Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "3657"

O perspective critica asupra operei Minunile Sf Sisoe de G. Topârceanu (de Șutu Laura)

O perspective critica asupra operei Minunile Sf Sisoe de G. Topârceanu

(de Șutu Laura)

Probabil că Topârceanu cunoştea bine această vorbă a lui Tolstoi. Sau cel puţin asta poţi crede, atunci când te întâlneşti cu opera celui care preface "in glume lacrimile clare".
Romanul „Minunile Sfântului Sisoie”, neterminat şi publicat postum în 1938, musteşte de un umor jucăuş dincolo de care se zăresc sclipirile unei amărăciuni bine mascate.
Capitolul I construieşte imaginea unui rai ce corespunde foarte bine unei parodii. Tuşele tabloului sunt îngroşate, astfel că raiul pare o caricatură a ceea ce îşi imaginează creştinul. Într-adevăr „grădina raiului răsuna în toate zilele de cântări bisericești din zori și până noaptea”, „pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ș-a tămâie”, „în grădina cea sfântă a raiului nu se pomenește boală ori durere, căci acolo nu se cunoaște moarte. Traiul celor preafericiți curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă și pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri și mușuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioșii, din nebăgare de seamă. Acolo șarpele nu are venin, ardeiul nu ustură și ghimpii trandafirilor sunt bonți. Toate stau în preajma omului smerite și se poartă cu blândețe, toate sunt dulci la gust și netede la pipăit”.
Însă… raiul pare să reproducă, ca într-o oglindă întoarsă, realitatea terestră: invidia nu lipseşte, organizarea respectă un anume canon şi numai sfinţii cei mari au dreptul de a primi sub ascultare câte o turmă de credincioşi – deci şi acolo există o ierarhie care nici măcar nu depinde neapărat de realele calităţi ale sfinţilor, ci de percepţia pe care o au oamenii asupra lor ( ceea ce ne spune că şi aici criteriile sunt perfect aleatorii) - de la prea mult miros de smirnă „te-apucă ameţeala”, iar credincioşii ajunşi acolo suferă după viaţa de jos ( vor să simtă şi ei ceva, chiar şi durere pentru a se bucura apoi de lipsa acesteia), îngerii seamănă cu nişte copii zvăpăiaţi care necăjesc pe oricine le pică în mână, animalele, încurajate de purtarea îngerilor sunt capabile şi ele de gesturi lipsite de evlavie.
Cea mai ironică – sarcastică aproape - este însă descrierea pomului cunoaşterii binelui şi al răului. Cel care prin frumuseţea lui ispitise pe om să aspire la cunoaştere şi implicit la dumnezeire, este îmbătrânit acum – ciudat, pentru că raiul este deasupra trecerii timpului! – „un biet copac strâmb și desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Când îl mișca o adiere de vânt, începea să geamă din încheieturi și să schiaune cu glas așa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vânt, se trezea foșnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze câte-i mai rămăseseră pe poale; și parcă râdea singur atunci, aducându-și aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare...”
Şarpele, odinioară ispititor şi capabil de multe şi mari răutăţi, acum e şi el îmbătrâni şi – s-ar putea zice – suferind de Alzheimer: „Era un șarpe lung și slab din cale-afară, ca un țâr. De bătrân ce era, îi căzuse toți dinții și-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ține scoarța pomului să nu-i lunece la vale.
Își luaseră vrăbiile nărav să-l ciugulească cu de-amănuntul de două ori pe zi, în batjocură./…/ Și el n-avea putere nici să mai sâsâie măcar, cum fac șerpii cei întregi la fire când îi zgândărești; ci doar își încrețea pielea din jurul nasului, puțin, ca să-și arate scârba. Iar dacă-i venea-n minte să-și strecoare printre buze limbuța neagră și despicată, ca să sperie dușmanul, rămânea de multe ori cu ea afară, atârnată într-o parte: nu mai știa din ce pricină a scos-o și uita s-o mai tragă înlăuntru.”
Raiul e condus de un Dumnezeu ce nu pare să ţină cont decât de propria voinţă – cu ce este el diferit de domnii de pe pământ? - , sfinţii cei mari „ nu se mulţumesc cu puţin” şi sunt de-a dreptul lacomi, sfinţii joacă ţintar şi chiar trişează dacă prind ocazia, profeţii ghicesc sfinţilor părinţi în palmă, sfinţii poftesc la carne şi rachiu şi la muieri de „ celea vii”, în timp ce binecredincioşilor „traiul cel bun, fără griji și fără nevoi, le tocise pesemne simțurile și le adormise mintea pe vecie.”
