Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!


Revista „Romania Azi" nu se vrea a fi „altfel”. Altfel sunt toate revistele. Noi vrem să fim numai diferiti. Diferiți în sensul ca vom promova normalul și firescul ca parte a cotidianului. Chestiuni care, la ora actuală, se află în contradicție. Evident, aceasta revista nu este nimic altceva decât o „aflare în treabă” a unor frustrați dar, totuși, parafrazând un fost prim-ministru, cititorii noștri sunt mai deștepți decât scriitorii altora. Așa că,vă rog, nu ne acordați nicio șansă. Adevărul e ca suntem foarte plictisitori. Tratăm exact aceleași probleme pe care le tratați și dumneavoastră care, normal, le tratați mult mai bine.

Nu, nu vrem sa trăim într-o lume mai bună. Aceasta este excelentă. Doar puțin prăfuită și neunsă. Scârție. În încercarea noastră de-a o unge, ne vom murdări mâinile cu cea ce se cheamă „societate”. O instituție menită să ajute omul dar care lucreză în detrimentul său. Singurul ei merit e acela că ne unește pe toți împotriva a ceva. Care este numele acelui ceva nu poate ști decât fiecare în parte.

Sincer, nu aveți niciun motiv sa ne citiți. Nu suntem geniali. Dar măcar încercăm.

Cu respect, Dragoș Huțuleac-editor
Membri onorifici: L.D. Clement, Emilia Guliciuc, Viorel Guliciuc

Colegiu redactional: Gabriela Alionte, Cornelia Bratu,Cristina Bîndiu, Daniela Ceredeev, Dandeş Albert Aurel,Marius Esi, Marius Cucu, Mitric Dănuţa, Gelu Clitnovici, Damian Gheorghiu, Corina Gheorghiu,Ovidiu Hutuleac ,Gabi Pîţu, Ilie Sauciuc

Colaboratori: Caciuc Adriana

Editor: Dragoş Huţuleac

Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 10 lei/artico,l pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: revistaromaniaazi@yahoo.com. Vă mulţumim!
Revista apare in data de 24 a fiecarei luni.
Incepand cu anul editorial 2013-2014 puteti publica in revista noastra articole contra sumei de 30 lei/articol pe care ii veti depune in contul RO21BRDE340SV37012943400, deschis la banca BRD, titular cont Dragos Hutuleac. Confirmarea de plata o puteti face telefonic la 0742 281 934 sau atasati chitanta scanata alaturi de articolul trimis online. In acest pret intra eliberarea unei adeverinte de publicare, necesare portofoliului personal. Asteptam articolele dv. la adresa: edituracadrelordidactice@yahoo.com. PUBLICAM ORICE ARTICOL CARE SE INCADREAZA IN TEMATICA RUBRICILOR PE CARE LE DETINEM!!! Vă mulţumim!
Anul IV

ISSN 2067 – 5178

Recieve news about this website directly to your mailbox
Scrieţi codul de control "9723"

Petre Tutea si alternativa crestina (Dragos Hutuleac)

Petre Tutea si alternativa crestina
(Dragos Hutuleac)
Petre Ţuţea şi alternativa creştină
(Dragos Hutuleac)

