-a format eterna duşmănie a oamenilor, scrie Mircea Florian. Va cunoaşte omenirea o revoluţie copernicană în raportul naţional/supranaţional? se întreabă el. Independenţa naţiunilor proclamată de revoluţia franceză a dus la intoleranţă. S-a mimat civilizaţia prin hipertrofierea naţionalismului. Creştinismul a fost un universalism supranaţional benefic, dar astăzi se cere unul nou. Spiritul european a dovedit că poate înţelege cele mai felurite cercuri de cultură şi că are, originar, perspectiva omenescului care i-a dat posibilitatea de a se extinde spiritual pe toată suprafaţa pământului. Dar, observa pe bună dreptate Mircea Florian, valorile europene sunt acceptate doar în măsura în care se deschid spre omenesc, spre generalul uman, numai atunci unificarea lumii se face prin dialog, dar şi prin forţă. Se impune de la sine similiditudinea în idei cu concepţia «societăţii deschise» a lui Popper, pentru care orice tip de eurocentrism este inacceptabil, asemenea şi sectarismul etnic de orice natură, şi imperialismul etnic, adică susţinerea superiorităţii tradiţiilor aparţinând unui anumite părţi ale omenirii.”
4. Rolul religiei în mişcarea filosofică românească
În viziunea lui Mircea Florian, „Destinul românismului este definitiv legat de ortodoxie. În această privinţă sunt cu desăvârşire anacronice sau ucronice reflecţii de soiul acesta: cum ar fi fost cursul istoriei şi culturii noastre dacă am fi îmbrăţişat catolicismul sau protestantismul în una dintre variaţiile acestuia” - susţine tot el.
Rolul unei religii în dezvoltare unui popor este deosebit de importantă. Prin religie, omul ia primul contact cu întrebările esenţiale ale existenţei şi, tot aici, găseşte primele răspunsuri. Aceste răspunsuri îi trasează nişte coordonate spirituale, pe care omul trebuie să le urmeze şi în final să le asimileze, ca pe o componentă a personalităţii sale. Specificul fiecărei religii, determină specificul fiecărui popor în parte, prin apartenenţa acestuia la una dintre religiile lumii. Unele religii sunt mai permisive, altele mai radicale, iar relaţiile lor cu ştiinţa, respectiv filosofia, ţin strict de calitatea mai sus menţionată.
„La prima vedere, ştiinţa pozitivă, filosofia şi religia nu insuflă convingerea că urmăresc deopotrivă lămurirea aceloraşi teme, rezolvarea aceloraşi probleme, dezvăluirea aceloraşi mistere, fiecare cu mijloace şi pe căi deosebite. Simpla enunţare a acestei situaţii prevesteşte furtuna. În adevăr, se recunoaşte că îndeobşte filosofia are ca obiect specific cercetarea noţiunilor fundamentale sau prime, după unii, a noţiunilor ultime după alţii, în orice caz, a noţiunilor cele mai vaste, cum sunt spre pildă: esenţa lumii şi vieţii. Originea şi ţinta acestora. Dar oare religia nu pretinde la rândul ei că e chemată să se pronunţe asupra aceloraşi chestiuni, iar, în cele din urmă, ştiinţele pozitive şi speciale. Deşi pornesc de la domenii limitate şi preocupări restrânse, nu năzuiesc şi ele, prin convergenţa rezultatelor, să ridice vălul de pe aceleaşi enigme?