Deosebit de pitoreşti sunt credincioşii părintelui Pafnutie. Primul este un fost negustor de şaluri care „calicise la vreme de bătrâneţe” ascultându-i pe unii care l-au îndemnat să-şi împartă averea săracilor ( comentariul autorului, de o ironie acidă, caricaturizează puternic încercările unora de a-şi cumpăra viaţa veşnică după o viaţă întreagă închinată slujirii banului: „Și acum, iacă: ce-a căutat a găsit.”). Cel de-al doilea este un ungur – specie rară în rai – a cărui limbă nu o înţelege nimeni şi căruia nimeni nu-i ştie povestea. Al treilea – sau a treia, pentru că în rai umblă toţi îmbrăcaţi în nişte cămeşoaie largi şi albe şi sunt tunşi chilug, că nu poţi spune de e bărbat sau femeie, „arătările cele fioroase din sfântul rai”( cumplită metodă de uniformizare la care doar fascismul şi comunismul au visat) – l-a slujit zece ani pe un preot fără nicio simbrie, doar „din râvnă mare pentru cele bisericeşti” – comentează sarcastic autorul, făcându-te să te întrebi de cât bine a murit femeia.
Lumea de jos este tratată şi ea cu ironie, din perspectiva sfinţilor: oamenii devin din ce în ce mai leneşi, aşa că inventează mereu câte o sărbătoare nouă, pe care o şi trec în calendar şi o sărbătoresc „ cu trâmbiţe şi tobe”: „Creștinii nu mai vor să muncească, asta-i. Și s-au pus pe făcut sărbători. Niciodată n-au fost mai credincioși și mai cu frica lui Dumnezeu decât în zilele noastre. Și tot adaugă câte-o sărbătoare nouă la călindar – uneori mai des, alteori mai rar, după cum îi apucă...”
Nu-i de mirare că Sfântul Sisoe se hotărăşte să coboare din nou pe pământ, ca să-şi dobândească şi el mai apoi locul cuvenit între sfinţii care păstoresc turmele de credincioşi, prin minunile pe care le va face. Şi cum, aşa ca pe pământ, dacă ştii ce butoane să apeşi, totul este posibil. Aşa că „în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, înconjurat de sfinți și mare gloată de binecredincioși, înălțând psalm după psalm și meșteșugite cântări de laudă întru slava Celui preaînalt, Sisoe se pregătea de lungă călătorie”.
Călătoria lui îl aduce într-o lume total desacralizată. Este primit de câini care îl întârzie din drum, îl muşcă, iar primul om pe care îl întâlneşte este o femeie. Preotul din sat este mai ocupat cu cele lumeşti decât cu cele bisericeşti, dar când aude de venirea lui Sisoe care „s-a pus pe făcut minuni” se trezeşte în el spiritul stăpânului de drept al acelor locuri. După ce-i cere să-şi justifice venirea – fără să creadă că poate fi venit din rai – îl reclamă autorităţilor şi cere jandarmilor să-l trimită de unde venise. Însă femeile din sat consideră că sfântul trebuie lăsat în sat pentru că „mai rebegește o vită, mai se bolnăvește un copil...”
Ca pe orice om, greutăţile îl fac să fie gata să renunţe şi să-şi dorească să se întoarcă de unde a plecat dar, tot ca pe orice om, îl mână mai departe teama de ironie a celor ce-l aşteaptă din rai: „când se gândea ce zaiafet i-ar face sfinții părinți, văzându-l că se întoarce așa degrabă și fără nici o ispravă, și cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poartă, i se făcea negru înaintea ochilor”
În concluzie, romanul lui Topârceanu se foloseşte de ironie şi sarcasm pentru a ne arăta că oamenii sunt măsura lumii în care trăiesc, că fiecare îşi doreşte ceea ce n-are, iar când dobândeşte ce şi-a dorit şi-ar dori să se întoarcă la starea dintâi, că o viaţă – fie ea şi veşnică – petrecută într-o eternă împăcare şi linişte, unde până şi dorinţele se îndeplinesc înainte de a fi rostite – devine fadă şi fără gust ( aşa cum apa nu mai are gust dacă nu rabzi destul de sete, iar lipsa durerii nu-ţi mai provoacă fericire pentru că nu mai ştii ce e durerea), că lipsa durerii, a iubirii, a tentaţiei, a încercărilor te transformă într-un soi de entitate fără simţuri şi fără minte.
01/25/2016 12:07:42
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one