1. Viaţa gânditorului
„În închisoarea de la Aiud, erau muncitori care făceau greva foamei ca să stea în celulă cu el, să-l audă cum vorbeşte. Colonelul Crăciun –nomina odiosa- îl întreabă pe unul:
-Da´ ce, mă, pricepi ceva?
-Nimic! Dar e grozăvie....”
Aceasta este una dintre numeroasele anecdote apărute în jurul personalităţii gânditorului român.
Petre Ţuţea e o figură aparte în peisagistica culturii române. Om de dreapta, profund naţionalist, are meritul de a fi promovat, în ciuda vicisitudinilor prin care a trecut, ideea unei Românii profunde, unei Românii am putea spune chiar organice. Credinţa sa în destinul ţării şi a rostului ei în lume, opiniile sale cu privire la Dumnezeu, politică şi tot ceea ce ţine de societate şi cotidian, dar în special discursul prin care el îşi prezintă ideile, au făcut din dânsul încă din timpul vieţii, o legendă (oricât de desuet ar părea termenul).
„A făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un «geniu al oralităţii», naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a., s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: «Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!»
Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. («Îl găseam aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca - la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era...»).
După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator: «Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş.»”
2. Petre Ţuţea în ochii contemporanilor
Pentru acest gânditor, supranumit „Socratele român”, toată mişcarea intelectuală a României, îndeosebi cea de după 1989, manifestă un interes deosebit, adoptând uneori o poziţie aproape mistică în ceea ce îl priveşte. Andrei Pleşu încearcă să facă lumină în privinţa personalităţii sale şi să-l aşeze, ca personaj, în locul cuvenit adevăratului om Petre Ţuţea. El afirmă: „Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber, aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său: histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de «ecou» justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: «vocaţia mea e de legiuitor» - spunea adesea. «Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi împlinesc vocaţia reală.» Viaţa atât de nenorocoasă a acestui om minunant a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj «mediatic» în faza crepusculară a evoluţiei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi - ceea ce e încă şi mai grav - a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi. Ca şi Nae Ionescu, şi Cioran, Ţuţea trata ideile ca pe nişte vietăţi: le înfrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor, după un protocol care combina ironia cu graţia. Până şi angajarea lui creştină, pe care o trăia în afara oricărei negocieri, evita solemnitatea geometrică, tonul previzibil al predicii. Era limpede că spiritul însemna pentru el mai mult decât spiritualitatea: mai exact, că îl plictisea convenţia - fără de duh - a stilului «duhovnicesc». «Am un mare păcat - mi-a spus pe un pat de spital, ultima oară când l-am întâlnit - îmi place inteligenţa. Când văd un om inteligent, mă simt de parcă aş face o baie...!»
Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre «românul absolut» şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: «înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini» sau «nu mă consolează de faptul că sânt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici», sau, explicit până la apostazie, «Balcanii sunt curul Europei». Îl adora pe Eminescu, desigur («suma lirică de voievozi»), dar există o casetă video pe care îl auzim şi îl vedem spunând: «Nu Eminescu a făcut România, ci Brătienii.» Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise, cândva, (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca «patriot». Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotrivă, neaşteptat de acomodant. Cine îl iubeşte cu adevărat nu are trebuinţă de un chip idealizat, nu-şi explica iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om întreg şi exemplar, Petre Ţuţea nu e «cel mai», e unic. A-l închide într-o ideologie şi a-l îneca într-un cult e a transforma o icoană într-un idol.”
3. Petre Ţuţea - românul