Dacă aceasta ar fi situaţia reală, dacă în adevăr omul s-ar vedea îndatorat să supună unui întreit tratament probleme identice, dacă în sfârşit, spiritul ar huzuri într-un asemenea lux de explicaţii, conflictul, disputele de competenţă şi întâietate, între aceste trei cardinale discipline sunt de neocolit şi primejduiesc unitatea unei culturi. Credem că şi cele mai înverşunate antagonisme între numitele forme de cultură îşi au obârşia în convingerea aceasta că ştiinţa, filosofia şi religia au vocaţia de a răspunde, cu metode diferite, aceloraşi teme, sau că toate sunt modalităţi de cunoaştere, expresie a funcţiei de cunoaştere, nu însă ale celeilalte capitale funcţii pe care o putem numi «poetică» (în sens general), adică funcţia plastică de creaţie, de formare a omului, de modelare a conştiinţei, de instaurarea perfecţiei –pe scurt, de înfăptuire sau acţiune (în accepţia cea mai cuprinzătoare a acestui cuvânt vag).” –susţine gânditorul român, încercând să definească cât mai precis rolul religiei atât în societate, cât şi în relaţia cu celelalte ştiinţe. Conform opiniei sale, religia are mai degrabă rolul de a pregăti terenul pentru abordări cât mai diferite ale problemelor umane, atâta timp cât aceasta nu se manifestă ca şi cum ar deţine monopolul asupra adevărului suprem. Din acest punct de vedere, ortodoxismul a creat un climat propice unei abordări foarte nuanţate a gândirii occidentale, înlesnind şi capacitatea de a judeca fără părtinire valorile acesteia. Acest lucru a fost posibil pentru că, în ortodoxism, găsim voinţa de a absorbi toate elementele spirituale ale lumii şi, totodată, puterea de a nu ne înstrăina, de a rămâne noi înşine. Cu alte cuvinte, „Ortodoxia a înlesnit românismului o atitudine autonomă faţă de spiritualitatea apuseană. Desigur, ortodoxia nu a contribuit efectiv la înfăptuirea culturii occidentale, nu ne intereseză aci din ce motive, însă tocmai de aceea ortodoxia dispune de o mai mare libertate în judecarea rezultatelor culese de acea cultură. Această libertate –conchide filosoful român- e în clipa de faţă mai trebuincioasă ca oricând, nu numai nouă dar şi occidentului. Cultura Apuseană se află azi în greu impas. În criza Europei, noi nu suntem aşa de angrenaţi ca popoarele care au reprezentat creator spiritul european. Drept urmare, noi ne aflăm în buna situaţie de a face senină discriminare între ceea ce e viabil şi ceea ce e mort în cultura europeană, cu deosebire în sfera filosofică.”
Această ipoteză, lansată de autorul nostru în Viaţa românească în mai 1940, este, după cum se observă, mai puţin pătimaşă, atât în formă cât şi în conţinut, decât opiniile enunţate de adepţii românismului cu privire la rostul gândirii româneşti în lume. Prin aceasta, ea întruneşte calităţile necesare şi specifice unui caracter arbitrar. În lumina ei, gândirea apuseană are alte contururi. Contururi ce o apropie de ea însăşi şi de sensurile sale primordiale, care încep prin a găsi ordinea lumii şi de a o conceptualiza.
5. Cultura românească între dor şi teamă
Acest demers are ca rezultat următorul adevăr, acela că omul este măsura existării şi că în dânsul ia fiinţă lumea. De aceea omul trebuie să fie în mereu conştient de el însuşi. Ca să nu „fiinţeze” din greşeală o lume în care nu ar vrea să trăiască. Adică o lume străină de el şi valorile sale reale, o lume în care aparenţele îi trasează destinul.
„Omul –consideră Mircea Florian, arătând posibilul rost al românismului - are în faţa sa totdeodată porunca de a fi el însuşi, construind feeria lumii şi destinul nimiciei sau a morţii sale. Urmând această cale ca se confundă în narcisism pierdem prilejul de a fecunda pe plan filosofic cea mai mare descoperire a spiritului ştiinţific nou: în străduinţa noastră teoretică hotărăşte, nu atât de unde purcedem, ci unde mergem, nu atât subiectul mijloc, cât obiectul scop. Puterea de creaţie a românismului îşi va revărsa binefacerile, nu prin tulburarea valorilor ori prin searbăda copiere a curentelor de aiurea ce întreţin confuzia, ci prin energetică şi lucidă ierarhizare a bunurilor de tot felul, prin luminare până în adâncuri a rătăcirilor care pot fi foarte vechi, ca şi foarte noi.” Şi tot el continuă analizând intimitatea şi structura gândirii româneşti: „Primejdia ontologiei, numite existenţiale, fiindcă ia ca bază de operaţie omul prototip, viaţa la înaltă tensiune, pe scurt «existenţa» (în sensul lui Kirkegaard), e cu deosebire serioasă în cultura noastră. Motivul primejdiei ne dezvăluie complexul cel mai adânc şi obştesc al conştiinţei româneşti. Cultura românească s-a întocmit istoriceşte sub semnul nesiguranţei, care e o stare ambivalentă, e o dispoziţie cu două feţe: dorul şi teama, e aşadar o convieţuire de aspiraţii spre un viitor nebulos în făgăduieli şi de fugă deznădăjduită din faţa primejdiilor ascunse în ziua de maine. ”
10/28/2013 16:03:00
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one