Filosoful însuşi suţine că: „Eu nu sunt un om pitoresc, eu sunt un om grav. Cred că sunteţi de acord că la rangul minţii mele nu sunt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc şi moare de plăcere mass-media când citeşte gogoşile astea. Zice: auleu, ce drăguţ e ăsta! Eu nu sunt un om drăguţ, eu sunt un om solemn.” Şi continuă: „Definiţia mea este Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea e că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu. „Eu cultural sunt un european, dar fundamentul spiritual de ţăran din Muscel.! Grija mea la închisoare a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era să n-o mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.” - conchide autorul Tratatului de antropologie creştină.
4. Naţionalismul religios
Ţuţea încearcă să definească naţionalismul românesc, implicit românismul, prin caracterul său care, potrivit autorului, este creştin ortodox. Ba, mai mult, consideră că ortodoxia se mulează într-atât pe fiinţa interioară a românului, încât exclamă: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu sunt împotriva lui.”
Întrebat prin anii ´30 la Berlin, de către mentorul său, Nae Ionescu, care ar fi caracteristicile unui român adevărat , îi răspunde în următorii termeni: „Indivizii îşi găsesc identitatea numai într-un context etno-politic specific, dar, în acelaşi timp, adevărata libertate poate fi descoperită doar prin iubirea dăruită creştinismului. Un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin, dacă cunoştinţele religioase sunt ceea ce defineşte un om; şi să fie gată să-şi dea viaţa pentru România fără regret.”
Într-o scrisoare trimisă lui Emil Cioran în 1990, Ţuţea afirma că îndrăznelile sale filosofice, erau mărginite de credinţă, de care nu se putea detaşa. „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ.” Această afirmaţie ne arată în mod clar limitele ideatice în care filosoful şi-a dus existenţa de-a lungul anilor. Ele confirmă statutul său de patriot ce se identifică cu fiinţa neamului, acordându-i acesteia un statut evident superior în faţa celorlalte valori care confirmă omul, privit ca reflexie a societăţii. Ţuţea nu se pierde în opinia socială care priveşte România cu ochi străini de ea însăşi. El crede până la capăt într-o Românie a tuturor posibilităţilor. „Am aflat –zice gânditorul - că Heidegger a afirmat că poporul român va juca un rol important în lume, această convingere a ilustrului gânditor pornind din informaţiile sale privind începuturile promiţătoare, pe plan spiritual, acestea fiind proiecţiile unei mari puteri interioare a neamului nostru, care se va manifesta şi în viitor în mari creaţii produse de geniul lui de nestăvilit, într-un climat de perfectă libertate. Totuşi, nu putem beneficia de privilegiile rezultate din creaţii pur spirituale, fiindcă oamenii şi poporul au încă tendinţa de a se mişca în jos, predominând încă forţa brutală. Spaţiul, numărul, mijloacele materiale de luptă şi trecutul fals interpretat ne apără încă cu supărătoarea lui tutelă. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, pentru a înlocui priorităţile istorice îngheţate, cu priorităţile logice şi sufleteşti, vii, pentru a nu mai aşeza cu tristeţea metafizică a cronicarului «bietul om sub vremi», este necesară dezvoltarea nelimitată a ştiinţei şi tehnicii româneşti. Creaţiile spiritului trebuie sprijinite de o mare forţă materială, întemeiată pe cele mai noi descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii. O cultură spirituală strălucită, lipsită de o bază materială, ne umple de tristeţea neputinţei şi face regimul tutelar mult mai supărător, decât dacă ne-am găsi pe o treaptă de dezvoltare inferioară.” - susţine filosoful.
5. Rolul etnicului în conştiinţa naţională
În problema naţionalului şi universalului, Ţuţea trasează nişte coordonate în care etnicul are un rol primordial, sugerând prin aceasta că vocaţia unui popor este aceea de a fi el însuşi. Pentru a înţelege cât mai bine viziunea sa asupra raportului dintre conştiinţa naţională şi cea universală, gânditorul imaginează un dialog între un conservator şi un cosmopolit, în care primul pledează pentru cauza naţională, iar al doilea, pentru cea supranaţională. „Când cosmopolitul susţine că noţiunea de român e subordonată noţiunii de om, despre care zice că ar fi mai generală, conservatorul răspunde că această afirmaţie ţine de ficţiuni, nu de realitate, iar la întrebarea «ce s-ar întâmpla dacă într-o bună dimineaţă a istoriei te-ai trezi fără conştiinţa de român, vorbind o limbă nouă», conservatorul, alias românul, răspunde: «Cred că această transformare bruscă mi-ar produce senzaţia unui om beat, care nu mai nimereşte drumul acasă».
Această discuţie instructivă e ca un motto la o stăruitoare meditaţie angajantă a filosofului asupra unei probleme mereu actuale care este aceea a destinului de viitor al naţiunilor. «Propovăduitorii dispariţiei popoarelor aparţin unor neamuri inconştiente, unor neamuri obosite sau altora egoiste şi lacome, a căror expansiune şi poftă de stăpânire nu pot fi satisfăcute fără descompunerea altora»!. Acestui complot universal distructiv i se opune conştiinţa trează a creativităţii istorice a fiecărui popor în parte: «Etnicul constituie premisa oricărei activităţi. Aspiraţiile universale ale fiecărui român, creaţiile lui, poartă în mod necesar pecetea specificului naţional şi a stilului de viaţă desprins din acesta. Uneori acest specific naţional îmbracă formele dramatice ale luptei. Orice popor puternic îşi ţese istoria din propria lui substanţă... Aşa se prezintă istoria noastră... O ordine fizică şi sufletească mereu prezentă în noi ne obligă să jertfim tot pentru păstrarea fiinţei noastre». Evident, gânditorul nu s-a ferit să dezbată şi chestiunea naţionalismului, pe care o anumită specie de propagandişti s-au străduit să-l prezinte ca pe o sperietoare pentru a zădărnici eforturile de afirmare a spiritului naţional constructiv al popoarelor. «S-a exagerat naţionalismul, consemnează el. Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului». În viziunea filozofului creştin, asta ar echivala cu o sfidare a voinţei divine (Turnul Babel fiind întruchiparea monstruoasă a nesocotirii încăpăţânate a cuvântului lui Dumnezeu: Geneza, XI, 4-9), altfel spus, ar însemna a rândui lumea şi a determina locul popoarelor în ea împotriva acestei voinţe, adică în mod arbitrar, fără scutire de riscuri catastrofice ce ar putea, în final, să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestei lumi.”
6. Spectacolul Ţuţea
De ce este important Petre Ţuţea pentru gândirea şi cultura românească? Pentru că este un continuator al şcolii interbelice, şcoală care, prin astfel de oameni şi-a continuat tradiţia atât în timpul regimului comunist, cât şi puţin timp după. Nu avem dreptul să uităm virtuţile acestei şcoli care a format intelectuali în spiritul vremilor, fără a ignora spiritul locului, împlinind astfel mai multe generaţii ca oameni întregi. Rezistenţa acestei şcoli, care în perioada comunistă a devenit una „underground”, nu a făcut decât să normalizeze o lume a extremelor, o lume care, din păcate, şi-a păstrat extremismul şi după 1989. Importanţa lui Ţuţea, în ambele ipostaze, este aceea că a putut oferi o alternativă indiferent de epocă. Interesant este că alternativa sa rămâne constantă, numai gândirea colectivă îmbrăţişează mereu alte forme.
„Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc., inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat.Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamnă de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora. Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur, filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul.
Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori. Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri.
Faptul că filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere «un Socrate român». Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti.”
Prin stilul său de a „preda”, prin însăşi originalitatea sa, Petre Ţuţea e o figură de gânditor singulară, probabil incomodă în felul ei şi nu foarte actuală. Primatul „galaxiei imaginilor” în defavoarea „galaxiei Gutemberg”, confuzia dintre cultură şi informaţie, orientarea individului spre interesul imediat, concret, aflat sub zodia globalizării, îl îndepărtează pe gânditorul român de societatea actuală, dar alternativa propusă de dânsul este încă valabilă. Iar valabilitatea ei se datorează spectacolului Petre Ţuţea, unde: „Ideile fundamentale sunt articulate paradoxal, provocator, spre a toarce parcă ultimele esenţe din lucruri aşa-zicând statornice. Modul său constant de a fixa uriaşele tensiuni cerebrale este gândul formulat sentenţios, aforismul. Spre deosebire de Cioran însă, care se cufunda în cărţi ca să se purifice temporar de zgura existenţei prozaice, Petre Ţuţea preferă să nu zăbovească pe buza prăpastiei, ameninţându-se de goluri insondabile, ci să intre în Biserică.”
10/28/2013 15:53:25
hutuleacd
In numele libertatii absolute de exprimare, autorii raspund in mod direct de continutul materialelor publicate sub semnatura proprie
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one